Ilinca Dumitrescu şi invitaţii săi; o pagină de jurnal, 1990; cărţile prietenilor mei: Tudor Cicu; fotografii de iarnă...

 Ilinca Dumitrescu şi invitaţii săi
Fundaţia România de Mâine

Amfiteatrul Muzelor

 

„ILINCA DUMITRESCU ŞI INVITAŢII SĂI”

(emisiune televizată)

MEMORIA CREATORULUI

LIDIA LAZU, poetă, actriţă

ION LAZU, scriitor, geolog

 

 INVITAŢI:

Ion ANDREIŢĂ

Simona CIOCULESCU

Emil LUNGEANU

Lucia NEGOIŢĂ

Nicolae TZONE

Titus VÎJEU

Radu VOINESCU

Vor fi discutate volumele recent apărute:

Lidia Lazu: Soarta firului de nisip (integrala poetică)

Ion Lazu: Odiseea plăcilor memoriale; 

Tinereţea pe sfârşite. Rămăşagul; 

Eu scriu la lumina mâinii mele (integrala poetică); 

Vreme închisă, jurnal 1979-1989

MOMENT MUZICAL:

GEORGE RIZEA, pianist

Duminică 3 februarie 2013, ora 11:00

Sala de concerte Euterpe

Adresa: UNIVERSITATEA SPIRU HARET

Str. Ion Ghica, Nr. 13 /

Str. Doamnei, Nr. 14

INTRAREA LIBERĂ

Vă aşteptăm cu drag, Lidia şi Ion Lazu 


ion lazu: pagină de jurnal, 1990

18 septembrie 1990. Bocşa Montană. Există o muzică uşoară, de consum, azi ea e a videoclipurilor, care toate se fac pe aceeaşi reţetă: o lălăială ritmată, în general, fără mult haz, dar cîntată la nesfîrşit; interpreţi îmbrăcaţi extravagant, costumaţi, cu măşti, cu veşminte ce se schimbă de 20 de ori la o singură piesă de 2-3 minute. Şi apoi: toate trucurile de filmare, mixaje, reluări, suprapuneri, umor, secvenţe de pe stradă, fără legătură cu muzica, o cascadă de imagini la limita neidentificării, din cele mai diverse domenii, un adevărat galimatias. În literatură se încercase mai demult această tehnică dadaistă a montajului. Lumea a fost acroşată pe moment, şocată, era o chestie isteaţă, de snobism. Dar unde era totuşi literatura? Absolvenţi de filologie, meşteri în de toate… Însă curînd lumea s-a dumirit că e o impostură şi nimic mai mult. Cu videoclipurile se întîmplă la fel, deocamdată sunt în mare vogă, pentru că răspund unei nevoi de exotism şi nedeterminare, unui  evazionism ca atîtea altele. Şi, să nu uit: ele aduc mulţi bani...

Ţine-te bine, tăticule!, îi spun, de cîte ori ne vedem. Îi spun şi acum, în gînd, şi mă rog din tot sufletul să se ţină bine, să mergem mai departe, cum s-o putea.

Începe toamna astronomică, 23 septembrie. Dau telefon la vecina Jana şi aflu că ai mei sunt la o plimbare în parc, probabil recompensa lui Andrei după o săptămînă de şcoală, prima din viaţa lui. Prin extrapolare, mă gîndesc că măcar în perioada dinaintea refugiului, tata, părinţii mei au fost fericiţi (trei ani de pace, apoi cu războiul pe cap – şi să fii fericit, totuşi. Apoi…

Maria Calas. Cînd ai un asemenea talent neasemuit, cînd ai muncit atît ca să faci din vocea ta ceva fără egal în lume, viaţa ta nu mai poate urma căile obişnuite, comune tuturor…

Brucan şi Câmpeanu dau chix cînd e vorba să interpreteze un film sovietic, S-a oprit un tren. Stimaţi politicieni, veţi fi fiind dvs. inteligenţi şi cu deosebire băgăreţi, aveţi şi reflexul de a vă arunca instantaneu împotriva duşmanului, chiar înainte de a vă edifica... Însă mai “există şi alte lucruri în cer şi pe pământ”, vorba maestrului, “pe care nu le cuprinde înţelepciuna voastră”. Arta nu prea e de nasul vostru, se vede treaba. E aici un alt limbaj, la care nu aveţi acces!

Dacă atîta înţeleg din artă (puţin şi anapoda!), te întrebi dacă înţeleg mai mult din viaţă. Sau aceşti oameni au dexteritatea de a ne sugera ceea ce ei înşişi nu stăpînesc, de fapt? Fiecare se descurcă pe limba lui, în lumea lui paralelă; politicienii par nişte daltonişti. Acum filmul politic ca filmul politic, are finalitatea lui, dar ce ne facem cu politicienii?

(Vezi în ms. continuarea articolului: Ce nu înţeleg domnii politicieni?)

Prostia trebuie să aibă şi ea limite, adică să nu-ţi alegi prieteni mai proşti decît tine. Dacă eşti destul de abil să-ţi alegi prieteni deştepţi şi mai ai în plus răbdarea să-i asculţi, în timp te poţi lustrui într-atît că aproape nu ţi se va mai potrivi numele de prost.

- Eşti aşa de tînăr, îi scăpă ei.

- Mă jigneşti profund, fu răspunsul.

Explozia sertarelor... Ce vor să spună cu asta? Că deja ar fi trebuit să apară marile cărţi ale rezistenţei române? Păi există condiţii materiale pentru aceste apariţii spectaculoase? Cei care afirmă lipsa manuscriselor contestatare rezolvă prea uşor o problemă ceva mai complicată. Sunt deja atîtea manuscrise în edituri, nepublicate încă, altele vor fi predate. Sunt apoi jurnalele scriitorilor, toţi au ţinut jurnale, din aceste jurnale se vor trage destule romane. Dar unde sunt editurile particulare dispuse la aşa ceva?

Romică nu vrea să depună mărturie, deşi fiul Onuţ a fost molestat, o mînă fracturată etc. Frica, în continuare. Pe cît e Romică de pornit împotriva foştilor comunişti, pe atît se teme de ei şi azi; de aici percepţia mea că în adîncime lucrurile au rămas aceleaşi.

5 oct.  Poezia: Nu se văd oglinzi de lacuri

Îngeri spre a-i oglindi

În ţara ce lîngă mare-nflori…
În ţara unde vin minerii...

O noapte fără vise, ca o femeie sterilă.

Schliemann, mare poliglot, învăţa în 6 luni o nouă limbă; scria jurnal în limba ţării pe care o străbătea. Ca să strîngă bani pentru cercetările lui arheologice, făcea cele mai veroase afaceri, nu ierta pe nimeni…

Căluşul oltenesc: mă uit la jucători şi îmi dau lacrimile – atîta frumuseţe, creată anume de om, dar pe care omul nu o merită, parcă…

La Roma am mers să văd Vaticanul, am asistat la slujba Papei, apoi am vrut să vizitez Sixtina, am urcat trei etaje pe o scară în melc, ameţitoare, dar pe uşa de la intrare scria 6 dolari – şi am renunţat, comportîndu-mă în acest caz mai mult ca un om prost decît cîrpănos, sărac, sărac…

 Am revenit în centrul oraşului, la Fontana di Trevi, apoi am intrat la Panteon. Îmi amintesc snopul de raze ce veneau oblic din apexul cupolei, străbătând semiîntunericul din clădirea circulară, imensă, plină de grupuri de vizitatori care se mişcau de-a lungul pereţilor, privind – eu privindu-i, am văzut un grup de adolescente înalte, blonde, tip nordic şi printre ele una de-o frumuseţe ce mi-a luat glasul. Era acolo, în sala imensă, în semiîntunericul străbătul oblic de mănunchiul de raze diafane, o priveam cu teamă, cu nesaţ, fascinat, fericit – aşa că n-am mai putut fi atent la nimic altceva. Abia prin acest amănunt Panteonul din Roma va rămîne de neuitat pentru mine. Căci, în acel moment crucial, eu m-am arătat aşa cum sunt cu adevărat: robul frumosului din viaţă.

Nu mă imaginez trăind într-o epocă de belşug, lux şi delăsare. N-am apetit pentru răsfăţ, sunt dintre cei care văd lumea prin rezultatul muncii lor. Nu se poate ca un Thomas Mann, un Cehov să nu fi văzut munca lor de scriitori ca pe o înaltă datorie.

Inscripţie pe sicriul lui Tutancamon: “Noapte, o mamă! Întinde-ţi asupră-mi aripile, cum fac veşnicele stele!”

Alfabetul liniar B - scriere minoică încă nedescifrată, se pare că în limba greacă, deşi minoicii (cca 160 î.e.n.) sunt o civilizaţie mai veche, poate libaneză.

Goethe a prevăzut deschiderea canalului de Suez.

Napoleon, cu 328 corăbii, în 1798, pleacă din Toulon spre Egipt, pentru a deschide poarta Orientului. Văzând ce-a văzut în Egipt, a spus aceste cuvinte: Europa voastră nu-i decît un muşuroi de cîrtiţă! Doar în Orient… (Gustul lui Napoleon pentru măreţie, pentru etern, sau doar nemulţumirea lui faţă de ceea ce deja obţinuse? Ambele.

La vechii egipteni, sufletul era bai, iar principiul vital ka.

va urma

ion lazu: cărţile prietenilor mei: Tudor Cicu, Cu traista de basme prin lume, Ed. Rafet, 2012, 142 pagini  

  















ion lazu, fotografii de iarnă...