I.L.Caragiale, Publicistica, VI. În Nirvana
Cred că nu există român care, iubind opera Poetului naţional, să nu fi citit la viaţa sa măcar câteva rânduri despre omul Eminescu şi care să nu fi rămas împietrit de emoţie parcurgând aceste fraze ale lui I.L. Caragiale, ştiute de unii dintre noi pe dinafară:
..."Tânărul sosi.
Era o frumuseţe! O figură clasică încadrată de nişte plete mari negre, o frunte înaltă şi senină; nişte ochi mari - la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zâmbet blând şi adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr coborât dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare...
- Mă recomand, Mihai Eminescu.
Aşa l-am cunoscut eu. Câtă filosofie n-am depănat împreună toată noaptea aceea cu nepregetul vârstei de şaptesprezece ani! Ce entuziasm! Ce veselie!
Hotărât, închipuirea nu mă înşelase... Era un copil minunat."
Am reprodus din In Nirvana, text scris de I.L.Caragiale imediat după moartea lui Eminescu, datat 18 iunie 1889. De fapt evocarea-necrolog chiar aşa începe, în stil caragialian, cu precizarea: "Sunt peste douăzeci de ani de atunci...", iar amănuntul privind "nepregetul vârstei de şaptesprezece ani" confirmă data primei întâlniri între cei doi. Acum: să fi fost în 1867, când Eminescu avea 17 ani?, să fi fost în 1869, când autorul evocării avea 17 ani?, asta e de resortul istoricilor literari, a biografilor. Îţi poţi pierde o viaţă cu astfel de lucruri "esenţiale", îţi poţi câştiga între timp o faimă de cercetător acerb, imbatabil. Căci este destul loc în literatura noastră. Însă pe noi, aici, ne interesează tot ce a scris Caragiale în chestiune. I-au fost deajuns patru pagini lui Caragiale ca să spună tot ce este semnificativ în devenirea lui Eminescu. Avem aici pe băietanul om-la-toate la un hotel din Giurgiu, citind în grajd, cu voce tare, din Schiller, iar mai la un capăt al ieslei se afla geamantanul său, doldora de cărţi nemţeşti. Se vedea că vine de departe, dintr-o familie de oameni deosebiţi, însă se ferea să precizeze împrejurările pribegiei sale printre străini. . Angajarea sa ca sufleur la un teatru ambulant; prestaţiile sale ca iscusit versificator de cuplete, de poezii către frumoase actriţe, mereu altele. recuperarea lui de cei din familie, trimiterea în Germania, pentru studii. Reîntâlnirile dintre cei doi prieteni, , faptul că un frate al poetului, strălucitor student la Academia Militară din Berlin, după un succes eclatant la examene, merge acasă şi se sinucide. Venirea bătrânului tată la Bucureşti, să-i dea Eminului partea cuvenită de avere, să-i cumpere costum şi ceas. Despre o soră a poetului, trăind retrasă într-o mânăstire, "biată fată paralizată din copilărie". Despre moartea prea tristă a mamei poetului...
Caragiale fixează cu maximă precizie cadrul "blestemului din părinţi" care l-a urmărit fără milă pe Poet. El înlătură dintr-un singură întorsăturăde frază bănuiala că Eminescu a murit de sifilis. Scrie despre "cutremurele" ce-i devastau fiinţa, despre zilele şi nopţile la rând când dormea, ca să reapară în lume refăcut, măcar pe moment, "nemuritor şi rece". Şi..."Acum începea cu verva lui strălucită să-mi predice Budismul şi să-mi cânte Nirvana..."... "acela a fost semnalul sfârşitului". "A pornit înainte, tot înainte, până ce a căzut sub lovoturile vrăjmaşului pe care-l purta în sânu-i încă din sânul maicii sale... în el se petrecea lupta decisivă între flacăra celei mai înalte vieţi şi germenul distrugerii finale a rasei - geniul cu nebunia."
Şi iată redau aici finalul articolului, ca să se vadă de nu cumva divinul critic nu s-a nutrit consistent din el în faimoasa frază cu case se încheie cartea sa Viaţa lui Eminescu: Citez din memorie: Vor trece generaţii.. etc, etc. Iată deci finalul necrologului In Nirvana: " Generaţii întregi or să suie cu pompă dealul care duce la Şerban-Vodă, după ce vor fi umplut cu nimicul lor o vreme, şi o bucată din care să scoţi un alt Eminescu nu se va mai găsi poate. "
ion lazu, fotografii: ikebana de iarnă
Am reprodus din In Nirvana, text scris de I.L.Caragiale imediat după moartea lui Eminescu, datat 18 iunie 1889. De fapt evocarea-necrolog chiar aşa începe, în stil caragialian, cu precizarea: "Sunt peste douăzeci de ani de atunci...", iar amănuntul privind "nepregetul vârstei de şaptesprezece ani" confirmă data primei întâlniri între cei doi. Acum: să fi fost în 1867, când Eminescu avea 17 ani?, să fi fost în 1869, când autorul evocării avea 17 ani?, asta e de resortul istoricilor literari, a biografilor. Îţi poţi pierde o viaţă cu astfel de lucruri "esenţiale", îţi poţi câştiga între timp o faimă de cercetător acerb, imbatabil. Căci este destul loc în literatura noastră. Însă pe noi, aici, ne interesează tot ce a scris Caragiale în chestiune. I-au fost deajuns patru pagini lui Caragiale ca să spună tot ce este semnificativ în devenirea lui Eminescu. Avem aici pe băietanul om-la-toate la un hotel din Giurgiu, citind în grajd, cu voce tare, din Schiller, iar mai la un capăt al ieslei se afla geamantanul său, doldora de cărţi nemţeşti. Se vedea că vine de departe, dintr-o familie de oameni deosebiţi, însă se ferea să precizeze împrejurările pribegiei sale printre străini. . Angajarea sa ca sufleur la un teatru ambulant; prestaţiile sale ca iscusit versificator de cuplete, de poezii către frumoase actriţe, mereu altele. recuperarea lui de cei din familie, trimiterea în Germania, pentru studii. Reîntâlnirile dintre cei doi prieteni, , faptul că un frate al poetului, strălucitor student la Academia Militară din Berlin, după un succes eclatant la examene, merge acasă şi se sinucide. Venirea bătrânului tată la Bucureşti, să-i dea Eminului partea cuvenită de avere, să-i cumpere costum şi ceas. Despre o soră a poetului, trăind retrasă într-o mânăstire, "biată fată paralizată din copilărie". Despre moartea prea tristă a mamei poetului...
Caragiale fixează cu maximă precizie cadrul "blestemului din părinţi" care l-a urmărit fără milă pe Poet. El înlătură dintr-un singură întorsăturăde frază bănuiala că Eminescu a murit de sifilis. Scrie despre "cutremurele" ce-i devastau fiinţa, despre zilele şi nopţile la rând când dormea, ca să reapară în lume refăcut, măcar pe moment, "nemuritor şi rece". Şi..."Acum începea cu verva lui strălucită să-mi predice Budismul şi să-mi cânte Nirvana..."... "acela a fost semnalul sfârşitului". "A pornit înainte, tot înainte, până ce a căzut sub lovoturile vrăjmaşului pe care-l purta în sânu-i încă din sânul maicii sale... în el se petrecea lupta decisivă între flacăra celei mai înalte vieţi şi germenul distrugerii finale a rasei - geniul cu nebunia."
Şi iată redau aici finalul articolului, ca să se vadă de nu cumva divinul critic nu s-a nutrit consistent din el în faimoasa frază cu case se încheie cartea sa Viaţa lui Eminescu: Citez din memorie: Vor trece generaţii.. etc, etc. Iată deci finalul necrologului In Nirvana: " Generaţii întregi or să suie cu pompă dealul care duce la Şerban-Vodă, după ce vor fi umplut cu nimicul lor o vreme, şi o bucată din care să scoţi un alt Eminescu nu se va mai găsi poate. "
ion lazu, fotografii: ikebana de iarnă
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu