Câte ceva despre Corespondenţa lui Caragiale; fotografii de iarnă...

Câte ceva despre Corespondenţa lui Caragiale 

Din cartea despre care notam aici, am să comentez deocamdată doar secţiunea Corespondenţă, paginile 433-550.  De altfel şi prefaţatorul volumului, critical ;I istoricul literar Dan C. Mihăilescu îi acordă o atenţie specială, iar Marcel Duţă, editorul de la  Grai şi suflet-Cultura naţională,  (care a vorbit la Radio şi a scris atât de frumos despre Veneticii, om de/o incredibilă urbanitate, de vreun deceniu deja plecat dintre noi), aduce precizările cuvenite. Cele 73 de scrisori din Epistolarul marelui Caragiale, (din totalul de cam 900 misive, dintre care 800 aparţin perioadei berlineze - ceea ce spune mult despre autorul lor), au fost selectate ca să reprezinte aspecte cât mai diferite ale firii dramaturgului dar şi larga paletă de relaţii pe care le întreţinea acesta, cu oameni dispersaţi pe întregul eşichier politic şi cultural al vremii, din Regat dar şi din Transilvania. Sunt momeli irezistibile pentru cel ce este interesat de personalitatea atât de complexă a lui Caragiale...

Poate fi altceva mai palpitant? De-ar fi numai întrebarea: De ce a plecat Caragiale în exil? În ce mă priveşte, nu avusesem decât explicaţii parţiale, fie că referenţii nu cunoşteau toate detaliile, fie că făceau mărturisiri oportuniste, fie că ţineau cu dinadins să-l pună pe marele dramaturg într-o lumină nefavorabilă. Caragiale având detractor cât tot restul tagmei scriitorilor români. Oare fără niciun motiv întemeiat? Că s-a dus să toace la Berlin o moştenire consistentă; că a părăsit Regatul din scârbă şi desconsideraţie pentru naţia română - şi s-au găsit în scrierile lui Caragiale atâtea şi atâtea exprimări în defavoarea românilor, care singure ar alcătui o antologie a defăimării. Că dispreţul lui era de sorginte greco-ciocoiască…Şi că a plecat  nemulţumit, exasperat că nu obţinuse de la societatea noastră recunoaşterea morală dorită, sperată, chiar pe deplin meritată..., dar nu reuşise să obţină aici nici siguranţa unui trai înlesnit, civilizat… Adevărul, odată în plus, nu mai trebuie să insist, se află la mijloc.  Şi este de aflat în detaliu numai parcurgând întreaga Operă a celui mai mare dramaturg născut pe meleaguri carpatine. Iluştii săi editori din anii 20 ai veacului trecut: Paul Zarifopol, apoi Şerban Cioculescu, Al Rosetti, Pompiliu Constantinescu…au furnizat şi cele mai complete explicaţii ale "exilului voluntar", aşa cun însuşi Caragilale îl numeşte.

Aflăm că primele mărturisiri cu privire la intenţia de a se stabili în afara Regatului sunt din anul 1881. A dus o corespondenţă în acest sens cu intelectuali din Sibiu, din Braşov... Caragiale nu avea atunci 30 de ani. Nu-şi scrisese opera, piesele care l-au făcut celebru, Momentele, nuvelele. Nu avea încă motive palpabile pentru pretenţiile sale de a fi recompensat pe măsura talentului său. "Ce vreau? Ce vreau? izbucneşte Caţavencu. Vreau ceea ce merit în oraşul ăsta de gogomani!" Această dorinţă de expatriere a continuat să-l frământe pe dramaturg vreme de 15 ani, până la desprinderea definitivă, în martie 1905. Când, ce-i drept, se adunaseră un munte de nemulţumiri, de insatisfacţii, de resentimente. I se fluierase Noaptea furtunoasă, se despărţise nu fără vexaţiuni de amicii de la Junimea, făcuse slalom pe la partied, la modul fripturist, pe la ziare ce se aflau  politiceşte în adversitate, fusese respins de la Academie, trecuse prin momentul Caion, i se refuzase premiul Năsturel, directoratul său la Naţional fusese aprig contestat etc etc. Frustrări ce l-au exasperat pe autor.  De altfel nimic nu este linear în evoluţia autorului, cum remarcam cu altă ocazie. Să treci de la marile piese ale tinereţii la Momente, apoi la nuvele din mediul rural sunt schimbări nu lesne de explicat… Să te autoexilezi în Germania, la trai confortabil şi civilizat, cu intenţia de a scrie o piesă distrugătoare despre neamul de la Dunăre,” bulgaro-ţigănesc” etc… Sunt lucruri la limită, anevoie de digerat. Cu un cuvânt, de neînţeles româneşte, pe cât de înţeles omeneşte.

Dar câte lucruri contradictorii într-o singură fiinţă! Ceea ce ironizase superb în Caţavencu, devenit pentru cultura noastră prototipul politicianismului invederat, era până la urmă ceea ce îşi dorea pentru sine, din adâncul fiinţei, însuşi Caragiale…

Şi, pe de altă parte, ce stil eclatant, ce literatură de infinite virtuţi este această corespondenţă, unde dramaturgul rupt de ţară şi de amici, dornic să-i revadă, să menţină legăturile, îşi pune la lucru nemaiîntâlnitele sale virtuţi scriitoriceşti: persiflarea, jocul măştilor, limbajul parodic,  rostoganismele, imitarea dialectală, chiar imitarea vorbirii unora dintre personajele pieselor şi Momentelor sale, pe care autorul epistolelor şi-l însuşeşte nonşalant, hâtru, în scopul amuzării “andrisanţior “ săi…

Ar fi să ne minunăm chiar de viaţa pe care o duce Caragiale, la Berlin, în cei 7 ani de autoexil, cu familia. Nu-i vorbă, mai întâi fusese o perioadă de vreun an în care a călătorit prin Europa, probabil spre a alege locaţia potrivită gusturilor sale, dar mai degrabă pentru a se acomoda cu idea desţărării… Dorinţa declarată fiind cea de a se izola pentru a-şi scrie viitoarele mari opera, avem a face cu un om destul de ciudat, amestec de sedentarism, de dorinţă de confort, chiar un  burghez melancolic-ursuz, şi de ins dornic de întruniri cu amicii, pentru chilolhanuri prelungite, ascunşi la căldurică… Pleacă în excursii, îşi face un program de audiere a concertelor de la Berlin şi Leipzig, dar şi din alte centre muzicale germane; pune la cale vizite ale prietenilor scriitori în trecere prin Germania, dar totodată îşi dă întâlniri cu amicii din Regat la Sinaia, la Bucureşti… O urzeală deasă de misive, ahtiat ca să fie acolo unde sunt amicii de tăifăsuială, de cancanuri literare ori politice. Sociabil şi retractil, cu pusee alternative, dornic de comuniune cu amicii, compunând scrisori pe care le tot stiliza, transcriindu-le, chiar şi cînd nu era vorba decât de 2-3 rînduri, de o banală telegramă. Stilizarea, perfecţionismul, nevoia de a se prezenta pe sine în poziţii interesante, insolite, de nu de-adreptul clovnereşti, totul pe muchie de cuţit, ca într-un neîntrerupt spectacol de autor…

Ultima misivă din secţiunea Corespondenţă este către Al. Ciura, căruia îi promitea o revedere în toamnă, la Blaj. Aceasta fiind scrisă cu o zi înainte de moartea dramaturgului... La doar 60 de ani şi jumătate...

va urma  

ion lazu, fotografii de iarnă...