sâmbătă, 19 ianuarie 2013

I.L.Caragiale, Publicistica, X; cărţile prietenilor mei:Ştefan Radof; fotografii de iarnă

I.L.Caragiale, Publicistica, X



Aş mai reţine, în  încheierea acestor note de lectură din Publicistica marelui dramaturg, tot din Morală şi educaţie, încrederea lui I.L. Caragiale în viitorul neamului românesc: ..."lucrând cu minte, aşteptând cu răbdare vremea când să dea şi el culturii şi civilizaţiei europene concursul lui specific, pe cât va fi fost înzestrat pentru asta de pronia cerească... Fie dată în omenire parte cât mai frumoasă şi neamului românesc!" Nobil sentiment!
Iar tânărului ridicat la studii nalte, provenit din "oameni sărmani şi inculţi", şi care "este solicitat cu toată stăruinţa să ieie parte activă la mişcările politice, care aspiră să fie mâine un om public de mare vază", dar "se simte ridicat sus de tot faţă cu umilii săi părinţi", le atrage atenţia: " trebuie să fie prea nobil ca să-i privească nu cu dispreţ mândru, ci cu duioasă milă; în sfârşit, trebuie să fie un spirit în adevăr superior ca să nu crează că învăţătura căpătată în şcoală exclude omenia şi că pietatea urmaşului ar fi din partea unui om procopsit o înjosire pentru dânsul."



Ion Lazu: Un răspuns lui Boris Marian la comentariul său de pe Reţeaua literară:
Da, aveţi "puţintică" dreptate, stimate Boris Marian, "nu citeşte (mai) nimeni aceste note", pentru că aşa e cu reţelele de socializare pe Virtual, lucru foarte lesne de observat. Îmi amintesc cu cât avânt s-a lansat această Reţea literară, anunţându-şi triumfal suta, mia, cei opt mii de membri ... şi totul a mers cât de cât, câţiva scriitori s-au implicat, le-am apreciat prestaţiile, însă ... însă acum fiecare ins ce se respectă are al său blog, unde se desfăşoară în voie, iar aici pe R.L. nu mai postează decât inşi ce vor să se exhibe, pur şi simplu. În ce mă priveşte, ca toată lumea, îmi pusesem mari speranţe în Reţea, am şi postat într-o vreme, apoi am tăcut, în faţa rezultatelor insignifiante. Nu voi ascunde faptul că Reţeaua mi-a adus câţiva prieteni - dar cât e de atunci! Au părăsit-o cu arme şi bagaje chiar membrii fondatori... Am postat pe Reţeaua l. acest bilanţ, aşa, ca să se ştie, după ce-l postasem pe blogul personal. Acolo, ce-i drept, altfel stau lucrurile, după cum reiese şi din textul meu: 66 de mii de vizitatori, aproape o mie de comentarii în 16 luni, ceea ce alţi bravi bloggeri n-au adunat nici în 5 ani..., trei mii de fotografii, rubrica Scriitorul zilei ţinută vreo 400 de zile, astea sunt rezultate nu chiar obişnuite, stimate confrate BM. Citind doar Bilanţul meu, conchideţi, împotriva acestor rezultate, cum că "nota mea nu are ceva nou, iar mie unii îmi sunt sincer antipatici". Asta, s-o spun deschis, vă foarte priveşte, dle BN. Ştiu bine de ce nu vă e simpatic Goma, ce mă miră este că aveţi ceva împotriva Magdei Ursache, deşi de decenii publicaţi alături de Domnia sa. Şi ce-aţi avea cu N.Ţone, care în două decenii a publicat mai toată avangarda interbelică, pe toţi suprarealiştii, în ediţii de lux, anastatice, cum n-a mai făcut-o nimeni în ţară, român sau de orice altă etnie. A editat scriitori evrei din străinătate, a dus expoziţia Avangarda direct la Tel-Aviv, la New-York etc - şi desigur în toate oraşele ţării. Cu mâhnire observ că antipatiile Dtale sunt toate pe acelaşi criteriu etnic. De ce oare nu vă străduiţi să ţineţi linia de mijloc, cea europeană? Ce-ar fi însemnat ca eu, ca autor al rubricii Scriitorul zilei să am idiosincrazii de tipul dtale? Ce ar fi însemnat ca la fixarea celor 200 plăci memoriale să am vederi sectare precum dta? Ce ar fi însemnat ca în Proiectul Memorialul scriitorilor încarceraţi, pe lista cu cei 403 scriitori încarceraţi sub regimul comunist să-i escamotez pe cei care nu-mi plac mie, sau nu-ţi plac dumitale?
Şi ce vorbă-i asta: "lipsesc nume noi"? (Am pus plăci memoriale lui Stratan, Mariana Marin, Ioan Flora, Cristi Popescu...) Am scris despre Aura Christi, am relatat despre atâtea lansări ale tinerilor scriitori, de aici sau din Basarabia. Ce-ar fi să chiar citiţi aceste comentarii de pe-al meu blog? Ce-ar fi să observaţi că multe coperte de cărţi şi multe portrete de scriitori de pe Google sunt postate de subsemnatul?
După cum cred că înţelegeţi din această notă, textul de bilanţ anual e postat mai întâi pe blogul meu de scriitor, unde am zilnic vreo 300 de vizitatori. Poate l-au parcurs şi aici destui alţii, care nu obişnuiesc să comenteze. Prefer această tăcere decât puerilul "Îmi place", "Apreciez...".
Deci, stimate Boris Marian,, reluaţi problema, pur şi simplu intraţi pe blogul meu şi veţi avea destule surprize.
Vă invit la Sala Euterpe de la Univ. Spiru Haret, str. Doamnei nr. 15, duminică 3 februarie orele 11:00, la emisiunea televizată Ilinca Dumitrescu şi invitaţii săi, unde se va discuta despre noua mea carte Odiseea plăcilor memoriale. Poate vă veţi face o impresie mai apropiată de adevăr. Intrarea gratuită. Un gând bun, Ion Lazu

Cărţile prietenilor mei: Stefan Radof: Balade, Doamnelor, balade...
Ed. Cartea românească, 2008, 123 pagini 
   























ion lazu, fotografii- Iarnă, ceaţă, promoroacă...






Publicat de la

6 comentarii:

  1. Tudor Cicu19 ianuarie 2013 la 13:58

    2.
    Ce avea Slavici pe conştiinţă, să se întrebe (abia după 20 de nai de la moartea poetului): „cum l-au stricat şi falsificat grelele nevoi cu care a avut să lupte în scurta lui viaţă”?! Înţelegem, din cele descifrate în prima parte a notelor de faţă) că nu de la început, Slavici, avusese povara incertitudinilor de tot felul, în legătură cu persoana poetului Eminescu. Cine (ori ce) îl determinase să aibă incertitudini şi îndoieli? „Voi cerceta deci şi eu...” zice Slavici. Adică, fusese îndoctrinat dinainte cu rezoluţiile altora, cu tot felul de judecăţi, astfel că, ceva, nu era nicidecum limpede în creierul domniei sale, abia acum (ca părere de rău? se simţea vinovat?) să cerceteze cu propria sa judecată, cum văzuse că făcea Eminescu, şi chiar îl impresionase de scrisese fraza aceea: „... şi judeca cu capul lui”? Păi, ce anume stătea în balanţa judecăţii lui Slavici? Să vedem: Cât petrecuse la Viena alături de Eminescu, îl cunoscuse ca pe o persoană ce-i plăcea să fie îmbrăcat bine, să fumeze ţigări fine, să-şi aleagă mâncărurile după plac, să bea numai vinuri de calitate, adică, ca pe un om care ştia şi vroia să se respecte. Dar să-l cităm pe Slavici: „Era un om cu trebuinţe puţine, dar cu apucături boiereşti care ştia să sufere şi să rabde fără ca să se plângă şi respingea cu un fel de oroare tot ceea ce i se părea vulgar”. Se pare (după spusele lui Slavici) că şi cititul îi era aşa cum se spune despre N. Iorga, că ar fi citit pe diagonală, ori cuprinzând cu privirea fraze întregi şi le lăsa memoriei, să le înghesuie în lăcaşul nedescifrat al cunoaşterii şi creierului uman. O altă informaţie cu privire la transformarea în timp a lui Eminescu, la comportamentul lui, ne este transmisă, atunci când Slavici, face referire la lupta cu timpul ce se părea că nu mai avea răbdare cu fiinţa poetului., iar acesta, nu are decât o singură explicaţie. Iato! „Pentru el nu exista deosebirea pe care o facem noi ceilalţi între ziuă şi noapte, ba una din slăbiciunile lui era să profite de liniştea nopţilor”. Era vremea când se producea harababura (în viaţa poetului, în locuinţa poetului), dar, cu precădere, peste destinul său. Iată ce-şi aminteşte Slavici: „Nu mai ajungea nimeni să-i dereticească şi ca să-i măture prin casă, nici să-i perie hainele ori să-i cureţe ghetele... Barba şi-o uita nerasă, şi fiindcă-l supărau ţepii, lua briceagul şi, perdut în gânduri ori adâncit în lectură şi-o scotea fir cu fir, încât îi rămâneau pete-pete-n faţă”. ACUM ÎMI EXPLIC, de ce Carmen Silva, scria undeva (în amintiri) că-l întâlnise la Castelul Peleş, regina pe-atunci a României, servindu-l cu ceai, iar Eminescu avea unghiile îngălbenite de tutun, gulerul la cămaşă, ros ori uzat, şi „umbrit” de colbul drumurilor, faţa un pic nerasă, dar, în ochi i se citea măreţia celui care are dinaintea sa nişte simpli muritori. Revenind la Slavici, cele de mai sus, arătate, e doar o primă parte a judecăţii lui Slavici. Pesemne, şi pe el, l-ar fi bulversat eseul lui Cărtărescu (cel din zilele noastre: vezi „Ochiul căprui al dragostei noastre” – eseul „Eminescu” p. 89), vorbind despre Eminescu, ca un „posedat” – reproducând spusele unuia ca V. Russu-Sirianu. Ceea ce, ni se pare destul de trist.

    (din primele însemnări din Jurnalul meu despre enigma celor doi)
    - va urma -

    RăspundețiȘtergere
  2. Ion Lazu19 ianuarie 2013 la 20:11

    De mare importanţă aceste probleme la care se referă, din proximitatea textelor memorialistice citite cu creionul în mână, ale lui Ion Slavici, prietenul poet Tudor Cicu. Sigur, dacă în privinţa valorii de referinţă a unora dintre operele lui Slabici toată lumea exegetică din domeniu a ajuns la un acord comun, foarte diferite şi chiar negative cu deosebire sunt destule păreri privind omul Slavici, încât, aşa după cum cu pertinenţă arată N.Manolescu în capitolul ce-i consacră în a sa Istorie critică,de la contestările contemporanilor, ale unora dintre comilitonii de odinioară ai ardeleanului, dintre care îi vom numi pe Iorga şi pe Goga - după ce tocmai aceştia îl receptaseră ca marele înnoitor al prozei româneşti din vreme -, continuând cu interbelicii şi propagate până în cele mai recente exegeze, precum cea a lui Eugen Simion, laitmotivul fiind cel din Călinescu, la moartea scriitorului: "opera s-a mântuit de autorul ei", cu înţelesul că omul Slavici ar fi dezamăgit constant cele mai sincere şi oneste aşteptări, pe când scriitorul a dat câteva capodopere de necontestat vreodată.
    Ar fi indicat ca eu însumi să nu mă amestec nicicum într-o asemenea discuţie, cîci lecturile mele din memorialistica arădeanului nu sunt de dată recentă, ba dimpotrivă; că nici referirile sale directe la Eminescu nu-mi mai sunt limpezi în memorie, iar volumul colectiv "Ei l-au cunoscut pe Eminescu" nu se lasă găsit prin acest apartament; dar, revenind, N. Manolescu, şi el, îl prezintă pe Slavici ca om contradictoriu, nu lesne de descifrat în opţiunile sale, mai ales cele politice fiind "arzătoare" (totuşi, ce nu trebuie scăpat din vedere: că printre primii care a scris despre nuvelele lui Slavici apărute în Convorbiri literare şi apoi în volumul din 1881, după articolul lui Maiorescu, a fost însuşi Eminescu, în 1982.) Desigur, luându-l în preajma sa pe Slavici încă cu prilejul aniversării de la Putna, şi acordându-i tot sprijinul, Eminescu l-a prezentat la Junimea, l-a făcut pe Maiorescu să-l cheme la Timpul etc. Apoi, în vălmăşagul luptelor politice din ultimele trei decenii ale secolului XIX, de multe ori opţiunile celor doi prieteni de la Viena se vor fi distanţat, cu şi de ale altor junimişti, conservatori, colegi de redacţie. Eminescu rămânând, în ce-l priveşte, fidel pânî la capăt celor de la Timpul. (Dar nu fusese Poetul retrogradat la simplu redactor, nu fusese apoi concediat?)
    N.M. atrage atenţia că dincolo de "suceala" omului Slabici trebuie văzută complexitatea acestui scriitor ce a părut tuturor contradictoriu, atunci când el nu a făcut decât să dea curs unor opţiuni de ardelean, crescut în cu totul alte împrejurări decât regăţenii. Slavici însuşi subliniază: Eminescu era naţionalist, eu ceva mai cosmopolit - se referea la contextul din Ardeal, al convieţuirii cu maghiarii, germanii. Opţiunile Marei, ne sugerează cum se puneau problemele în imperiul bicefal. Slavici ar fi vrut ca maghiarii să nu-i mai copleşească pe români, ci să-i lase să-şi dezvolte propria cultură, el era pentru toleranţă, pentru convieţuire, fără conflicte nestinse...
    va urma

    RăspundețiȘtergere
  3. Ion Lazu19 ianuarie 2013 la 20:12

    2. Trecând la Sibiu, în Tribuna va milita în acest sens, al luptei culturale, pasiviste, intrând astfel în conflict cu şaguniştii braşoveni, care chemau la luptă politică, în Dietă. În aceste împrejurări Slavici are mai multe procese de presă, este în fine condamnat la un an de închisoare, la Vaţ(1888), unde mai târziu au ajuns şi memorandiştii. Acum, după acuzaţia de filomaghiar, pică cea de filogerman, din perioada Primului război mondial. N.M. creionează starea de spirit a combatanţilor din Regat: o majoritate de partea Antantei, câţiva însă de partea Puterilor centrale, printre care Carol I, Marghiloman. Până şi Stere, dorind alipirea Basarabiei, milita cu Puterile centrale, înţelegând că nu putem obţine Basarabia de la o Rusie învingătoare. Dar Onisifor Ghibu, alţi cîţiva ardeleni naţionalişti, nu au adoptat aceeaşi atitudine?! Or, Slavici, rămas în Bucureşti, angajat corector la oficiosul ocupantului german, fără să fi făcut propriu-zis o propagandă antinaţională, la încheierea ostilităţilor, a fost chemat în justiţie, băgat la închisoarea Văcăreşti, de unde foarte repede l-a scos tot Iorga, deşi fusese susţinătorul lui Slavici, apoi vehementul său acuzator... Cam la fel a păţit şi Arghezi, alt disident. Oricum, cu acestă pecete de trădător de neam, critica literară s-a mai ocupat de opera lui Slavici, însă nicidecum de cercetarea acribioasă a documentelor de acuzare. Acest alt fel de a vedea interesul naţional de către Slavici, i-a adus scriitorului toate ponoasele posibile şi imposibile, într-o Românie ce se vedea în sfârşit Unită.
    Dar acum, ce-ar fi să ne întrebăm de a fost vorba numai şi numai despre opţiunile sincere ale lui Slavici într-o problemă naţională oricum viu disputată, sau poate să fi fost vorba şi de nişte indicaţii primite de fostul bun prieten de la vreo ocultă a vremurilor. Greu se vor descurca lucrurile, într-o chestiune atât de delicată, în care se ivesc acuzaţii şi împotriva lui maiorescu, de-o plidă...
    I.Lazu

    RăspundețiȘtergere
  4. Anonim20 ianuarie 2013 la 11:27

    Uneori, o anapoda tastare, dă la ivală (sic!) un adevăr altfel de nezis: SlaVici=SlaBici...
    Şi, cîţi ca el împrejurul acelei fiinţe cu adevărat unice, întrupată-n acest grai şi neam, nu prin alte părţi. Oare, L-am meritat?
    După certe semne, mi-e teamă că nu. Exemplul său a dat arari prozeliţi şi tot felul de găunoşenii oportuniste care au "defilat" cu Eminescu, doar ca să fie-n seamă băgaţi socialmente, pecuniarmente. Scrisoarea II...
    NC

    RăspundețiȘtergere
  5. Tudor Cicu20 ianuarie 2013 la 14:30

    3.
    Ajuns aici... (şi fac un repaos în note), îmi arunc o privire asupra însemărilor mele de mai târziu, şi înţeleg rostul celor aşternute până aici. Cititorul meu ar crede că am dat în „slavism”, că acaparat de amintirile „din tinereţe” ale lui Slavici, am ajuns să-l venerez: „Oare l-am meritat?” – se întreabă prietenul Culai de la Piatra Neamţ. Ca să răspund corect, aş spune că Literatura română, da! Eminescu, omul şi poetul, nu! Abia la moartea lui Slavici s-a rostit un adevăr cert: opera sa fusese mântuită prin moartea autorului ei. Cele rămase de la Slavici despre Eminescu omul (faza I din tinereţe, când l-a cunoscut la Viena) trebuie să fi fost scrise, cândva, sub imperiul mustrărilor de conştiinţă şi al ticăşloşiei sale constructive, soldăţeşti, gata de a trăda oricând. Altfel, cum am interpreta acea frază a sa de mai târziu: „Pe acest om ajuns la desăvârşire l-am pierdut într-însul şi convingerea mea e că din vina noastră l-am pierdut”. Ceea ce pe cititorul, acestor note pe margini de carte, ar trebui să-l pună în gardă, e doar valoarea literară a spuselor lui Slavici cu privire la CULTURA lui Eminescu care impresiona la prima discuţie. Lucraseră, mai târziu, amândoi la „Timpul” şi îi era imposibil lui Slavici să nu fie uimit, pe de o parte „de extraordinara consecvenţă cu care pronunţa adevărul în public” (după Th. Codreanu), ori să comploteze în paralel cu Maiorescu, ce-i sugera familiei Slavici, „ideea” de a-l potoli pe Eminescu. Iar familia Slavici, care avea în perioada lui 1885, înrâurire asupra poetului (mi-am notat astfel de aspecte în notele mele), să-l atragă în cursa „nebuniei” inoculată de alţii, şi să-l predea îmbrăcat în cămaşă de forţă, celor care abia aşteptau să-l vadă ăe Eminescu la balamuc. De ce s-o fi spălat pe mâini Maiorescu în cazul lui Eminescu, precum Pilat din Pont în cazul Mântuitorului, nu e rostul meu să descifrez toate astea. Caut să aflu imaginea portretistică a „poetului nepereche”, în cele câteva mărturii. Cred eu, sincere, venite ca la spovedanie, mult mai târziu, decât cele prezentate de M. Cărtărescu în al său eseu, de altfel, remarcabil. Este şi cazul lui Caragiale (cel evocat de conu Ion Lazu, într-un serial documentat şi necesar), cu singura observaţie, că, înfricoşat de ceea ce i s-ar fi putut întâmpla, de-ar fi rămas în ţară, Caragiale emigrează; pe undeva, şi din teamă de Marele Inchizitor al vremurilor.
    (continuare: 3.1)

    RăspundețiȘtergere
  6. Tudor Cicu20 ianuarie 2013 la 14:33

    (continuare: 3.1)

    ...Lăsând la o parte cele două „ponoase” evocate de Theodor Codreanu (deteriorarea relaţiilor lui Eminescu, cu Veronica Micle şi episodul cu „spionul” care sustrăsese din redacţia Timpul documentele compromiţătoare despre C.A.Rosetti, în scopul de a-l şantaja pe marele savant), spovedania din publicistica târzie a lui Caragiale despre Eminescu, este una a omului care suferea neprefăcut după dispariţia poetului. O spovedanie cât a lui Slavici, venită, literar vorbind, după „o anumită împrejurare” în viaţa autorului ”Moara cu noroc”. Explicabilă, desigur, afirmaţia lui N. Manolescu cu privire la „suceala omului Slavici”. Aici, putem intoduce în ecuaţie şi afirmaţia intuitivă a conului Ion Lazu, care pune în dilemă opţiunile lui Slavici „într.o problemă naţională viu disputată” ori şi de „nişte indicaţii primite de „fostul prieten” de la vreo ocultă a vremurilor”. Păi, cu siguranţă, ambele variante sunt grăitoare, asupra celor ce s-au întâmplat după 23-28 iunie 1889, credem noi. Mai ales că Eminescu ştia el ce ştia, când afirmase, la întoarcerea din Italia, că-n ardeleni să nu pui încredere absolută. Citindu-l pe Slavici, îmi stăruie în minte episodul documentelor dispărute de la Ministerul de Externe de la Viena, care demonstra că diagnosticul puse de medicii Obersteiner şi Leidesdorf nu corepundea cu cel vehiculat oficial în ţară. Ştiind cu câtă claritate şi fire deschisă spunea Eminescu adevărul în public, Slavici (răzbate din rândurile scrise) era conştient că acea „nebunie „ i s-a confecţionat poetului cu o stăruinţă şi şi o metodă extraordinar întreţinută”, doar era la curent şi cu afirmaţia lui Vlahuţă, că numele exact al bolii lui Eminescu este „criza sacrificială şi autosacrificială”, impusă şi indusă cu orice preţ, nu diagnosticul măscăricilor şi vânduţilor dr. Şuţu şi Vineş. Şi, apoi, să nu fi auzit Slavici cum în familia sa se scrâşnea în draci, dinţii, la citirea Doinei, atât de cenzurată şi urâtă capodoperă mai în toate regimurile şi de către toţi indivizii ostili neamului românesc? Dar, la idiosincrasiile Catincăi Slavici, nu era atent poetul nostru? Pesemne că mult mai speriat era de faptul, că toţi prietenii îl părăseau şi-l lăsau să-şi inoculeze în lăcaşul memoriei sale, percepţia omului fără noroc, fără destin şi fără stea. Boală a singurătăţii care-l va trimite în mormânt.

    (din primele însemnări din Jurnalul meu despre enigma celor doi)
    - va urma -

    RăspundețiȘtergere

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)