ion lazu: O pagină de jurnal, 1990
17 06 1990. Ce-mi place şi mă dă gata pînă la urmă la unii pictori? „Neglijenţa” cu care pun culorile pe pînză.
În decursul
unei singure zile (16 iunie), Televiziunea Română a reuşit performanţa de a-şi
schimba poziţia cu 180 grade. A reieşit că agresorii de la Miliţia Capitalei şi
de la TVR nu erau demonstranţii de la Universitate, ci grupuri de bişniţari
care se duseseră să-şi scoată de la arest amicii căzuţi în plasă; că agresorii
au fost minerii, la Universitate şi la Institutul de Arhitectură, unde s-au
produs pagube mai mari decît la TV. Că asociaţiile de revoluţionari n-au avut
nici un amestec, ba dimpotrivă, l-au salvat pe Al. Stark. Că minerii au agresat
şi pe reporterii de la TVR. Că au distrus casa lui Raţiu, nu şi pe a lui
Cîmpeanu, apărată de armată. Şi atunci, cum rămîne cu incitările lui Iliescu,
ale TVR, ale radioului, ale Adevărului? Unde sunt trupele în uniformă ale
legionarilor, despre care strigau la televizor, fluturând hârtii doveditoare (!!) Răzvan Theodorescu şi Emanuel
Valeriu?!
Iubita îşi lăsă
urechea pe pieptul meu
- Ce
năvalnic îţi bate inima, dragule!
- Aşa
va bătea pentru tine, mereu!
Iubita îşi
rezemă tîmpla de pieptul meu:
- Ce
puternic bate inima ta, dragule!
- Va
bătea pentru tine, puternic, mereu!
- Iubita
îşi alintă capul pe pieptul meu
- Ce
frumos cîntă inima ta, dragule!
- Aşa
va cînta pentru tine, mereu!
Iubita îşi
odihni capul pe pieptul meu
- Ce
liniştit bate inima ta, dragule!
- E
liniştită de dragul tău.
Iubita îşi
prăbuşi capul pe pieptul meu
- De
ce a tăcut inima ta, scumpule?
- De
dragul tău, tace, de dragul tău.
Ca să-ţi audă
mai bine iubirea...
De curînd, o
observatoare franceză împărţea ţările central-est-europene în ţări ce au fost sub stăpînirea Austro-Ungară
şi ţări ce au fost sub turci şi ruşi. Aşa o fi, însă dintre balcanici noi
suntem în urma bulgarilor. Pare un paradox, dar nu este decît un adevăr strict
şi o umilinţă în plus…
Poate ca o
corectare a ideii pe care o notasem ieri (dar unde e notiţa respectivă? s-a pierdut sau doar s-a rătăcit?), că
unele amintiri se îndepărtează numai în timp, iar altele se îndepărtează de
sufletul nostru, se înstrăinează…, visez că eram într-un autobuz care ne ducea
probabil la un spectacol cu echipa de dansuri şi deodată o zăresc pe MP în
faţă, pe un scaun, cu fusta ei în carouri, crem-cenuşie. Însă mai erau cîteva
tinere îmbrăcate cam la fel şi de aici nesiguranţa mea cu privire la
identitatea ei. Deci mai degrabă dorinţa mea ca ea să se afle în acel autobuz
(al timpului). Într-o altă secvenţă eram pe trotuar, în faţa unui chioşc şi o
rugam pe MP să mă lase să o însoţesc, iar ea nu spunea că nu mă lasă, nici că o
deranjază insistenţa mea, ci că are de cumpărat ceva de la chioşc, apoi pleacă
în grabă, nu are pic de timp. Am privit-o drept în ochi, pe cînd se mişca în
faţa mea: ochi de fată tînără, oarecum rîzători, şi i-am văzut cele două şiruri
de dinţi subţiri. Apoi s-a îndepărtat, era chiar în faţa debitului de tutun, cu
o fetiţă ca de 9-10 ani alături, blondă-şatenă, care-i semăna cumva, fără ca să
fie frumoasă ca ea - şi mi-am zis că poate să fie fata ei, sau o nepoţică,
oricum cineva care n-ar fi trebuit să asiste la scenă. Refuzul ei nu fusese
net, tranşant, nu a avut o reacţie de respingere, ci una de înţelegere a
situaţiei mele, chiar de acceptare a ei: ştia că sunt însurat şi că, totuşi, îmi
doresc aceste întîlniri cu ea, însă de data asta avea alte obligaţii şi nu
putea întîrzia cu mine. Au mai fost şi alte secvenţe, dar acum nu-mi mai sunt
clare, degeaba aş insista să mi le reamintesc… (un Epilog la romanul Ruptura?)
9
iulie. Luni, de dimineaţă foarte frig, peste zi soare. Gata cu
campionatul mondial de fotbal. A fost foarte bine cu meciurile, acum va fi
foarte bine fără ele.
Ar fi să mă gîndesc mai serios la schiţa cu
farmacistul Puk care şi-a otrăvit soţia. Ceva în genul “Un lucru bine făcut…”. Sau doar
fantezia bolnavă a mătuşii M.?
Andrei îmi
spune, pe cînd ne duceam la culcare, după prînz, că nu suportă glumele de la
tv. - De ce le transmit? vrea el să ştie. Care e hazul lor? Îi explic, dar la modul general: - Hazul vine din faptul că una ai crezut, la una
te-ai aşteptat şi altul e adevărul. Diferenţa dintre aparenţă şi realitate,
dintre ce aştepţi şi ce se întîmplă cu adevărat. De aici vine hazul, cînd vine.
Mă priveşte, intrigat. Închei: - Iar pentru alde noi, de aici vine supărarea cu glumele de la TV...
Da, Gherasie al
meu trebuie să aibă şi un capitol post-revoluţionar, foarte mănos de altfel,
căci cea mai agresată a fost facultatea de geologie, unde Gherasie avea depus
un colţ de mamut… a dispărut şi acela... Chiar îi deranja / îi ameninţa pe
mineri? Nu. Din răutate. Şi ca să intimideze: Puterea (oarbă) e la noi!
(Din Lamentaţiile Uitucului, jurnal 1990-1999, în manuscris)
va urma
ion lazu: Comentariu la o rememorare
Pornind de la ce scriam ieri, despre cei doi intelectuali "fii ai satului", aşa cum mi-i reamintesc din copilărie-adolescenţă, needificat nici până astăzi asupra mobilurilor sufleteşti ce-i îndemnau la acest tip de inaderenţă la lumea din care printr-un noroc se desprinseseră..., după ocoluri imprevizibile, gândul s-a stabilizat nu pe felul cum eu însumi m-am purtat cu cei din comuna mea de adopţiune - căci asta se ştie din tot ce-am scris, nu numai din Veneticii, dar şi din alte proze ale mele - iar dacă nu se ştie acest lucru, atunci chiar că nu are rost să insist -, ci m-am gândit la atitudinea mea faţă de localnici, în cele 3 luni de campanie, dacă era să merg în două perimetre în acea vară, sau în cele 6-7 luni, în cazul campaniilor întregi... Ce eram eu, în fapt? Un străin, venit pentru nişte cercetări geologice, pe care musai să le duc la capăt, pornind zi de zi pe traseele mele, prin păduri, râpi, pe ogaşe, prin singurătăţi uneori înspăimântătoare, unde localnicul nu ajunge decât de nevoie, când caută vreo vită rătăcită, pierdută... Acolo, pe viroage, prin ogaşe inaccesibile se află "deschiderile", "aflorimentele" care te ajută să-ţi faci o idee cît mai exactă despre structura geologică a zonei...despre eventualele substanţe minerale ce ar putea prezenta interes economic, despre amănunte de ordin stratigrafic, de interes strict ştiinţific. Te întorci acasă spre seară, stors de vlagă, să mănânci, să te refaci, să pui ordine în carnet, în probele recoltate, pe harta aflată în lucru, pe care ai ţinut-o în mâna stângă cât a fost ziua de lungă - iar în dreapta, ciocanul, creionul... Când să mai aibă timp de socializare bietul geolog?! Prin 1964-1965, deci după câţiva ani de teren, am scris aceste versuri:
"Nu m-am pierdut prin pădurile noastre nicicând,
Felul de-a fi m-a adus fără greş printre oameni.
Chiar fără hartă şi fără busolă în mâini
Ajung totdeauna cu vlaga spre seară la oameni..."
Desigur nişte versuri care nu au văzut niciodată lumina tiparului, nici măcar în integrala mea poetică Eu scriu la lumina mâinii mele... Toituşi, îmi dau seama, nu de aceea le scrisesem eu, în Subcarpaţii Moldovei, ci pentru ca să mă minunez eu însumi mai întâi de cele ce mi se întâmplă..
Zice Emerson: "Priveşte în inima ta şi scrie. Acela care scrie pentru el însuşi scrie pentru un public etern.". Ce-i drept, abia zilele trecute mi-au căzut sub priviri aceste rânduri. Dar îmi dau bine seama că asta am şi făcut, instinctiv: am scris pentru mine, în primul rând, ca să-mi fac de înţeles diferite situaţii greu se dibuit sau de explicat, contrarietăţi ale vieţii ce-şi cereau rezolvarea în faţa coalei de hârtie, ca un prim pas, absolut necesar în abordarea corectă a vieţii.... Te uiţi în jurul tău, îţi spui: Asta e lumea în care trăiesc şi al cărei sens aş dori să-l prind... Ce e cu aceşti oameni, semenii mei, prinşi în chinul fără de sfârşit al vieţii lor? De ce suferă atât de mult, de ce nu reuşesc să se ridice deasupra nevoii, de ce îi asupresc pe cei din familie, pe vecinii lor, care şi ei nu se lasă mai prejos...? Cu proza nu prea reuşeşti să te sustragi vieţii din proximitate, oricât ţi-ai alege un subiect din alte vremuri, din altă ţară, din altă limbă chiar - musai să te descurci nu cu materialul clientului, ci cu hălci din propriul suflet... Am înţeles bine asta când a fost să scriu Rămăşagul, o poveste de pe la 1520... Nu vei reuşi să povesteşti o înfruntare dintre oameni, fie şi din evul mediu, decât cunoscând bine oamenii ca atare, cu tot ce e bun şi mai puţin bun în ei, de nu cumva chiar abominabil..., cunoscându-te mai întâi pe tine însuţi, în momente de relaxare, în situaţii limită, în iubirea fugace, în tristeţea remanentă, în aşteptarea nedefinită, nemaisfârşită... Asta i-a fost dat prozatorului. Vai de dânsul, veţi zice... Singur se băgă în jug, n-avem ce-i face!... Bine, dar cu poetul cum stau lucrurile, că doar acesta se închide îăntre patru ziduri, scrie cu ochii pe pereţi, dând să prindă în cuvinte de înţeles visătorii de-ale sale, "convorbiri cu idealuri, deci paralele cu viaţa...
Vom vorbi şi despre acest poet, bănuit autist fără leac...
va urma...
(Din Lamentaţiile Uitucului, jurnal 1990-1999, în manuscris)
va urma
ion lazu: Comentariu la o rememorare
Pornind de la ce scriam ieri, despre cei doi intelectuali "fii ai satului", aşa cum mi-i reamintesc din copilărie-adolescenţă, needificat nici până astăzi asupra mobilurilor sufleteşti ce-i îndemnau la acest tip de inaderenţă la lumea din care printr-un noroc se desprinseseră..., după ocoluri imprevizibile, gândul s-a stabilizat nu pe felul cum eu însumi m-am purtat cu cei din comuna mea de adopţiune - căci asta se ştie din tot ce-am scris, nu numai din Veneticii, dar şi din alte proze ale mele - iar dacă nu se ştie acest lucru, atunci chiar că nu are rost să insist -, ci m-am gândit la atitudinea mea faţă de localnici, în cele 3 luni de campanie, dacă era să merg în două perimetre în acea vară, sau în cele 6-7 luni, în cazul campaniilor întregi... Ce eram eu, în fapt? Un străin, venit pentru nişte cercetări geologice, pe care musai să le duc la capăt, pornind zi de zi pe traseele mele, prin păduri, râpi, pe ogaşe, prin singurătăţi uneori înspăimântătoare, unde localnicul nu ajunge decât de nevoie, când caută vreo vită rătăcită, pierdută... Acolo, pe viroage, prin ogaşe inaccesibile se află "deschiderile", "aflorimentele" care te ajută să-ţi faci o idee cît mai exactă despre structura geologică a zonei...despre eventualele substanţe minerale ce ar putea prezenta interes economic, despre amănunte de ordin stratigrafic, de interes strict ştiinţific. Te întorci acasă spre seară, stors de vlagă, să mănânci, să te refaci, să pui ordine în carnet, în probele recoltate, pe harta aflată în lucru, pe care ai ţinut-o în mâna stângă cât a fost ziua de lungă - iar în dreapta, ciocanul, creionul... Când să mai aibă timp de socializare bietul geolog?! Prin 1964-1965, deci după câţiva ani de teren, am scris aceste versuri:
"Nu m-am pierdut prin pădurile noastre nicicând,
Felul de-a fi m-a adus fără greş printre oameni.
Chiar fără hartă şi fără busolă în mâini
Ajung totdeauna cu vlaga spre seară la oameni..."
Desigur nişte versuri care nu au văzut niciodată lumina tiparului, nici măcar în integrala mea poetică Eu scriu la lumina mâinii mele... Toituşi, îmi dau seama, nu de aceea le scrisesem eu, în Subcarpaţii Moldovei, ci pentru ca să mă minunez eu însumi mai întâi de cele ce mi se întâmplă..
Zice Emerson: "Priveşte în inima ta şi scrie. Acela care scrie pentru el însuşi scrie pentru un public etern.". Ce-i drept, abia zilele trecute mi-au căzut sub priviri aceste rânduri. Dar îmi dau bine seama că asta am şi făcut, instinctiv: am scris pentru mine, în primul rând, ca să-mi fac de înţeles diferite situaţii greu se dibuit sau de explicat, contrarietăţi ale vieţii ce-şi cereau rezolvarea în faţa coalei de hârtie, ca un prim pas, absolut necesar în abordarea corectă a vieţii.... Te uiţi în jurul tău, îţi spui: Asta e lumea în care trăiesc şi al cărei sens aş dori să-l prind... Ce e cu aceşti oameni, semenii mei, prinşi în chinul fără de sfârşit al vieţii lor? De ce suferă atât de mult, de ce nu reuşesc să se ridice deasupra nevoii, de ce îi asupresc pe cei din familie, pe vecinii lor, care şi ei nu se lasă mai prejos...? Cu proza nu prea reuşeşti să te sustragi vieţii din proximitate, oricât ţi-ai alege un subiect din alte vremuri, din altă ţară, din altă limbă chiar - musai să te descurci nu cu materialul clientului, ci cu hălci din propriul suflet... Am înţeles bine asta când a fost să scriu Rămăşagul, o poveste de pe la 1520... Nu vei reuşi să povesteşti o înfruntare dintre oameni, fie şi din evul mediu, decât cunoscând bine oamenii ca atare, cu tot ce e bun şi mai puţin bun în ei, de nu cumva chiar abominabil..., cunoscându-te mai întâi pe tine însuţi, în momente de relaxare, în situaţii limită, în iubirea fugace, în tristeţea remanentă, în aşteptarea nedefinită, nemaisfârşită... Asta i-a fost dat prozatorului. Vai de dânsul, veţi zice... Singur se băgă în jug, n-avem ce-i face!... Bine, dar cu poetul cum stau lucrurile, că doar acesta se închide îăntre patru ziduri, scrie cu ochii pe pereţi, dând să prindă în cuvinte de înţeles visătorii de-ale sale, "convorbiri cu idealuri, deci paralele cu viaţa...
Vom vorbi şi despre acest poet, bănuit autist fără leac...
va urma...
cărţile prietenilor mei: Cezar Baltag, Ochii tăcerii,
BPT, Ed. Minerva, 1996, 286 pagini
ion lazu, fotografii de iarnă...
5.
RăspundețiȘtergereAcum, ascultându-i pe alţii, îmi vine a spune şi eu ca Ibrăileanu: „că fiecare lector are un Eminescu al său”. Eu, însă, nu caut amănunte ascunse, cu orice preţ, în memoriile lui Slavici, cât să înţeleg, atât din ce scrie, ca şi cum ar spune cuiva la spovedanie, ce a însemnat în viaţa poetului nostru, această particularitate, de fel, pusă pe sema bătrânilor şi nu celor de vârsta lui Eminescu. Mai clar: SINGURĂTATEA, ca o boală care după ce s-a instalat, uzează trupul, roade creierul, şi întunecă mintea, ca mai apoi, moartea să reprezinte doar o treaptă care se cere urcată curând. Ar fi interesant, acum, să fi ştiut când a scris Eminescu, poezia „Singurătate”?!: „Ah! de câte ori voit-am/Ca să spânzur lira-n cui/Şi un capăt poeziei/Şi pustiului să pui” (credem că ar fi apărut prima oară în Convorbiri literare, 1978).
Spui singurătate –spui– pustiu. Câţi au rezistat singurătăţii şi câţi au ieşit teferi dintr-un pustiu? Dar, dintr-un pustiu al sufletului? Ne este limpede că cei şapte ani de mare uzură petrecuţi la redacţia ziarului „Timpul”, au însemnat ani de măcinare a creierului său, obosit după nenumărate nopţi nedormite, cum spune Slavici. Cităm: „ Stăteam şi eu adeseori cu el şi discutam... întregi nopţi senine, care nu se pot uita. De obicei însă nu-l lăsam să stea, şi era destul să bat în perete pentru ca să-şi stingă lumânarea”. Înţelegem de la Slavici, că Eminescu avea un obicei de citea cu glas tare tot ce-i plăcea (mai ales poeziile) „şi făcea multă gălăgie”. Atunci îi bătea Slavici în perete. Eminescu (chiriaş, de!) stingea lumânarea şi se liniştea. Dar, continuă Slavici: „Peste câtva timp când credea că am adormit, aprindea din nou lampa şi iar începea să bodogănească. Mă sculam atunci, mă duceam la el şi-l rugam să mă lase să dorm. Aceasta-l răpunea”. Punea la inimă Eminescu şi, cum inima îi era un pustiu, cum singurătatea era o boală care-l încolţise, firesc era, ca poetul să se facă „tot mai îndărătnic”, şi să-l apostrofeze pe Slavici, că-l teroriza. „Aceasta a fost pentru mine primul semn al bolii de nervi care-l cuprinsese”, scrie Slavici. În calitatea lui de gazdă, îi dăm crezare maximă. În familia lui Eminescu, doi dintre farţi pieriseră de aceeaşi boală, iar al treilea se afla răpus bolnav, acasă la părinţi. Să nu-l fi durut pe poet cele ce-i scria bătrânul tată? „-Fă ce faci şi vino de-l ia, ca să-l duci în vreo casă de sănătate”. Bani de unde? Încercase şi-n alte dăţi să se împrumute, sub diverse, explicaţii. Pentru că nu strânsese îndeajuns, Eminescu nu dăduse curs somaţiei venite din partea bătrânului. Observaţie: (Să am un frate (şi-l am), iar tata să-mi scrie, astfel, cred că aş urla la cer, cu cuvinte cenzurate până şi de „furia” lui E. Cioran). În timpul acela, spune Slavici, Eminescu a scris „Doina” (anume pentru inaugurarea lui Ştefan cel Mare) „la care a asistat în o stare sufletească prin care a pus mulţi pe gânduri” (I. Slavici).
(continuare la 5.1)
(continuare :5.1)
RăspundețiȘtergere...Golgota trăită de Mântuitorul Lumii, se transpusese în Calvarul vieţii poetului: aranjamentele de culise, tentativele de descotorosire de inflexibilul gazetar, conducând toate la „moarte civilă”, trădarea unor carpatişti, măsluirile lui Titu Maiorescu în propriu-i Jurnal, cabala francmasonică, trădarea prietenilor, situaţia fratelui bolnav aflat pe patul de acasă al părinţilor, lipsa de bani, SINGURĂTATEA şi PUSTIUL – toate, trebuie să fi contribuit în a da capodopera „Doina” şi a o recita cu atâta patos la Putna, încât i-a înfricoşat pe toţi. Memoria mea îmi spune, că acest gest este echivalent scenei biciurii şi punerii pe frunte a coroanei cu spini, Mîntuitorului nostru, de către soldaţii romani. Slavici punctează momentul ca un om dinafară, uimit şi el, dar, mai târziu, când doreşte să plece la Viena ca să consulte nişte medici pentru sine, recomandându-i lui Eminescu să plece şi el acasă în Moldova, la fratele bolnav, nu ştie cum să limpezească apele, ca să fie bine pentru toţi. Atunci, cred, a fost pentru Eminescu, măciuca dată (de singurul reazem al vieţii sale, cel puţin aşa credea), în moalele capului: el îl ruga pe Slavici să nu plece la Viena şi să-l lase singur în Bucureşti. Slavici îl asigura că-i scrisese un bilet de trimitere la Maiorescu, prin care îl ruga „să-l observe” bine pe Eminescu „căci mie mi se pare greu bolnav”. Cum să privim aceste rânduri? Prin prisma lui Creangă, cel care îţi spunea în faţă : mă doare inima de tine, dar de mine mi se rupe şi mai şi? Era prea târziu! La d-l Maiorescu (după plecarea lui Slavici la tratament, în Viena), Eminescu se „stăpânise” (avea alternativă?)... şi de la baie a fost dus la casa de sănătate. Până aici, înţelegem cu toţii, Eminescu a fost un caracter tare. Că l-au frânt până la urmă şi l-au depus la casa de sănătate, asta, mai puţin l-a interesat pe Slavici. Dar, ceea ce nu înţelegem: de ce n-a fost vizitat de prieteni la acea casă de sănătate? Nici Mircea Cărtărescu nu are nimic însemnat despre aceasta, deşi, apelează la multe documente la care nu voi ajunge eu. Certificatul din 5 iulie 1883, cu care ai noştri din ţară, îl transferă la Viena (pe ascuns) conţinea informaţia medicală, că Eminescu suferea de sifilis. E limpede acum: un sifilis inventat şi „tratat” la noi în ţară cu mercur, pe corpul lui Eminescu. Un tratament contraindicat, chiar nociv (din punct de vedere al medicilor). Se invoca, vezi Doamne!: zestrea ereditară ori epuizarea nervoasă. Să fim serioşi. Îl cităm din nou pe Slavici: „În ceea ce priveşte viaţa sexuală, el era de o sobrietate extraordinară. El niciodată (de subliniat afirmaţia lui Slavici) nu vorbea despre femei decât având partea ideală a fiinţei lor şi dispreţuia pe oamenii care aleargă după „fuste” ori vorbesc despre afaceri scandaloase”. Pricepeţi acum, despre ce e vorba? Slăbiciunile lui erau cu desăvârţire platonice, dar puse de Eminescu, într-un context de religiozitate. Vorba lui Slavici: „Păcatul lui cel mare şi hotărâtor era lipsa de rânduială în traiul zilnic”. Q.E.D. De acum, începea calvarul şi agonia ultimelor sale zile.
(din primele însemnări din Jurnalul meu despre enigma celor doi)
-va urma -