Dialog realizat de Florentin Streche cu Lidia Lazu și Ion Lazu În literatura română există scriitori a căror operă se confundă, într-o anumită măsură, cu propria biografie. Lidia Lazu și Ion Lazu fac parte dintre aceștia. De mai bine de o jumătate de secol, viețile lor se desfășoară în proximitatea cărților, a manuscriselor, a memoriei și a unei permanente preocupări pentru destinul culturii române. Poeta Lidia Lazu și prozatorul Ion Lazu au urmat drumuri diferite către literatură. Ea a descoperit poezia prin recitare, prin fascinația teatrului și prin emoția unor lecturi care au însoțit-o încă din copilărie. El a ajuns la literatură după ani petrecuți pe șantiere geologice, în munți, în sate și în locuri unde experiența directă a vieții oferea material pentru viitoarele sale cărți. Întâlnirea acestor două vocații a dat naștere unui dialog intelectual și afectiv care continuă de decenii. Opera Lidiei Lazu s-a construit în jurul unei sensibilități autentice și al unei relații profunde cu natura, memoria și lumea interioară. Poezia sa păstrează ecoul unor experiențe trăite intens și transformate în expresie lirică. De-a lungul anilor, vocea sa a devenit familiară și în numeroase întâlniri literare, unde lectura poemelor a căpătat forța unei interpretări artistice de sine stătătoare. În cazul lui Ion Lazu, literatura s-a hrănit din contactul nemijlocit cu realitatea. Geolog de profesie, călător prin numeroase regiuni ale țării și observator atent al oamenilor, el a adunat experiențe care s-au regăsit ulterior în proză. Romane precum Veneticii și Rămășagul păstrează memoria unor comunități, a unor destine individuale și a unor lumi aflate într-o continuă transformare. În centrul multor pagini se află experiența refugierii din Basarabia și drama dezrădăcinării, teme care traversează întreaga sa operă. Un loc aparte îl ocupă proiectul plăcilor memoriale dedicate scriitorilor români. Timp de ani întregi, Ion Lazu a cercetat arhive, a identificat adrese și a documentat biografii, contribuind la recuperarea memoriei culturale a Bucureștiului. Grație acestui efort, numeroase locuințe asociate unor scriitori importanți au reintrat în atenția publicului, iar orașul și-a redescoperit o parte din istoria sa literară. Dialogul de față urmărește principalele repere ale acestor două destine. Copilăria, debutul, anii de formare, întâlnirile decisive, cărțile esențiale, relația cu critica literară, schimbările produse în lumea cărții după 1989 și proiectele care le-au marcat existența alcătuiesc temele unui dialog amplu și sincer. Dincolo de paginile publicate și de activitatea culturală desfășurată de-a lungul deceniilor, cititorul va descoperi doi oameni pentru care literatura a rămas o formă de cunoaștere, de memorie și de fidelitate față de experiențele fundamentale ale vieții. Florentin Streche: Literatura v-a însoțit o mare parte din viață și, la un moment dat, cele două biografii s-au întâlnit. Cum s-a construit acest dialog dintre două vocații literare care coexistă sub același acoperiș? Lidia Lazu: Cred că cele două drumuri s-au întâlnit firesc și s-au completat reciproc. Dacă mă întorc la începuturi, îmi amintesc că, în anii de școală, recitam foarte mult. Din clasa a V-a până într-a VIII-a recitam aproape numai Moartea căprioarei. Profesorii mei spuneau că nu voi reuși să creez aceeași emoție cu o altă poezie. Mai târziu am înțeles de ce: textul avea o putere aparte și producea de fiecare dată o stare specială în sală. În acei ani se organizau concursuri între școli și mergeam din sat în sat. De fiecare dată reacția publicului era aceeași. Astăzi cred că oamenii se regăseau, într-un fel sau altul, în drama și adevărul poeziei. Florentin Streche: A fost aceasta prima apropiere de literatură? Lidia Lazu: Da, dar nu singura. În liceu am avut și experiența teatrului. Un laborant pasionat de scenă a pus în scenă o piesă și, atunci când s-au împărțit rolurile, eu mă vedeam interpretând rolul fetei. În schimb, am primit rolul mamei. A fost o surpriză. La un moment dat personajul leșina, iar reacția sălii a fost atât de puternică încât am înțeles cât de importantă este autenticitatea în artă. Florentin Streche: Când a apărut scrisul? Lidia Lazu: Înainte să scriu pe hârtie, am scris în minte. Părinții mei fiind oameni credincioși, nu aveam nici măcar difuzor în casă. Mă duceam la o vecină și ascultam teatrul radiofonic. Când era teatru în versuri, rămâneam fascinată. După aceea, o zi întreagă vorbeam și gândeam în versuri. Era un joc care mă bucura enorm. Cuvintele veneau singure și se așezau într-o anumită muzicalitate. Florentin Streche: Și când ați început să scrii efectiv poezie? Lidia Lazu: După ce am fost respinsă la Institutul de Teatru. Eram foarte dezamăgită. Interesant este că, în perioadele cele mai grele din viața mea, am scris cele mai luminoase poezii. Probabil că poezia avea un rol compensatoriu. Mă agățam de cuvinte pentru a evada din realitatea imediată. Mai târziu, după căsătoria cu Ion și după nașterea lui Andrei, continuam să scriu printre treburile gospodărești. Puneam ciorba la fiert și, până să fie gata, mai notam câteva versuri. Nu scriam cu gândul publicării. Scriam pentru că simțeam nevoia să o fac. Florentin Streche: Ați păstrat toate aceste manuscrise? Lidia Lazu: Din păcate, nu. Am locuit în multe locuri și, de fiecare dată când mă mutam, dispărea câte un caiet. Am pierdut foarte multe poezii. Nu mă durea atât de tare, pentru că nu scriam pentru publicare. Poezia era o parte firească a vieții mele. Ion Lazu: Exact. Eu am găsit prin casă caiete, foi răzlețe, texte uitate prin sertare. Le-am adunat și le-am dactilografiat. La un moment dat i-am dat Lidiei un teanc de poezii. Lidia Lazu: Le-am citit și am avut o reacție spontană: „Sunt niște poezii de care uitasem!”. De fapt, chiar acesta avea să devină titlul primului meu volum. Ion Lazu: Îmi amintesc foarte bine momentul. După ce a citit textele, a spus chiar: „Parcă autorul acesta m-a copiat pe mine!”. Atât de mult se distanțase de propriile poeme încât le privea ca pe scrierile altcuiva. Florentin Streche: Cum s-a ajuns de la manuscrisele din sertar la debutul editorial? Ion Lazu: La început a fost un fel de ediție artizanală, realizată în foarte puține exemplare. Manuscrisul a circulat printre prieteni și oameni de litere. Printre cei care au citit acele texte s-a aflat și jurnalistul Ion Andreiță, colegul meu de liceu. El a scris un articol elogios despre poezia Lidiei. Lidia Lazu: A fost un moment important. Apoi unul dintre exemplarele manuscrisului a ajuns la Mircea Ciobanu. Mai târziu, prin intermediul lui, textele au fost citite și de Constanța Buzea. Astfel am ajuns să public în România literară. Florentin Streche: Așadar, debutul nu a fost rezultatul unei strategii literare. Lidia Lazu: Deloc. Eu nu am scris niciodată cu gândul la publicare. Totul s-a petrecut printr-un șir de întâmplări favorabile și prin generozitatea unor oameni care au crezut în poezia mea. Ion Lazu: Literatura a fost o prezență constantă încă din tinerețe. De-a lungul vieții am scris, am citit și am rămas aproape de lumea cărților. În cazul Lidiei, însă, am simțit că am și o datorie: aceea de a salva niște texte valoroase care riscau să se piardă. Uneori destinul unei cărți depinde de cineva care observă la timp ceea ce autorul însuși trece cu vederea. Florentin Streche: Cum a fost în cazul dvs., domnule Ion Lazu? Bănuiesc că începuturile au fost mai timpurii. Ion Lazu: Nu neapărat. În liceu eram un elev bun, dar nu eram premiant. Aveam colegi excepționali, oameni care aveau să ajungă mai târziu personalități importante. Eu nu mă gândeam atunci la o carieră literară. Aveam însă anumite aspirații și o sensibilitate care căuta să se exprime. Profesorul meu de limba română, care era și directorul liceului, a organizat într-o vacanță o excursie cu elevii în Munții Făgăraș. Eu, crescut la câmpie, am fost pur și simplu cucerit de munte. După acele zile petrecute acolo mi-am spus că nu vreau să trăiesc decât aproape de munți. A fost o adevărată îndrăgostire de peisajul alpin. La sfârșitul excursiei, profesorul m-a rugat să scriu câteva impresii. M-am retras cu un carnețel și am scris ce am simțit. Seara, la focul de tabără, am citit textul în fața colegilor. Spre surprinderea mea, a produs o impresie foarte puternică. Ani mai târziu am descoperit acel carnețel expus la panoul de onoare al liceului. Acela a fost, probabil, adevăratul meu debut. Fascinația pentru munte m-a dus la Facultatea de Geologie și Geografie din București. După absolvire am devenit geolog și am lucrat zeci de ani pe teren. Mi-am făcut meseria cu pasiune și seriozitate. Literatura nu dispăruse, dar rămăsese în plan secund. Florentin Streche: Cum a revenit? Ion Lazu: Nu a revenit, de fapt. A coexistat permanent cu geologia. Ziua lucram pe teren, iar seara scriam. Notam oameni întâlniți, întâmplări, peisaje, vorbe auzite. Observam și înregistram lumea din jurul meu. Geologia îmi oferea contactul direct cu realitatea, iar literatura transforma această experiență în poveste. În plus, am început să fotografiez și să scriu scenarii de film. În 1970 am câștigat premiul întâi la un concurs național de scenarii cinematografice. Filmul nu s-a realizat niciodată, dar experiența aceea m-a încurajat să continui. Florentin Streche: Și debutul literar propriu-zis? Ion Lazu: Lucram în subcarpații Moldovei și mergeam deseori la Bacău pentru aprovizionare. Acolo am intrat într-o zi în redacția revistei Ateneu, care tocmai își reluase apariția. Redactorii au început să-mi publice poeziile. La un moment dat, unul dintre ei m-a provocat să încerc și proza. Am acceptat provocarea. Așa s-a produs trecerea de la poezie la proză. În 1970 a apărut primul meu volum de proză scurtă, iar în anul următor primul roman. Au urmat alte cărți și aveam impresia că drumul se deschide firesc. Numai că succesul a adus și probleme. Unul dintre romanele mele a fost comentat favorabil la Europa Liberă, iar acest lucru nu a fost privit cu ochi buni de autoritățile vremii. Din 1971 până în 1979 nu am mai putut publica nimic. Dar nu m-am oprit din scris. Am continuat să lucrez, să adun materiale, să observ oamenii și să-mi construiesc cărțile. Literatura nu depinde doar de publicare; ea există și atunci când manuscrisul rămâne în sertar. Florentin Streche: Mai târziu ați revenit în prim-plan cu romane importante, iar tema refugierii din Basarabia a devenit centrală în opera literară. Ion Lazu: Da. Romanul Veneticii este, într-un fel, cartea vieții mele. Am scris efectiv câțiva ani la ea, dar adevărul este că am purtat-o în mine toată viața. Este povestea unei familii obligate să-și părăsească locurile natale, povestea dezrădăcinării și a supraviețuirii. Drama refugierii din Basarabia nu a fost doar un episod biografic, ci o experiență care a modelat destinul întregii familii. Florentin Streche: Lidia Lazu, vorbeați despre emoție ca izvor al poeziei. Cum se naște, concret, un poem? Lidia Lazu: Nu se naște imediat. Nu mă impresionează ceva astăzi și mă așez să scriu pe loc. Emoția se așază undeva în mine și revine după un timp. Uneori după luni, alteori după ani. Vine cu o forță extraordinară și atunci simt nevoia să scriu. Dacă nu există acea trăire profundă, nu pot scrie nimic. Am încercat de câteva ori să forțez lucrurile și nu a ieșit nimic. Poezia mea se naște exclusiv din emoție. Copilăria mea este legată de pădure. În primul meu volum există multe poeme inspirate de pădurea de stejari de lângă satul meu. Nu voi uita niciodată frumusețea acelui loc. Astăzi pădurea s-a schimbat, o parte s-a uscat, dar încă mai văd lăstărișul verde și mă gândesc că există un viitor. Poate că și poezia funcționează la fel: ceva dispare, altceva renaște. Florentin Streche: Ați traversat mai multe epoci literare. Cum vedeți condiția scriitorului de astăzi? Ion Lazu: Eu spun mereu că am trăit în era Gutenberg, iar acum trăim în era internetului. Diferența este uriașă. Pe vremuri, o carte apărea în zeci de mii de exemplare și ajungea în toate librăriile și bibliotecile din țară. Astăzi poți publica o carte foarte bună și să primești acasă câteva zeci de exemplare. Restul există doar în format digital. Florentin Streche: S-a pierdut ceva esențial? Ion Lazu: S-a pierdut comunitatea. Relația directă dintre scriitor și cititor. S-au pierdut și filtrele profesionale. Cândva exista redactorul de carte, exista corectorul, exista o întreagă instituție a exigenței editoriale. Astăzi foarte multe dintre aceste etape au dispărut. Oricine poate publica, ceea ce este bine într-un sens, dar în același timp face mult mai dificilă separarea valorii de improvizație. Florentin Streche: Lidia Lazu, ați fost și primul cititor al multor cărți scrise de Ionu. Lidia Lazu: Da. Unele dintre ele le-am citit de mai multe ori. Mai ales Veneticii. Este una dintre acele cărți care te fac să simți că participi la viața personajelor. Nu citești doar povestea unei familii, ci parcă retrăiești alături de ei tot ceea ce li se întâmplă. Relațiile dintre oameni, suferințele, nedreptățile, solidaritatea – toate sunt vii. Florentin Streche: Și Ionu este primul cititor al poeziilor tale. Lidia Lazu: Întotdeauna. Îi arăt poeziile înainte de publicare. El are un sistem foarte simplu: pune plus, minus sau semn de întrebare. Dacă apare minusul, de obicei poezia dispare. Am încredere totală în judecata lui literară. Florentin Streche: Ionu, ati spus că geologia a fost norocul vieții tale. Ce a fost literatura? Ion Lazu: Cealaltă minune. Geologia mi-a dat lumea, literatura mi-a dat sensul ei. Dacă nu aș fi fost geolog, probabil că nu aș fi cunoscut atâția oameni și atâtea destine. Am străbătut toată țara. Am ascultat povești, am observat vieți, am văzut locuri extraordinare. Toate acestea s-au transformat mai târziu în literatură. Fiecare carte are destinul ei, dar Veneticii ocupă un loc aparte. Ea s-a născut din drama familiei mele și din experiența refugiului. Într-un fel, am scris-o toată viața. Nu doar în anii în care am așternut textul pe hârtie, ci în toate deceniile în care am purtat această memorie în mine. Florentin Streche: Privind în urmă, care au fost marile întâlniri ale vieții voastre literare? Ion Lazu: Am avut șansa unor prietenii extraordinare. Dumitru Alexandru, Mircea Ciobanu Ludovic Antal, Constantin Popovici - și alți oameni de mare valoare. Mircea Ciobanu, mai ales, a fost nu doar un mare scriitor, ci și un editor excepțional. Avea capacitatea rară de a vedea imediat esențialul unui manuscris. Florentin Streche: După atâtea cărți, atâtea experiențe și atâtea decenii de literatură, ce vă motivează să continuați? Lidia Lazu: Emoția. Ion Lazu: Curiozitatea față de oameni și față de lume. Florentin Streche: Poate că acestea sunt, până la urmă, cele două izvoare ale oricărei literaturi adevărate. Lidia Lazu: Cred că da. Ion Lazu: Și sper să rămână așa cât timp vor exista cititori. Florentin Streche: Aș vrea să revenim puțin la Rămășagul. Din felul în care vorbește Lidia Lazu despre această carte, pare să fi avut un destin aparte. Lidia Lazu: Așa este. Îmi amintesc că, pe vremea aceea, stăteam ore întregi la cozi și inevitabil intrai în vorbă cu oamenii. I-am recomandat cartea unei doamne din București și chiar am avertizat-o că poate nu o va înțelege pe deplin, fiindcă vorbește despre lumea satului. A doua zi m-a sunat și mi-a spus că nu mai citise de mult o carte cu atâta plăcere. Mi-a zis ceva ce nu am uitat niciodată: că romanul este construit parcă din haiku-uri, din mici istorii care se leagă una de alta și alcătuiesc o lume întreagă. Povestea izvorului, de pildă. Un bătrân își construiește casa și, săpând fundația, descoperă un izvor. Refuză să mute casa și lasă izvorul să curgă prin curte. Peste ani, acel izvor devine locul unde o văduvă vine să ia apă. De acolo începe o poveste de dragoste neașteptată. Sunt întâmplări care par simple, dar în spatele lor se află o întreagă filozofie a vieții. Este povestea unui bătrân care își pune la încercare ultimele puteri pentru a-și apăra demnitatea și pământul. Tot satul urmărește acea încercare. Dar adevărata miză nu este pământul, ci conștiința lui. Vinovăția pe care o poartă din tinerețe, datoria față de familie, față de fratele dispărut. De aceea romanul depășește cadrul unei simple povești rurale. Florentin Streche: În opera dumneavoastră revine constant preocuparea pentru memorie, identitate și recuperarea unor lumi care dispar. Mai are literatura astăzi rolul de arhivă a memoriei colective? Ion Lazu: Lumea s-a schimbat profund. Nu doar la noi, peste tot. Literatura a avut cândva un rol esențial în transmiterea valorilor și a experienței umane. Astăzi impactul ei este diferit. Oamenii citesc altfel, mai puțin și mai fragmentar. Multe dintre marile cărți sunt cunoscute prin rezumate sau comentarii, nu prin lectura directă. Totuși, cred că literatura rămâne una dintre puținele forme prin care memoria unei comunități poate fi păstrată în profunzime. Liviu Rebreanu este exemplul scriitorului care s-a implicat total în materia operei sale. Când am ajuns în locurile legate de biografia lui, am înțeles și mai bine cât de profund era legat de lumea pe care o descria. Ion, Pădurea spânzuraților, toate aceste cărți sunt rodul unei implicări totale. Într-un anumit sens, și eu am încercat același lucru în Veneticii sau în Rămășagul: să trăiesc împreună cu personajele și cu lumea lor. Florentin Streche: Aș vrea să vorbim despre un alt proiect care v-a făcut cunoscut dincolo de opera literară: proiectul plăcilor memoriale dedicate scriitorilor. Ce v-a făcut să vă asumați această misiune? Ion Lazu: În primul rând, convingerea că scriitorii merită să fie prezenți în memoria orașului. Mi s-a părut firesc ca pe casele în care au locuit să existe o placă memorială care să spună simplu: aici a trăit și a creat cutare scriitor. Dar până să ajung acolo a fost nevoie de ani întregi de documentare. A trebuit să identific adrese, să discut cu familii, cu locatari, cu proprietari, să conving oameni care nu vedeau rostul unui asemenea demers. Florentin Streche: De unde a venit ideea? Ion Lazu: Dintr-o experiență pe care am avut-o la Blaj. Acolo am văzut un oraș care își onora memoria culturală prin plăci memoriale amplasate peste tot. M-a impresionat profund. Mai târziu am întâlnit același respect pentru memorie în alte orașe europene. Atunci mi-am spus că și Bucureștiul are nevoie de un asemenea proiect. Și am început să lucrez. Florentin Streche: A fost, de fapt, o altă formă de literatură. Ion Lazu: Poate că da. O literatură scrisă pe zidurile orașului. O încercare de a face vizibilă memoria unor oameni care au contribuit la identitatea noastră culturală. Un scriitor nu aparține doar cărților sale. El aparține și orașului în care a trăit, străzii pe care a mers, casei în care a scris. Iar memoria acestor locuri trebuie păstrată. Îmi amintesc că, într-o zi, aflat la Paris, mi-am deschis harta orașului și am observat o placă memorială pe care scria simplu: „Aici a trăit și a scris Victor Hugo”. Atunci mi-am spus că asemenea lucruri trebuie să existe și la noi. Oamenii au nevoie de repere. Au nevoie să știe unde au trăit și au creat cei care au construit cultura unei țări. Dacă un scriitor a locuit într-un anumit loc, de ce să nu existe un semn care să păstreze această memorie? Este un mod de a reconstitui geografia spirituală a unui oraș. Florentin Streche: Într-un fel, ați cartografiat literatura română prin intermediul orașului. Ion Lazu: Da. Poate că deformarea profesională a geologului și-a spus cuvântul. Numai că de data aceasta nu mai căutam straturi geologice, ci straturi de memorie culturală. Bucureștiul a devenit un vast teren de cercetare. Ani la rând am mers pe jos, am căutat adrese, am verificat documente, am discutat cu locatari și cu urmași ai scriitorilor. A fost o muncă uriașă, dar și o mare bucurie. Lidia Lazu: Pot să confirm. Pleca dimineața și se întorcea seara târziu, după zeci de kilometri parcurși prin oraș. Rolul meu era să-l pun pe picioare când revenea acasă obosit și plin de praf. Pentru el, Bucureștiul devenise un nou șantier de cercetare. Florentin Streche: Privind acum în urmă, după atâtea decenii de activitate, există o carte de care vă simțiți cel mai profund legați? Ion Lazu: Ca poet, am publicat mai multe volume și țin la fiecare dintre ele. Ultimul volum antologic, Eu scriu la lumina mâinii mele, are o semnificație specială. Dar dacă mă întrebi ce cred că va rămâne din opera mea, răspunsul este simplu: Veneticii. Este cartea care mă reprezintă cel mai bine și în care se află concentrată experiența unei vieți întregi. Florentin Streche: Totuși, există și un regret. Ion Lazu: Da. Este un fapt curios că o parte importantă a criticii literare românești nu s-a aplecat cu adevărat asupra romanelor mele. Au existat excepții, oameni care au citit cu atenție și au scris despre cărțile mele, dar în marile istorii literare numele meu apare prea puțin sau deloc. Nu este o dramă personală. Cărțile există. Cititorii există. Dar este o situație care spune ceva despre felul în care funcționează instituțiile literare. Lidia Lazu: Eu cred că aici este o nedreptate. Au existat critici care au acordat premii importante operei lui Ionu fără să-i citească în profunzime cărțile. În schimb, cei care le-au citit cu adevărat au înțeles valoarea lor. Veneticii, Rămășagul și celelalte romane au nevoie de timp și de atenție. Nu sunt cărți care pot fi rezumate în câteva fraze. Florentin Streche: Credeți că această poziție oarecum independentă v-a costat? Ion Lazu: Posibil. Nu am făcut parte din grupuri de influență și nu am cultivat relații de culise. Mi-am văzut de cărți și de proiectele în care am crezut. Dar fiecare scriitor își asumă propriul drum și propriile consecințe. Florentin Streche: Lidia Lazu, vă las ultimul cuvânt. Nu ați făcut parte din grupări literare, nu ai alergat după funcții sau după notorietate. Ce înseamnă literatura pentru dvs., astăzi? Lidia Lazu: Literatura a rămas ceea ce a fost întotdeauna: o nevoie interioară. Nu m-au interesat niciodată cercurile literare, competițiile sau ierarhiile. Am scris atunci când am avut ceva de spus și am citit cu drag cărțile altora. Ani la rând am fost invitată să citesc la lansări pentru că reușeam să dau poeziei o anumită interpretare. Astăzi se întâmplă mai rar, dar nu asta contează. Contează emoția. Dacă poezia reușește să emoționeze un singur om, atunci și-a împlinit rostul. Florentin Streche: Așadar, după o viață dedicată cuvântului, rămân emoția și memoria. Ion Lazu: Și adevărul. Lidia Lazu: Și frumusețea. Florentin Streche: Iar literatura este locul în care toate acestea se întâlnesc. Vă mulțumesc pentru acest dialog.

Luni, a Casa poporului, mare expoziție de grafică-pictură la 69 de ani ai graficianului Ioan Orație. Ne preumblăm de-alungul perețților, facem fotografii. Tratație cu șampanie.

Duminică, la PalatulMogoșoaia, cu Trio Tănăsescu și prietenul scriitor și diplomat Constantin Arcu, el venit aici în premieră... La Sala Scoarțelor, muzică din Bali, instrumente înșirate pe jor, pe 4 rînduri, de la un capăt la altul al sălii. Instrumentiștii se mutau în viteză de la un capăt la altul al rîndurilor. Două baletiste chinezoaice, apoi alte dansatoare, care mai de care... Lidia fotografiază, filmează... Tot cu Maria Ciupag și Trio Tănăsescu. Ne facem plimbarea prin marele parc. Poze. Filmulețe.

La Tîrg, lansare roamn Gabriela Stanciu Păsărin, vorbește Passion. de nu se mai oprea... Apoi lansare Andreea Tănăsescu, romanul Chemarea lebedei, prezentaremai sobră. După care ne răzleâim la o bere cu mici-mari, pe o terasă din celălalt capăt al curții. : o lungim pînă spre orele 22...

IMPORTANT: Astăzi, vineri 5 iunie 2026, la Târgul de carte, pavilion B, are loc lansarea unei noi cărți a marelui scriitor ȘTEFAN DIMITRIU. Să ne bucurăm împreună !

ION LAZU: Sub limita de detecţie Vorbiţi în şoaptă Ceva se petrece Sub pragul vostru auditiv. Aşa cum silabele gurii tale Sunt sorbite de timpanele ei, tot astfel Acolo, în adânc, Picură ceva – Pământului îi scapă lacrimi Pe care le-nghit rădăcinile; Acolo, în înalt Se spulberă ceva – Văzduhului îi scapă lacrimi Pe care le-nghit îngerii. E un plânset fără istov Al lucrurilor, fertil – Doar că se petrece Sub limita de detecţie.

Poezie si proza În căutarea unui spiritus loci în proza lui Nicolae Ștefănescu 12 min read January 28, 2025 Anca Sirghie Views Counter: 22 În căutarea unui spiritus loci în proza lui Nicolae Ștefănescu Autor: prof.univ.dr. Anca Sîrghie (Sibiu) Am găsit adesea texte în care apărea ideea mirabilă că renumele Mărginimii Sibiului se bazează pe amintirea satelor în care ciobanii aveau acasă biblioteci cu literatura națională românească și cu cea universală, dar nu le lipsea nici câte o carte din marea filosofie a lumii, pe care acei oameni ai muntelui puteau dovedi că au citit-o. N-aș fi dat credit unei asemenea imagini, care astăzi pare de poveste, ca să nu zic de domeniul absurdului, dacă prin anii ‘60 nu aș fi avut chiar eu o întâlnire de neuitat. Cu cine? Cu un cioban din Mărginime. Era în vremea studenției mele, când în trenul ce mă transporta de la Sibiu la Cluj, în compartiment lângă mine a stat un cioban. După mirosul puternic pe care îl emana, ducea la piață brânză. La un moment dat ne-am prins într-o conversație, iar el, aflând că eu studiez literatura, s-a interesat de anumite subiecte. Dar în același timp, el mi-a dovedit că are lecturi serioase atât din operele clasicilor români, cât și din marii prozatori ai literaturii realiste ruse/ști/. Ciobanul acela era atât de inițiat în marea proză a lumii încât eu i-am mărturisit, fără nicio exagerare, că, dacă ar da examen la Facultatea de Litere, ar putea să fie admis ca student. Fără o disimulată mândrie, el mi-a pus întrebarea: „Ce crezi dumneata, domnișoară, că noi stăm cu oile în munte fără să știm de lume? După ce terminăm treaba, noi deschidem cărțile aduse de acasă și citim ce ne interesează.” Iată o discuție care astăzi pare celor mai mulți că ține de domeniul fantasticului. Ca și atunci, îmi pun problema cum reușeau ciobanii Mărginimii Sibiului să se inițieze în asemenea domenii ale umanismului. Răspunsul pe care l-am găsit este că intelectualii satului, fie că ne referim la învățători și profesori, fie la preoții călăuzitori în viața spirituală, erau niște oameni de înaltă conștiință românească, cu o responsabilitate cărturărească pe care și-o împlineau cu prisosință. Imaginea preotului care în Secolul Luminilor strângea în jurul lui țăranii analfabeți, cărora le citea din cărți populare, precum Esopia sau Alexandria, a fost înlocuită în secolul al XIX-lea cu dascălul școlilor rurale. În Transilvania, una dintre realizările Școlii Ardelene a fost înființarea școlilor sătești, astfel că sub directoratul lui Gheorghe Șincai (1754-1816), un poliglot de excepție, care vorbea pe lângă limba română, latina, maghiara, germana, greaca veche, italiana și franceza, s-au înființat peste 300 de școli în limba română. Bun început a fost acela. Și rezultatele au fost promițătoare, pentru că din rândurile țăranilor s-au ridicat, printr-o cernere naturală, cărturari de seamă, afirmați în toate domeniile economiei și culturii. Nu zadarnic, la intrarea în centrul orașului Săliște, capitala Mărginimii Sibiului, te întâmpină un panou înalt cu academicienii pe care i-a dat României această zonă de puternică tradiție a țării noastre. Dintr-o familie de intelectuali, descinzând din învățătorul Nicolae Hanzu, prieten al unor personalități strălucite, așa ca istoricul Ioan Lupaș și muzicologul Timotei Popovici, s-a născut la 8 octombrie 1944, în comuna sibiană Gura Râului, geologul și scriitorul Nicolae Ștefănescu. Părinții lui erau intelectualii Gheorghe și Florica Ștefănescu, renumită nu numai ca profesoară, ci și ca dirijor al corului din comună. Nicolae a urmat Școala primară în comuna natală și apoi Liceul „Gheorghe Lazăr” din Sibiu, terminat în 1962, în aceeași promoție cu noi. S-a arătat interesat de domeniul geologiei, o profesie spectaculoasă, dar solicitantă. Ca atare, după ce a absolvit Facultatea de geologie la Universitatea din București, s-a angajat, activând la o firmă de prospecțiuni geologice și geofizice din capitală. Așa cum își amintește chiar el, preocuparea pentru scris a debutat în timpul școlii la Cercul de literatură de la Casa Pionierilor din Sibiu. A continuat în liceu și în facultate cu texte socotite de el nesemnificative și, ca atare, dispărute în neant. Dacă l-ai fi întrebat, aflai că el este convins că nu are talent pentru această activitate, căci modestia sa de intelectual discret mergea până la capăt. Nu frecventa cenaclurile bucureștene, ca alți tineri, dornici să fie recunoscuți ca scriitori, dar scria pentru sertar, ca un mod de manifestare artistică pentru sine, nicidecum pentru public. Din fericire, trei personalități l-au repus pe linia de plutire: prozatorul și poetul Ion Lazu, haiginul cu renume internațional Dan Doman și mama sa, Florica Hanzu Ștefănescu. Ca și alți membri ai familiei Hanzu, Florica a scris multe versuri, dar fără preocuparea de a le publica. Scrisul era pentru ea un mod de a fi, preluat de la mai vârstnicii casei și transmis copiilor ei. Iată de ce fiului său Nicolae i-a revenit sarcina de a le publica postum sub titlul Poeme de taină, tipărite la Editura Sfântul Ierarh Nicolae din Brăila în anul 2020. Activitatea de teren, ca geolog, la București a coincis la Nicolae cu adevăratul său debut literar. Un filon secret lega cele două pasiuni, cea pentru profesia de geolog și cea literară, iar lectura din cărți de valoare le îmbogățea pe amândouă. Astfel, Nicolae Ștefănescu a scris începând de atunci poezie, alături de eseuri politice, versurile haiku alternând cu povestiri (conținând mai ales aventuri pentru copii), nuvele și romane. Toate au rămas ca manuscrise, așezate cu grijă în sertar. El eluda cu consecvență aparițiile publice, care i se păreau incompatibile cu structura personalității sale. În timp, lui Nicolae i-au apărut creații de haiku și rengay în mai multe antologii din țară și din străinătate, printre care Haiku World. An International Poetry Almanac (Kodasha International, Tokyo-New York-London), de William J. Higginson, Antologia haikuului românesc 2004, Antologia sezonală de poezie zen, autori români din secolul XX -2008.Nu au întârziat să apară și premii literare cu totul remarcabile: Premiul juriului la Ito En New Haiku Contest, în 1996 sau Premiul al doilea la Mainichi Haiku Contest în 2001. Descoperit de străinătate înainte de atestarea sa pe plan național ca plămăditor de versuri al unor genuri de poezie, cum sunt haiku și rengay, atât de dificil de realizat, datorită rigorilor esențializării, Nae Ștefănescu experimentează genuri literare diverse, el valorificând o curiozitate aparte pentru istoria satului său din Mărginime, cu oameni interesanți și locuri de poveste, ce justifică înlocuirea toponimicului Gura Râului cu metafora Gura Raiului. De interesul său mereu iscoditor nu a fost ferit nici orașul Sibiu, pe care totdeauna el l-a privit cu ochi fascinați, mereu pregătiți să îmbrace un detaliu istoric într-o aură de fantezie, una ce se dovedea revelatoare pentru un adevăr intuit cu o putere de pătrundere nebănuită. Așa ținea autorul să dovedească cât de multe mistere continuă să aibă istoria, înțeleasă cu adevărat doar de cei ce pătrund acel spiritus loci, bine protejat de legende și povești, iar acestea circulă cel mai firesc pe cale orală. După o definiție de dicționar, „…astăzi, ca și în timpurile vechi, expresia „Spiritus loci”/„Genius loci” se mai referă, atunci când este vorba de un spațiu cu mare încărcătură afectivă pentru un om, la locul nașterii sale, de care îl leagă energii subtile, pentru că de acolo își trage, indiferent unde se află, unde trăiește, esența ființei sale spirituale.” Este căutarea pe care am descoperit-o la colegul meu de liceu de altădată, acum când după pensionare s-a întors în satul său natal, dar nu ca să odihnească, după o profesie care îi pusese rezistența fizică la grele încercări în prospecțiile geologice, ci ca să continue descoperirea acelui spiritus loci, ascuns în consătenii săi și în poveștile lor. Fragilitatea fizică a octogenarului ascunde o forță spirituală ieșită din comun, radiind în noul anotimp al vieții sale de guran cu preponderență în manifestarea sa artistică. Discuțiile pe care le-am purtat colegial, cu câteva texte în față, i-au dat curaj lui Nicolae Ștefănescu și, începând din anul 2020, scriitorul a dat la tipar o parte dintre ele, selectate cu parcimonie dintre manuscrise. Elaborarea literară a rămas un exercițiu primenitor, o constantă a ceasurilor lui de singurătate bogată, pe care le trăiește în casa natală de la Gura Râului. Decizia de a debuta editorial a venit mai greu și mult mai târziu, din cauza onestității sale nemăsurate. Creația rămâne și în prezent o realitate intimă, fără prelungiri în viața publică, fapt ce explică acceptul atât de târziu de a răspunde invitației noastre să lanseze cele mai recente cărți la Cenaclul „Radu Theodoru” din Sibiu. În anul 2022, lui Nicolae Ștefănescu i-a apărut, la îndemnul nostru, o plachetă de poezie O sută de nopți, cuprinzând Poeme de dragoste și de visare, cum sună subtitlul cărții, iar în 2023 – O aventură hermeneutică sau întâlnire cu Solomonarul, având prefața semnată de profesoara Marina Buiuc, care îl definește cu o intuiție exactă pe consăteanul Domniei sale drept un „culegător de comori ascunse”. Așa erau și enigmaticele legende despre „Tărâmul Solomonarul” spre care pornesc în căutare niște copii. Considerăm că Nicolae Ștefănescu nu are egal în pasiunea cu care valorifică legendele locale, supunându-le unei hermeneutici prin care el descoperă semnificații tăinuite de secole și chiar de milenii în zona Mărginimii Sibiului. Pasiunea geologului își dă mâna cu fantezia naratorului, care nu are virtutea descrierilor ample, în stil sadovenian, ci rodul unei asemenea îngemănări este descoperirea realităților reperabile în geografia și istoria meleagurilor sale natale. Acestea sunt în cărțile debutului său epic un pivot plin de savoare imaginativă. Ne-am convins de acest adevăr citind cartea „În povești” la Bocca del Rio, cu scurtele sale narațiuni, volum epic prefațat de o altă consăteană prestigioasă, conf. univ. dr. Rodica Brad, colegă a noastră la Facultatea de Litere din Sibiu. Am motive temeinice să apreciez adevărul că cele două profesoare, care s-au ridicat în elita intelectuală a comunei și apoi în cea a Sibiului, au fost niște „ursitoare” binecuvântate la botezul scriitorului, ele prefațând și îngrijind cărțile pregătite de Nicolae pentru publicare. Cartea a fost așteptată și apoi citită cu viu interes de întreaga comunitate a satului, pentru că gurănii au descoperit în ea un fel inedit de monografie ad-hoc a localității, cu figuri memorabile din trecut, dacă ar fi să-l amintim doar pe Ioachim Munteanu, cel care „a înscris în eternitate ființa comunei”, prin primul studiu amplu dedicat prezentării acesteia. Cu emoție, am descoperit în autograful așezat pe exemplarul cărții„În povești” la Bocca del Rio, dăruit mie de autor, că nici îndemnurile mele la scris nu au rămas fără ecou. Dedicația lui Nae, cum ne place nouă să-l numim cu familiaritate, sună astfel: ”Încep să mărturisesc o prietenie care face să meargă mai eficient mâna cu condeiul. Mă înclin dnei Anca Sîrghie, care mă inspiră la scris.” Temelia poveștilor grupate tematic în carte au pus-o bunicii lui, care l-au fascinat cu harul lor de naratori. Învățătorul Nicolae Hanzu pare să fi fost un vrednic urmaș al dascălului Ion Creangă, renumit ca povestitor de geniu. Explicația autorului are adâncimi de-a dreptul științifice, pentru că bunicul din Gura Râului când povestea „stimula neuronii imaginației ascultătorului atât de mult, încât intrai cu totul în peisajul poveștii. Restul…dispărea.” Următoarele două apariții editoriale ale scriitorului fac obiectul lansării din 31 ianuarie 2025 la Cenaclul nostru. Atunci când în anul 2024 am citit cartea Trei povestiri din Sibiu, publicată la Editura A.T.U din localitate, am rămas cu impresia că autorul desferecă noi taine, de data aceasta ale orașului-cetate de pe malurile Cibinului. Lecturând narațiunile volumului, te pomenești față în față cu ceasornicarul care manevrează timpul, cu ușa secretă destinată numai îndrăgostiților sau cu casa piticilor. Toate devin personaje care primesc o personalitate atât de puternică, încât pot să fie catapultate din planul imaginarului, intrând în realitatea vieții cititorilor. Nu mi-am putut reprima pornirea de a căuta în toposul „Cetății roșii”, cum era denumit Sibiul în epoca medievală, urmele acelor întâmplări narate de Nicolae Ștefănescu, ca dovadă că lectura cărții a rodit. În debutul anului 2025, autorul nostru publică Cronica fierarilor din Foltea, tipărită tot la Editura A.T.U. Îngrijitoarea ediției, prof. Marina Buiuc, ține să dea cheia de înțeles a poveștii pe care o țese autorul în jurul celor două cuptoare de topit fier, descoperite de un geolog austriac la mijlocul secolului al XIX-lea în Râul Foltii din Munții Cibinului, fantezia naratorului construind personaje și povești ce leagă epoci distanțate milenar de istorie: „Fierarul Magus nu este doar un artizan, ci și un personaj arhetipal, simbolizând puterea creației. Săbiile pe care le făurește devin embleme ale luptei, onoarei și destinului, conferind poveștii o dimensiune mitologică.” Fantezia lui Nae Ștefănescu se deosebește de cea a lui Vasile Voiculescu sau a lui Mircea Eliade, mari creatori de literatură fantastică, prin faptul că narațiunile lui alerte dovedesc capacitatea de a face credibilă o poveste în care imaginația rămâne mereu pe muchia adevărului istoric, lăsând cititorului impresia că-l chiar slujește pe acesta. Prefațatorul recentei cărți, prof. univ. dr. habil. Ioan Marian Țiplic, el însuși istoric sibian prestigios, remarcă unghiul inedit din care scriitorul guran abordează un fapt real din trecutul Transilvaniei: „Amestecul de ficțiune, istorie și referiri la geologie, toponimie și hidronimie contribuie la crearea unui background mozaicat pentru povestea de dragoste care este firul roșu al poveștii. De aceea, pe parcursul textului sunt „salturi” peste secole, întoarceri la istorii vechi și referiri la popoare și personaje care nu sunt prezentate în succesiunea lor firească.” (p. 4) Aflăm cu interes că Nae, colegul nostru, are în pregătire alte două texte, cărora le-a stabilit titlurile Fântâna cu stea (SF) și Maria for ever, dar încă nu știm dacă este vorba de romane sau de proze mai scurte. În șantierul său urmează să mai fie finalizate cel puțin alte 10 cărți distincte. Dacă dai crezare mărturisirii autorului, anume că pentru el „scrisul este un hobby”, unul care nu joacă în viața sa decât rolul de a-i asigura “porția de optimism”, ai putea deduce că raza de interes a cărților lui nu depășește cercul familiar al consătenilor și al prietenilor. În schimb, dacă te apleci asupra cărților lui Nicolae Ștefănescu, ajungi să remarci cel puțin două lucruri distincte. Pe de o parte, înțelegi că el, scrisul, face parte din ecuația vitală a existenței autorului, dobândind după revenirea sa în comuna natală o rațiune esențială de a fi, una ce nu mai este concurată de obiective profesionale. În sensul acesta, noi ne vedem nevoiți chiar să îl contrazicem, apreciind că opera literară este pentru el mult mai mult decât un hobby, adică un mod superior de viață. Pe de altă parte, atât timp cât el izbutește să descopere și în prezent niște izvoare de inspirație neexplorate din folclorul local al mărginenilor, nu ne rămâne decât să îi urăm puterea de a transpune proiectele sale în realitate. Foto. Anca Sîrghie Tags: Anca Sirghie Gheorghe Sincai Nicolae Stefanescu proza Scoala Ardeleana Sibiu Transilvania

Daniel Dragomirescu, Despre scriitori, numai de bine”

Florentin Streche 13 mai 2026, 17:25 (acum 3 zile) Limba română contemporană traversează o perioadă de tranziție profundă, aflată la intersecția dintre tradiție și modernitate, dintre rigoare și improvizație. Sub presiunea accelerării tehnologice, a globalizării și a transformărilor din educație, felul în care românii vorbesc și scriu s-a modificat vizibil. Într-o societate dominată de viteza comunicării și de consumul rapid de informație, corectitudinea lingvistică este adesea percepută ca un detaliu inutil, iar nu ca o formă de respect față de interlocutor și față de sine. La aceasta se adaugă dificultățile sistemului educațional, care, în multe situații, nu mai reușește să formeze deprinderi solide de exprimare și gândire critică, reducând studiul limbii la exerciții mecanice, lipsite de relevanță culturală. Pentru unii, aceste schimbări sunt semnele clare ale unei degradări alarmante; pentru alții, ele reprezintă etape firești ale evoluției unei limbi vii. Adevărul pare să se afle, mai degrabă, într-o zonă de echilibru: limba română nu dispare, dar nici nu rămâne intactă. Ea reflectă fidel societatea românească actuală – fragmentată, grăbită, adesea contradictorie, dar încă atașată de nevoia de identitate și expresie proprie. În primul rând, limba română se confruntă cu o uzură accentuată în spațiul public. Rețelele sociale, presa online, emisiunile de divertisment sau chiar discursurile oficiale abundă în greșeli gramaticale, dezacorduri, confuzii semantice și formulări improprii. Expresii precum „care sunt părerea ta?”, „decât o carte bună” sau „mi-ar place să…” nu mai surprind, ci devin aproape obișnuite. Această banalizare a greșelii indică nu doar lipsa atenției, ci și slăbirea normei ca reper colectiv. În al doilea rând, influențele externe au remodelat vizibil vocabularul limbii române. Englezismele sunt omniprezente, mai ales în mediul urban și profesional: „a da skip”, „a face sens”, „a share-ui”, „meeting”, „target”, „deadline”. Fenomenul în sine nu este condamnabil, deoarece împrumuturile lingvistice au însoțit mereu evoluția limbii române. Problema apare atunci când aceste împrumuturi sunt folosite excesiv, fără necesitate reală, în detrimentul unor cuvinte românești perfect funcționale. Această preferință poate trăda o anumită fragilitate culturală sau dorința de a mima un prestigiu global. Istoria oferă însă un contrast relevant: în secolul al XIX-lea, valul de termeni francezi a fost integrat printr-un efort conștient de adaptare și normare, contribuind decisiv la modernizarea limbii. Astăzi, în schimb, importul este adesea superficial, fragmentar și lipsit de asumare, ceea ce riscă să creeze un limbaj hibrid, instabil și sărăcit de sens. În al treilea rând, dincolo de aceste semne de fragilizare, limba română cunoaște și procese de revitalizare remarcabile prin cultură și literatură. Se explorează registre noi ale expresiei, combinând limbajul cotidian cu rafinamentul poetic, memoria culturală cu sensibilitatea contemporană. În paralel, mediul online poate fi văzut și ca unul al creativității: tot mai mulți tineri redescoperă cuvinte arhaice, jocuri de limbaj, metafore originale și forme alternative de expresie – de la poezie urbană și spoken word până la vloguri literare sau eseuri personale. Aceste inițiative demonstrează că limba română este capabilă să se reinventeze atunci când este folosită cu pasiune și conștiință. Cel mai bun instrument normativ al limbii este Noul Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române (DOOM), esențial pentru toți cei care doresc să folosească limba corect și responsabil. Elaborat sub egida Academia Română, DOOM-ul nou nu este doar o simplă listă de reguli, ci o radiografie fidelă a transformărilor prin care trece limba română în prezent. DOOM-ul clarifică și actualizează normele ortografice și morfologice, eliminând multe dintre ezitările existente în uzul curent. Sunt stabilite forme corecte pentru plural, gen, accent sau despărțire în silabe, aspecte frecvent greșite în vorbirea publică. De exemplu, dicționarul fixează formele literare acceptate și respinge variantele populare sau incorecte, contribuind astfel la menținerea unității limbii române standard într-un context în care deviațiile sunt tot mai frecvente. O noutate importantă o reprezintă deschiderea controlată față de realitatea lingvistică actuală. DOOM-ul nou include termeni moderni, în special din domeniul tehnologiei, al comunicării digitale și al vieții cotidiene, reflectând modul în care limba română se adaptează la societatea contemporană. Totuși, aceste împrumuturi sunt integrate cu prudență, fiind adaptate fonetic și morfologic, ceea ce arată preocuparea pentru păstrarea coerenței interne a limbii, nu pentru acceptarea necritică a oricărui termen străin. Nu în ultimul rând, DOOM-ul nou are un rol educativ major. Pentru elevi, profesori, jurnaliști, funcționari sau scriitori, el funcționează ca o autoritate lingvistică de necontestat. Într-o epocă a relativizării regulilor și a exprimării prea spontane, dicționarul reafirmă ideea că libertatea de expresie nu exclude rigoarea, iar corectitudinea limbajului este o formă de respect față de cultură și comunitate.

D:\Desktop\IMG_20241206_152355.jpg D:\Desktop\IMG_20241206_152220.jpg D:\Desktop\IMG_20241206_151125.jpg D:\Desktop\IMG_20241206_150426.jpg D:\Desktop\IMG_20241202_145128.jpg D:\Desktop\IMG_20241202_151239.jpg

Infinitatea cuvintelor - Rememorare Ileana și Romulus Vulpescu - spectacolul muzical-poetic susținut la Sala Media de renumitul actor și cantautor SERGIU CIOIU, dimpreună cu cantautorul Mihai Bisericanu și pianistul Lyuben Gordinski. Pe scenă a fost invitată dintru început actrița RODICA MANDACHE, care a citit din Arta conversației și din alte scrieri ale Ilenei Vulpescu. Pe cea mai mare ploaie, însă ocrotit de umbrela-mi strașnică, m-am prezentat la casa de bilete, iar domnișoara amabilă de la ghișeu mi-a venit în întâmpinare, oferindu-mi un loc 2 pe rândul 1 al sălii Media. Este de înțeles de ce doream să fiu cât mai aproape de scenă, de actorul-prieten de cursă lungă Sergiu Cioiu, să-l văd, să-l simt, să aud cum își foșnește colile etc. Am întrebat-o pe amabila casieră cum aș ajunge cel mai bine la sala respectivă, eu sperând că există în uriașa clădire căi mai lesnicioase de acces spre Sala Media; mi-a arătat: ieșiți pe unde ați intrat, o luați la dreapta și la un moment dat veți ajunge la intrarea cu pricina... Ceea ce am și făcut, plescăind de zor prin pînza de apă adunată pe lespezile ce înconjoară clădirea - eu în pantofii cei de gală, negri cu găurele, prin care apa intră într-o veselie; cu care ocazie am constatat că nu există niciun sistem de drenare a apei de ploaie în jurul Teatrului Național... Și a început spectacolul, iar maestrul Cioiu a știut să ne implice în seria de refrenuri etc. Iar la final, adresându-se publicului co-participativ, a lansat invitația: Are cineva ceva de spus despre minunații scriitori evocați aici? S-au prezentat pe rând, cu mare cinste, mai tinerii noștri prieteni Florentin Streche și..., care ne-a citit din cartea Domniei sale un fragmet evocându-i pe cei doi corifei. Text la cel mai înalt nivel. Mai are cineva de spus ceva? Au adus-o pe scenă pe Margareta Labiș, sora mai mică a teribilului poat Nicolae lașiș, mart ”la douăzeci de ani și încă unul” (N-aș vrea niciunul să i-l dau minciunii...). Or, voi spune asta oricât mi-ar fi de greu: Dna prof. M.L. nu a reușit să îngaima nimic inteligibil...Mai are cineva de adăugat ceva? Eu ce să fi spus? Că l-am cunoscut pe Romulus Vulpescu încă pe vremea Cenaclului Lașiș, girat pe-atunci de însuși Eugen Barbu. În staful său mai erau: Gica Iuteș, Ion Dodu Bălan, alți câțiva condeieri precum C.V. Tudor... Eu însumi, revenit din campaniile mele de geolog-terenist, mă prezentam la Cenaclul Labiș, luam loc pe ultimul rând din partea stângă. Iar alături de mine se plasa de fiecare dată nimeni altul decât Romulus Vulpescu; ascultam amândoi, în deplină tăcere, fără să schimbăm un singur cuvânt... Doi bărboși concentrați la maximum. Probabil D-sa nu știa nimic despre mine, deși pe-atunci deja câștigasem un premiu întâi pentru subiecte de film și deja îmi apăruse cartea de debut editorial, apoi încă una, un mic roman care a stârnit un scandal imens la Europa Liberă, ceva de genul: în dulcea țară nu este realitatea pe care o cosmetizați voi, bieți culturnici, ci este o prea-tristă și generalizată dramă a bietului popor, așa cum o prezintă scriitorul Ion Lazu în cartea sa Despre vii, numai bine...Etc. Tăceam amândoi. Dar în ce mă privește, îl admiram la maxim pe redutabilul poet și neegalatul traducător din marea literatură a lumii ! Îmi treceam bună parte din timp citindu-i traducerile... Ce vremuri aprige am apucat noi, scriitorii, în cei 50 de ani de comunism ! Pe cine mai interesează acele triste realități? Dar pe cine mai interesează literatura, în general? Întrebări dureroase, apărute ca din neant, la rememorarea marilor scriitorri Ileana și Romulus Vuplescu. Devotat, Lazu

https://www.youtube.com/watch?v=MPy0p8qEz0s&list=RDMPy0p8qEz0s&start_radio=1 Ben Todică recită din Lidia Lazu

D:\Desktop\IMG_20230321_155912.jpg D:\Desktop\IMG_20221227_030142.jpg D:\Desktop\.trashed-1778854276-IMG_20260415_141544[1].jpg D:\Desktop\.trashed-1778854267-IMG_20260415_141512[1].jpg D:\Desktop\.trashed-1778539327-IMG_20260305_164846[1].jpg D:\Desktop\.trashed-1778503130-IMG_20260410_215906[1].jpg D:\Desktop\IMG_20230216_033811.jpg D:\Desktop\IMG_20221227_030142.jpg D:\Desktop\.trashed-1759488581-IMG_20250823_132230[1].jpg D:\Desktop\IMG_20241206_151125.jpg D:\Desktop\IMG_20241206_151135.jpg D:\Desktop\IMG_20241206_152220.jpg D:\Desktop\IMG_20241206_152355.jpg

26 martie Felix Aderca, n. 26 martie 1891 - d. 12 decembrie 1962 Născut în localitatea Puieşti-Vaslui, a început liceul la Craiova dar nu l-a dus la capăt. Fire independentă, a năzuit să-şi creeze un drum propriu. Tentativa din 1914-1915 de a se stabili la Paris a eşuat. Măcar Al. Macedonschi reuşise să publice acolo câteva plachete de versuri... Revine în ţară, şi, deşi evreu de origine (numele real Zelicu Froim Adercu) participă la război ca soldat, este decorat. (Asta îl va ajuta să scape, în perioada legionară, de detaşamentele de muncă.) Din 1920 se mută la Bucureşti şi până în 1940 este funcţionar la Ministerul Muncii. Foarte activ în viaţa literară, ataşat Sburătorului şi patronului său Eugen Lovinescu, deschis spre toate influenţele moderniste, actant de primă linie al vieţii literare interbelice, omniprezent, foarte cunoscut în breaslă, militând pentru impunerea la noi a unor Proust, Mallarme, Paul Valery, a ajuns să creadă despre sine că este realmente iniţiatorul unor curente literare nu numai la noi ci în lume. Publicase la Craiova câteva plachete de versuri, în registru simbolist, cu titluri şocante, de exemplu: Stihuri venerice, care nu au reţinut atenţia. Acum colaborează la nenumărate reviste ale vremii, neţinând seama de orientarea politică a acestora. Romane: Ţapul, 1921, Femeia cu carnea albă, 1927, cărţi de eseuri: Mic tratat de estetică, 1929, piese de teatru, dintre care doar una pusă în scenă şi care nu a prea convins; Felix Aderca, scriitor prolific, divers, proteic, a dat şi alte romane precum Omul descompus şi Oraşele scufundate (subiect de anticipaţie), dar nu a dat marea carte care să rămână. Poate capodopera sa ar fi Mărturia unei generaţii, carte de interviuri, 1929, care dă seamă despre mişcarea literară avangardistă de la noi de după primul Război Mondial. Pensionat în 1948, în mod neaşteptat a avut nenumărate frecuşuri cu cenzura comunistă, cu editurile. Paralizat după un accident de circulaţie, s-a stins în 1962, probabil convins că Regimul nu este ceea ce visaseră militanţii de stânga. Nici o referire la Felix Aderca la orele de literatură română din liceu. În mod evident, nu se plasase corect pe linie; şi, desigur, i-o luaseră alţii înainte, mai versatili, oportunişti. În schimb la editura Vinea (unde am fost redactor-şef preţ de vreo 10 ani), care în aceste ultime două decenii de după "evenimente" s-a ocupat intens de reeditarea literaturii de avangardă şi de actanţii acesteia, Felix Aderca devenise, alături de Saşa Pană, un autor de referinţă. Aflaţi mai mult: http://www.autorii.com/scriitori/felix-aderca/ * Am pus o placă memorială în str. Sf. Constantin, nr. 31 A, zona Schitu Măgureanu. Imaginea casei apare şi în albumul Literaturile Bucureştiului, ed. MNLR, 2010. Alexandru Ciura, n. 15 nov. 1876 - d. 26 martie 1936 De felul lui din Moţime, îşi face studiile gimnaziale-teologice la Blaj şi Sibiu, continuate la Budapesta, de unde va reveni ca profesor la Sibiu, Blaj şi la liceul Gh. Bariţiu din Cluj. Încă la studiile budapestane fiind, fondează împreună cu Octavian Goga şi A.P. Bănuţ revista Luceafărul, 1902, care din 1906 se strămută la Sibiu. Colaborează şi la alte reviste cu nuvele, foiletoane, traduceri. De orientare naţionalistă, cum altfel?, va fi unul dintre principalii militanţi pentru Unirea din 1918, redactând textul apelului pentru Adunarea din Câmpia Libertăţii. Într-un cuvânt, omul potrivit la locul potrivit (pentru cei ce militează din toate forţele sufleteşti pentru neam şi ţară). Casa memorială Al. Ciura de la Blaj - Mica noastră Romă, îi nemureşte numele şi faptele. Ca nuvelist, a relatat aspecte din primul război mondial, când ardelenii de sub Austro-ungari erau nevoiţi să combată împotriva fraţilor de dincoace de Carpaţi. Fraţii în război, 1916, Sub steag străin sunt titluri în sine grăitoare. A scris despre Eminescu şi Coşbuc, despre Vasile Lucaciu, despre Avram Iancu. A tradus câteva romane. Un cultural, un militant am spune astăzi. De fapt un soldat ce s-a jertfit pentru Idee. Unul dintre cei mulţi. Necesari. O literatură nu se constituie numai din scriitori excepţionali. Există un "freatic" pe care se edifică marii arbori ai culturii. Azi un nume aproape uitat, cum se întâmplă. Reeditat în 1966; prezent în DSR editat de Mircea Zaciu şi colaboratorii. Şi apoi: există un liceu în Blaj ce-i poartă numele. (În biblioteca acelui liceu, după o consfătuire a francofonilor, Lidia Lazu a susţinut un recital bilingv, în română şi franceză, din lirica lui Lucian Blaga...) Există o casă memorială. O placă comemorativă. O celebră fotografie de grup, ce-l înfăţişează pe Al. Ciura împreună cu scriitori precum I.L. Caragiale, Oct. Goga, Şt. O. Iosif, Victor Eftimiu, veniţi la Blaj să asiste la celebrul zbor al lui Aurel Vlaicu. *** De pe internet, postez acest interesant text al unuia dintre nepoţii scriitorului: "La Blaj, în grădina casei bunicului meu Alexandru Ciura, cu ocazia zborului lui Vlaicu deasupra Câmpiei Libertăţii, au fost invitaţi prietenii bunicului meu: I. L. Caragiale, George Cosbuc, Victor Eftimiu, Octavian Goga şi St. O. Iosif. Zborul a durat 29 de minute şi a fost aplaudat de 30.000 de spectatori. Fotografia făcută de grupul enumerat mai sus, a apărut în Revista "Flacara" Nr. 38 (954) din 15 septembrie 1973, Anul XXII. - La 4 nov. 1918 a redactat în numele Consiliului naţional român din Blaj, Chemarea adresată "Fraţilor Români" de a participa la 1 decembrie 1918 la Alba Iulia la Marea Unire. După Unirea din 1918, a fost (aşa cum aţi mentionat), primul director român al liceului Gheorghe Bariț din Cluj. - Aproape uitat de toată lumea, este înmormantat la Cluj în cimitirul din centrul oraşului." Poezia zilei, Ioana Crăciunescu, n. 26 martie 1958Se încarcă: s-au încărcat 29359 din 29359 byți Cheie sub preş Trebuie să îmi spui cine eşti. Cum ai lăsat familia ta pe ape femeia, copiii, şi alergai pe mal prin ţipetele ierbii – şi cum ai împăturit toate malurile, le-ai pus în portofel şi ai plecat. Trebuie să îmi spui despre construcţiile tale vizionare arse de rebeli până în temeliile fiinţei. Toţi am trecut pe acolo cu stânci, cu pietre, cu arbalete, pe unde toţi se feresc să o spună cresc masacre. Mărturia e o femeie grasă, dormind dintr-o infinită candoare, pe un morman de coceni descojiţi un chibrit face totul - o picătură de otravă. Să intri violent cu avionul în zid, la prânz să laşi cheia sub preş, pentru fetiţa ce vine de la şcoală. (din România literară) Alţi scriitori: Mircea Ivănescu, n. 26 martie 1931- d. 21 iulie 2011 Valentin Lipatti, n. 1923 "D:\Imagini\2024-01-26\138.jpg" "D:\Imagini\2024-01-26\139.jpg" "D:\Imagini\2024-01-26\136.jpg" "D:\Imagini\2024-01-26\137.jpg"

Dragomirescu Daniel lun., 23 mar., 23:44 Despre scriitori, numai de bine (Ion Lazu, „Odiseea plăcilor memoriale”, 2012) O carte aparte a publicat Ion Lazu în urmă cu 14 ani. Această „Odisee a plăcilor memoriale”, care i-a adus autorului premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, este o combinaţie de jurnal şi de eseu, cu accente satirice şi, alternativ, cu accente de empatie. Prin 2007 autorul s-a oferit voluntar să se ocupe cu plasarea a peste 200 de plăci memoriale în Bucureşti, pe imobile unde au avut domiciliu permanent ori temporar diverşi scriitori, care au fost membri ai vechii Societăţi a Scriitorilor Români (din epoca interbelică), respectiv ai Uniunii Scriitorilor din România din perioada comunistă şi din perioada de după 1989 (postdecembristă). Probabil că această realizare îi va fi părut mai degrabă uşoară domnului Ion Lazu, căci dacă ar fi ştiut ce calvar îl aştepta s-ar mai fi gândit dacă să îşi asume sau nu misiunea. E adevărat, însă, că trecutul său de refugiat din Basarabia şi de geolog obişnuit să umble mult prin toate locurile îl predestina să fie persoana ideală şi pentru misiunea cu plăcile memoriale. Din observaţiile sale rezultă clar gustul şi plăcerea explorărilor urbane, care i-a oferit prilejul de a cunoaşte capitala României în cele mai mici detalii, aşa cum puţini alţi contemporani scriitori membri ai Uniunii se poat lăuda că o cunosc. Cartea se constituie într-o succesiune ordonată de notaţii aproape zilnice, iar metoda autorului este aceea a unui geolog care prospectează ştiinţific terenul. O parte din adresele vechilor scriitori el le-a extras din bibliotecile oraşului şi de la sediul Uniunii respectiv al Muzeului Literaturii Române, altele le-a aflat de la amici şi binevoitori. Au urmat deplasările la adresele notate în carnet, deplasări pe care le-a făcut cu mijloacele de transport în comun, dar mai ales per pedes apostolorum, ceea ce se vede bine că i-a făcut o deosebită plăcere. Fiind înzestrat de la natură cu un foarte bun simţ al orientării, Ion Lazu n-a lăsat neidentificată nici o adresă, din nici o zonă a Bucureştiului, oricât de rău famată sau de puţin ştiută. S-ar fi crezut că toată lumea, aflând de nobila acţiune cu plasarea plăcilor memoriale pe faţadele clădirilor, ar fi fost extrem de încântată de această aducere în atenţia publicului a locurilor unde îşi petrecuseră viaţa scriitorii români, mulţi foarte cunoscuţi şi apreciaţi la timpul lor. Dar stupoare pentru bunul explorator urban! Nu toţi proprietarii şi nu toţi chiriaşii locatari la adresele respective s-au arătat încântaţi de iniţiativă. Printre aceştia, nu puţini, erau descendenţi sau rude ale scriitorilor, ridicând obiecţii sau opunându-se vehement plasării de plăci memoriale. Aşa de pildă cazul casei locuite până la data decesului, în 1943, a criticului şi profesorului universitar Mihail Dragomirescu: actuala proprietară a refuzat categoric să i se pună defunctului critic vreo placă memorială, invocând ostentativ dreptul de proprietate şi, în mod pueril, pericolul ca amplasarea plăcii ar fi putut să-i facă şi pe alţii să abuzeze de proprietatea ei. „Nu puteţi face nimic”, îi spune ea vajnicului argonaut bucureştean, „fără ca proprietarul să-şi dea şi el consimţământul”. Astfel de situaţii au fost numeroase, dând într-adevăr, demersurilor întreprinse de autorul atât de bine intenţionat un caracter de odisee. În periplurile lui, bădia Ion Lazu s-a confruntat cu administratori de blocuri deosebit de perfizi, cu locatari isterici sau gata să sară la harţă, cu proprietari care l-au gonit pur şi simplu ca pe un boschetar, refuzând orice dialog şi nu în ultimul rând, el a fost blocat în demersurile sale de colţii ascuţiţi ai unor câini de pază ori de bodyguarzi de genul „n-am văzut, n-am auzit, nu ştiu nimic”. Probabil că Ulise a avut o misiune mai uşoară. În acest fel, deşi nu ăsta a fost obiectivul principal, Ion Lazu ne prezintă o vastă frescă a lumii contemporane, în speţă a specimenelor umane care populează azi Capitala României, unde defectele, răutăţile şi obtuzitatea multor oameni fac notă discordantă cu nobila întreprindere a plasării unor plăci memoriale. Despre scriitori, indiferent cine au fost ei, numai de bine. Nu ei, ci urmaşii lor sunt adesea blamabili. Îl felicităm pe bădia Ion Lazu ot Cioburciu pe Nistru că a avut curajul, dăruirea şi tăria de a-şi fi sacrificat câţiva ani buni din viaţă, în serviciul scriitorilor români. Oare se va mai găsi cineva care să-i continue acţiunea? 23 martie 2026

https://www.facebook.com/watch/live/?ref=watch_permalink&v=662625893333666 Lidia Lazu și Petre Moraru recită din poezia lui Blaga.

Victoria Milescu despre Himera literaturii Ion Lazu, Ion Murgeanu HIMERA LITERATURII Doi remarcabili scriitori, Ion Lazu (n. 06.01 1940, comuna Ciubârciu, jud. Tighina) şi Ion Murgeanu (n. 07.06.1940, Zorleni, jud. Tutova) se angrenează într-un dialog epistolar în urma căruia rezultă un ,,roman al literaturii‘‘, după aprecierea autorilor, o carte a unei ,,generaţii care a învins teroarea comunistă nu numai prin supravieţuire, ci mai ales prin refuzul de a colabora‘‘. Destinele răsăritene ale celor doi au multe elemente în comun, dar şi elemente ce le-a individualizat personalitatea, opera şi le-a cimentat prietenia. Până să se cunoască mai bine, şi-au intersectat paşii pe culoarele diverselor redacţii de reviste literare, edituri, au combătut în aceleaşi cenacluri alături de alţi tineri, dintre care unii s-au afirmat, alţii s-au pierdut pe drum. Ion Lazu e marcat de refugiul din martie ’44 din Basarabia, în urma căruia se stabileşte cu familia în Oltenia, experienţă ce se va regăsi în romanul său, Veneticii. Ion Murgeanu e ştampilat pe viaţă de girul entuziast al lui G. Călinescu, la debut, nemaivorbind de emoţionanta întâlnire cu Tudor Arghezi. Ambii scriitori îşi evocă traseul literar pe parcursul căruia întâlnesc obstacole dar şi încurajări generoase, oameni de caracter, dar şi fiinţe duplicitare, carieriste, înţelegând destul de devreme că se aflau într-un sistem totalitar unde fenomenul cultural era atent supravegheat. Amintirile cuprind episoade dramatice din viaţa literară, dar şi scene hazlii, însă de cel mai mare interes pentru istoria literară este galeria de portrete ale scriitorilor frecventaţi sau întâlniţi cu diverse ocazii. Rememorarea este uneori emoţionantă, alteori acidă, dar de cele mai multe ori se vorbeşte cu duioşie şi detaşare din perspectiva trecerii timpului. Începuturile au loc, de obicei, în cenacluri, cu atmosfera lor efervescentă, iar între acestea cel mai cunoscut, la acea vreme, era cenaclul ,,Labiş‘‘, adevărată ,,poartă de intrare a poeziei‘‘, prin care s-au perindat aproape toate numele importante ale literaturii noastre moderne: Gellu Naum, Marius Robescu, Horia Gane, Dan Laurenţiu, Adrian Dohotaru, Mircea Ciobanu, Daniel Turcea, Adrian Păunescu etc. Ambii scriitori descriu cu plăcere cum i-au cunoscut ,,pe viu‘‘ pe: Mihail Sadoveanu, Nicolae Labiş, Dan Barbilian, Tudor George, Ana Blandiana, Marin Preda etc., reuşind să surprindă din câteva tuşe portrete temperamentale de mare acuitate. Ion Murgeanu, prieten cu Cezar Ivănescu, ,,teribilistul cenaclist bârlădean‘‘, boxer la clubul ,,Rulmentul‘‘, îl descrie astfel pe acest ,,hoplit literar‘‘: ,,Cezar Ivănescu a fost oricum primul om din viaţa mea cu o aversiune dură, făţişă faţă de regim; îi ura pe comunişti cu înverşunare şi nu a încetat nicio clipă să-mi ridice în slăvi lumea veche şi înţeleaptă a trecutului. Mi se părea prin structura lui el însuşi un om vechi dotat cu cele mai fine mijloace de seducţie ale omului de viţă veche. Dar biografia lui nu se desluşea încă prea clar de la început. Observasem stilul atemporal al poeziilor pe care şi le recita singur într-o cadenţă metalică, dar în mod paradoxal muzicală, dezvoltând de la început teoria originar-muzicală a cuvântului. Căci era interesat şi teoretic de muzică.‘‘ Un alt portret pentru eternitate este cel al lui Mircea Ciobanu, ,,omul providenţial‘‘ pentru destinul literar al lui Ion Lazu, care îşi exprimă regretul că opera fostului redactor de la Cartea Românească nu este îndeajuns cunoscută şi preţuită. La polul opus lui Mircea Ciobanu, poet rafinat, cu înclinaţii artistice, se află Marin Preda, surprins cu trăsăturile sale recunoscute încă din timpul vieţii, lăcomia de bani şi zgârcenia. Pentru Ion Lazu şi Ion Murgeanu, viaţa literară bucureşteană pare o junglă în care cei doi îşi fac loc cu greu printre hedonişti, arivişti, anarhişti, într-o perioadă în care funcţionau cenzura, dirijismul, comanda socială. De aici derivau, pentru cei obedienţi, privilegii, favoritisme pentru cei ce acceptau colaborarea, compromisul, de aici marii profitori ce lăsau în umbră valori care nu voiau să se compromită. Ion Lazu îi recunoaşte lui Nichita Stănescu talentul înalt, dar îl priveşte şi cu un ochi critic: ,,Nichita Stănescu, da! El a luat toate compromisurile la rând, de la poezia antirăzboinică trecând prin toate fazele poeziei militante, până la poezia naţionalistă. Se pare că nebunia talentului cheamă după sine nebunia faimei. E ca o intoxicare alcoolică, în fapt paralelă şi sincronă cu cealaltă – nu mai poţi da înapoi. Nevoia de succes, de faimă, de exhibare. Imposibil să stabileşti unde se termină prietenia, generozitatea şi unde începe setea de a epata, de a acroşa, de a cuceri noi şi noi fani, nemaiţinând cont cine sunt aceştia şi care este calitatea lor intelectuală, morală etc. Totul la Nichita părea o punere în scenă, în vederea cuceririi de adepţi, de admiratori ai persoanei şi ai poeziei sale. Dar nu este situaţia oricărei vedete a zilelor noastre intoxicate de publicitate, de reclame mai mult sau mai puţin insinuante, insidioase?‘‘ În pofida vicisitudinilor, scriitorii, făcând compromisuri ştiute sau neştiute, cu sacrificii văzute sau nevăzute, au scris, cu jertfe de suflet sau de conştiinţă, au lăsat opere durabile, îndreptăţind concluzia autorilor că, totuşi, sub comunism, s-a scris ,,o literatură la nivel european.‘‘ Desigur în cartea-document a celor doi autori există şi numeroase amănunte legate de viaţa lor personală cu referiri la problemele de familie, la tribulaţiile legate de slujbele ce le asigurau traiul zilnic şi nu în ultimul rând găsim impresii şi autoevalurări asupra propriei opere, născute dintr-un travaliu al scrisului, devotat şi solitar, cu o impresionantă definire sau definiţie: ,,Nu te învaţă nimeni să scrii; cu atât mai puţin, nimeni nu poate scrie în locul tău. Scrisul este cea mai însingurată meserie din lume. Şi cea mai grea. ‘‘ Scrisul poate fi şi himera pe care trebuie să o înfrunţi cu forţă, demnitate şi curaj, al cărui sânge hrăneşte literatura. Că şi ea este tot o himeră, o pot spune deopotrivă scriitorii şi cititorii. (Editura Curtea veche, Bucureşti, 390 p.) (Caligraf 2/2011)

22 martie: Mihail Dragomirescu, n. 22 martie 1868 - d. 25 noiembrie 1942 De felul său din comuna Plătăreşti-Călăraşi, urmează liceul la Lazăr şi Sf. Sava, apoi Litere şi Filosofie, absolvind în 1892, licenţa pe o temă din Spengler. Student al lui Maiorescu, exegeții se vor despărţi în curând. Face carieră universitară, cândva devine membru de onoare al Academiei. Cu preocupări de estetică a literaturii, consideră opera literară un tot unitar şi recomandă metode ştiinţifice de cercetare a ei. Cu opţiuni ferme, având deci "calea sa", intră în dispută cu mulţi actanţi literari ai vremii. Combate sămănătorismul, simbolismul dar şi modernismul. Colaborator la Convorbiri literare, fondează o nouă revistă: Convorbiri critice, dar şi Falanga. Tipăreşte în 1906 Teoria poeziei, o nouă redactare în 1915: Poezia românească. Două volume de Critică, 1928 şi 1929. Citește mai mult: http://www.autorii.com/scriitori/mihail-dragomirescu/ Din Ion Lazu, Odiseea plăcilor memoriale ...Mergând pe str. 11 iunie spre parcul Carol, fost Libertăţii, dincolo de intersecţia cu str. Ovidiu, poet, găsesc pe dreapta, Intrarea Călţuna, fostă în planurile vechi din 1938 Aleea Buzoianu. La nr. 17, unde se închide această fundătură, un zid semicircular spre imensa curte cu un edificiu gen mic palat, undeva în stânga, la mare depărtare de stradă. Aici a locuit prof. univ. Mihail Dragomirescu, lucru dibuit de mine din vechi cărţi de telefon, la biblioteca Academiei. Constat că mulţi scriitori, chiar de notoriatete, nu şi-au permis această înlesnire a tehnicii – sau au repudiat-o de plano? Pe câţiva îi găsesc, şi nu oricum, ci cu toate titlurile academice sau universitare, cu profesia lor, oricum: ziarist, avocat, doctor, în nici un caz scriitor. Iată-l pe prof. univ. Mihail Dragomirescu – conu Mihalache. A locuit preţ de 2 decenii, fapt pe care îl atestă cărţile de telefon la o unică adresă (un belfer, nu?, iar nicidecum un „chiriaş grăbit”, precum G. Topârceanu, de negăsit între abonaţi, ca destui alţii). Zid înalt, în semicerc. Porţi zăvorâte. Însă nu lipsesc cele câteva interfoane. Sun ici, sun dincolo. Apare o tânără. Nu cu ea, cu PR (Public Relations). A doua tânără. Noi suntem o firmă, nişte firme. Trebuie să discutaţi cu proprietarul. Proprietara. Locuieşte aici? Nu. Numele, telefonul. Dar am trimis o adresă din partea... I-a fost înmânată. Seara, telefon. Proprietăreasa: - Nu, nu crede că este cazul. - Totuşi, Uniunea consideră că marele profesor, şef de şcoală, magistrul atâtor scriitori care apoi au făcut literatura română... Cu ce ar incomoda? Poate dimpotrivă, este onorant ca pe faţada unui imobil să scrie... - Nu, sunt probleme…, eu nu le cunosc; fapt este că dânsa vrea să vândă. Trebuie să se consulte cu notarul. A cumpărat această vilă de la soţia profesorului Mihail Dragomirescu. O chema Laura. S-au căsătorit în ultima lui perioadă, ea era mult mai tânără, frumoasă; repede după asta el a murit, ea a plecat îndată la Paris, dar era bolnavă de plămâni şi nu după mult a murit şi ea, la 43 de ani. Tatăl ei a cumpărat această vilă de la Laura. - Dar noi punem o placă pentru conul M.D., care a trăit acolo între 1922 şi 1942... Să vorbească azi mîine cu avocatul, cu notarul. (Peste câteva zile: NU!, este exclus, dânsa refuză categoric ideea acestei plăci „memorabile”. Explică: Aici s-a filmat Cu mâinile curate şi majoritatea secvenţelor din Craii de Curtea Veche. Probabil doamna se gândeşte că dacă vom fixa placa, nu vor mai veni alţii să filmeze aici... Ca atare îi precizez: Stimată doamnă, noi ne-am gândit să punem placa pe zidul de la intrare, căci vila oricum este foarte departe de la stradă, iar inscripţionarea nu s-ar putea descifra decât cu binoclul, ceea ce nu e cazul... Nu, nici pe peretele vilei, nici la poartă. A vorbit cu notarul. Tocmai pentru că pe placă e menţionat anul 1922, asta ar însemna că imobilul este foarte vechi, lumea de azi e snoabă, se fereşte de casele vechi. Bine, stimată dna Magda Agopian, în privinţa snobismului se poate să aveţi perfectă dreptate, nu însă şi în privinţa plăcii, a datelor de pe ea, căci o casă, un imobil, nu se vinde la notariat şi la Tribunal pe baza datelor inscripţionate pe o placă fixată ieri-alaltăieri, ci pe baza actului de construcţie şi a titlului de proprietate. Proprietara: Vedeţi că n-aţi înţeles bine? Eu sunt proprietara şi în această calitate refuz categoric fixarea plăcii memorabile pe zidul de la intrare! Punct. Trântit telefonul. Intr. Călțuna, nr. 17, S.IV. Imaginea casei apare şi în albumul Literaturile Bucureştiului, ed. MNLR, 2010. Valeriu Cristea, n. 15 ianuarie 1937 - d. 22 martie 1999 Dintr-o familie de funcţionari, nevoiţi să-şi schimbe locul, cel ce avea să devină unul dintre criticii de mare prestigiu dinainte de Revoluţie, se naşte la Arad, face şcoala primară de Galaţi, liceul la Cluj, unde începe o facultate tehnică, dar renunţă în grabă, transferându-se la Filologia clujană, apoi la cea din Bucureşti, pe care o absolvă abia în 1962, cu o întrerupere datorată exmatriculării, pentru că se solidarizase cu un coleg judecat ca deviaţionist (anii 58-59, de tristă amintire, pentru cei care i-au trăit...). Mai întâi profesor în preajma capitalei, apoi redactor la Gazeta literară-România literară, până în 1989, când îl urmează pe Eugen Simion la Caiete critice şi la conducerea revistei Literatorul, fondată împreună cu Marin Sorescu. Un critic literar cu personalitate, neamestecându-se în critica de întâmpinare decât strictul necesar, în fapt dedicat unei înalte idei despre menirea criticului, întru slujirea literaturii prin aprofundarea capodoperelor. S-a fixat pe câţiva mari scriitori ai lumii, în primul rând pe marii ruşi: Dostoievski, Gogol, Cehov, dar şi Cervantes, Kafka, Faulkner. Simpla enumerare dă seamă despre orientarea lui Valeriu Cristea către problemele de esenţă ale literaturii, iar nu spre dispute curente. Unde să găseşti răspunsuri decât acolo unde mesajele artei se prezintă întruchipate la cel mai înalt nivel omeneşte posibil? Totul se întâmplă între lectorul avizat/dedicat, plasat în avanpostul său de observaţie (Fereastra criticului) şi capodoperă. Eseistica lui Valeriu Cristea este consemnarea acestor confruntări cu marile probleme ale creaţiei, ale expresivităţii. Citeşte mai mult: http://www.autorii.com/scriitori/valeriu-cristea/index.php Opera: Tînărul Dostoievski (1971); Pe urmele lui Don Quijote (1974); Introducere în opera lui Ion Neculce (1974); Domeniul criticii (1975); Alianțe literare (1977); Spațiul în literatură (1979; ediția a II-a, 2003); Dicționarul personajelor lui Dostoievski, I-II (1983, 1995), tradus ulterior și în limba rusă; Modestie și orgoliu (1984); Fereastra criticului (1987); După-amiaza de sîmbătă (1988; ediția a II-a, 1999; ediția a III-a, 2006); Despre Creangă (1989; ediția a II-a, 1994); A scrie, a citi (1992); Bagaje pentru paradis (1997); Dicționarul personajelor lui Creangă (1999). *** Abia acum, revăzând datele biografice ale "scriitorului de azi", îmi dau seama că aş fi putut să-l cunosc, ori măcar să-i reţin numele, sau figura, încă de pe vremea studenţiei, cum am reuşit într-un alt caz: după Decembrie 1989 am văzut pe stradă un domn slab-înalt, cu nasul coroiat, păr lung, cărunt-ondulat - chip inconfundabil - reţinut de mine de la odioasa şedinţă din toamna 1958!, de demascare a unor cadre didactice şi studenţi, care... ce făcuseră? Unul dintre ei notase cu 10 o lucrare de diplomă a unui student la filosofie care scrisese excelent despre Kant. Întrebarea celor care deschiseseră acest proces public, la Înfrăţirea între popoare, fiind tranşantă: poţi nota cu 10 o lucrare despre un filosof idealist?! A încercat lectorul să explice că lucrarea era bine scrisă, pe baza unei lecturi eshaustive a operei lui Kant, desigur un filosof idealist, situat în opoziţie cu luminoasa învăţătură marxist-leninistă etc..., dar nu l-au lăsat să-şi termine argumentaţia. L-au trimis la munca de jos. Năpăstuitul era chiar domnul întâlnit de mine pe Calea Victoriei, cam prin dreptul Muzeului Colecţiilor. Şi bravul om arăta chiar ca venind de la munca de jos... Îl şi cocârjase un pic... I-am ştiut până de curând şi numele, unguresc sau de evreu ungur, nu mai contează acum. Un alt student afirmase că racheta cosmică americană, desigur mai mică mult decât cea sovietică, lucru ştiut de toată lumea, s-ar putea ca totuşi să aibă aparatură la cel mai înalt nivel. L-au exmatriculat pe susţinătorul acestei supoziţii aberante, duşmănoase, otrăvite, dar l-au exmatriculat şi pe colegul de cămin care nu luase atitudine. Cel cu care avusese controversa era de faţă, pe podium, ca acuzator... Şi alte cazuri, de acelaşi fel, execuţii fără drept de replică, la acea abominabilă şedinţă, unde fusesem convocaţi pe bază de liste și semnături, ca să nu lipsească nimeni, ca să înţelegem că deviaţionismul nu are în această ţară nici o şansă, nici o ascunzătoare, nici o iertare.... Între care şi cazul în care a fost implicat Valeriu Cristea... Era după revoluţia din Ungaria, era după ce-i ajutasem pe sovietici să o înăbuşească, iar pe conducătorii noului guvern să-i suprimăm, la Snagov, unde fuseseră expediaţi de sovietici, în înţelegere cu Dej, fără a li se preciza destinaţia... Ce-i drept, după aceste ticăloşii ale oamenilor lui Dej, acesta a cerut răsplata jertfei patriotice: ca trupele sovietice de ocupaţie să părăsească România. (Ceea ce i-a sporit mult popularitatea Plăpumarului. Însă liderul stalinist dorea să-şi asigure tronul dovedind credinţă sovieticilor până în pânzele albe, să-şi lichideze duşmanii politico-ideologice; până una alta să intimideze, să descurajeze orice manifestare a libertăţii de gândire. Totul sub cel mai strict control securistic!) Dând cele mai înalte asigurări că linia bolşevică va fi urmată neabătut... Stalinismul, împins după uşă în URSS, ascuns sub covor în celelalte ţări comuniste, a avut la noi o prea dură şi lungă recidivă, menţinându-se neabătut până în 1964. Lucrurile se cunosc. Dar se cunosc? Or, cine tăia şi spânzura cu mânie partinică în aceste şedinţe publice de demascare? Nimeni altul decât acelaşi I.I., cel de care, după "evenimente", se lipise criticul literar devenit subiectul rubricii mele de azi. Nebănuite sunt căile Domnului? Iubeşte-l pe duşman? Toate aceste precepte biblice îmi spun că multe se pot întâmpla pe lume -, chiar şi lucruri împotriva firii - însă nu mă ajută defel să şi înţeleg ce şi cum... Or, pentru mine, pe-atunci, legat de prestaţia critică singulară a lui Valeriu Cristea, nu a contat decât aşteptarea tensionată, vreme de 12 ani, numărând zilele şi săptămânile, în speranţa că voi fi atât de norocos ca să prind apariţia volumului al II-lea din Dicţionarul personajelor lui Dostoievski... Ca să încerc a înţelege eu însumi ce a înţeles Valeriu Cristea că a înţeles Dostoievski din enigma Omului... *** I-am pus o placă memorială pe Aleea Ialomicioara nr. 3, S.III. (zona Th. Pallady) Poezia zilei, Virgil Gheorghiu, n. 22 martie 1903 – d. 7 martie 1977 A mea vei fi, mult aşteptată noapte Născută-n veghe lungă, în veghe-nlăcrimată, A mea vei fi mult aşteptată noapte. Când inima cuvintelor tresare, Şi-un corn de vânătoare e tăcerea, Stăpânu-acestei nopţi rămâne-voi. Peste abisuri, peste surpătura anilor, Voi simţi trecând Deasupra culmilor primejdioase ale timpului, Pe visurile mele tari ca stâncile, Căprioara amintirii tale. Iar de-oi sfârşi plămada cu drojdii de imagini Să crească pâine vie cu miezul de poem, Din tulburele zilei cu şipotul culorilor Mi s-o deschide-n faţă, horire, jocul zorilor; Stelară scânteiere vei scăpăra-n înalt, Pe cremenile slovii oprindu-te din salt! (preluare de pe Internet) Alţi scriitori: D. Iov, n. 1888 Romulus Dianu, n. 1905 – d. 25 august 1975. Gabriel Chifu, n. 1954

21 martie: Mircea Zaciu, n. 12 august 1928 - d. 21 martie 2000 Născut la Oradea, fiu al unui avocat şi al unei secretare de liceu, viitorul critic şi istoric literar, coordonator al celebrului DSR (Dicţionarul Scriitorilor Români) în 4 volume, a făcut primele clase primare la Satu Mare, însă Diktatul de la Viena a obligat familia să se refugieze la Arad, unde continuă liceul pe care îl va termina la Oradea. Face Literele la Cluj, terminate în 1952, când devine asistent, căci din studenţie fusese angajat ca preparator. Carieră universitară în plin: lector până în 1962, conferenţiar până în 1972, când devine profesor titular. Avusese o perioadă de decanat la Filologie, 1962-1967. Doctoratul în 1967, după care va fi lector la Koln, Bonn şi Aachen. Călătorii în străinătate, la întruniri culturale. Din 1990 se stabileşte în Germania, unde familia se expatriase cu ani în urmă, dar cu lungi reveniri în ţară, pentru activităţi didactice, editoriale, de reprezentare. A debutat cu cronici literare în 1948 iar editorial în 1954. Se succed aproape anual volumele de eseistică, critică şi istorie literară, studiile, monografiile, prefeţele la mari sau mai mici autori transilvăneni (Victor Papilian, Emil Isac, Ion Breazu, Dimitrie Popovici), ediţii îngrijite de critic, între care un număr de cca 80 titluri în colecţia Restituiri a Editurii Dacia, preţioasă colecţie iniţiată şi supravegheată de Mircea Zaciu; un Mic dicţionar. Scriitori români, 1978, în colaborare cu Marian Papahagi şi Aurel Sassu; o antologie a nuvelei româneşti; jurnale de călătorie (Teritorii) şi, spre final, după lupte de peste un deceniu cu politrucii ceauşişti, marele DSR, în 4 volume. Dar şi foarte incitantul Jurnal intim, de asemenea în 4 volume, despre "deceniul satanic" 1979-1989, care încununează activitatea neobosită şi neobişnuită ca amploare a unuia dintre cei mai importanţi literaţi din a doua jumătate a secolului XX. Opera (selectiv): Amiaza unei revoluții, 1954; Ion Agârbiceanu, 1955; Masca geniului, 1967; Glose, 1970; Colaje, 1972; Ordinea și aventura, 1973; Bivuac, 1974; Lecturi și zile, 1975; Alte lecturi și alte zile, 1976; Teritorii, 1976; Scriitori români. Mic dicționar, 1978 (în colab.); Lancea lui Ahile, 1980; Cu cărțile pe masă, 1981; Ceasuri de seară cu Ion Agârbiceanu, 1982 (în colab.); Viaticum, 1983; Jurnal, I, (1979-1989), 1993; Liviu Rebreanu după un veac, 1985 (in colab.); Clasici și contemporani, 1994; Dicționarul scriitorilor români, I-II, 1995-1998 (in colab.); Scrisori nimănui, 1996; Ca o imensă scenă, Transilvania, 1996; Jurnal, II (1982-1983), 1995; Jurnal, III (1984-1986), 1996; Jurnal, IV (1986-1989), 1998. Citeşte mai mult: http://www.autorii.com/scriitori/mircea-zaciu/ *** Scund şi ochelarist, roşcovan la faţă, dacă nu de-a dreptul spelb, cu părul cărunt, rărit drastic, figură tipică de intelectual, Mircea Zaciu era un elitist pur-sânge, mereu preocupat de mişcarea literară a vremii sale, de actanţii acesteia, de cărţi şi evenimente. Convins de îndreptăţirea sa prin ceea ce însuşi scrisese şi militase, îndârjit să rămână în miezul disputei, neadmiţând ideea de a fi dat de-o parte dintr-o activitate în care se legitimase printr-o prestaţie performantă. Acaparat de probleme, greu abordabil, cu aer doctoral-academic, de belfer, numit de numeroşii săi discipoli ardeleni "Profesorul cu literă mare", criticul şi istoricul literar, excepţional dotat, cu disponibilităţi intelectuale şi volitive ieşite din comun, dar şi cu o mai rară capacitate de a se mobiliza pentru mereu alte şi alte proiecte culturale, om activ-hiperchinetic, de un dinamism aparte, diversificat în preocupări, neobosit, citind şi scriind, trăind fără pauză aventura literaturii, a făcut proba unui volum de muncă într-adevăr impresionant şi a lăsat în urmă-i o operă greu de clintit. Înzestrarea sa pentru literatura propriu-zisă, căci a debutat cu poezie şi proză, l-a ajutat să-şi forjeze un stil inconfundabil, în care construcţia riguroasă a edificiului exegetic (studiu, monografie etc) a primit o coloratură foarte personală prin calităţile strict literare ale textului, fie că este vorba despre portretizări memorabile, ori despre surprinderea atmosferei unei anumite epoci, a contextului său spiritual care o singularizează. Fie că, în sfârşit, în jurnalele sale de călătorie nu se rezumă la informaţii de pliant, cum atâţia obişnuiesc, din lipsa unei mobilităţi spirituale, ci a mixat într-o scriitură inextricabilă emoţii, amintiri, scene de stradă, evocări ale unor împrejurări similare, alunecări în visătorie şi obsesie. Fie că, în Jurnalul său intim adună laolaltă notaţii, scene, portrete, referinţe culturale, meditaţii, reverii, angoase, frustrări şi idiosincrazii, totul scris la modul copleşitor, cu un mare aplomb, într-un stil dezinhibat, în deplina stăpânire a mijloacelor de exprimare creativă. Aserţiunile sale din jurnale, chiar portretizările în care mulţi actanţi s-au regăsit distorsionaţi, coroborate cu incidente şi cu disensiunile datorate unei personalităţi inconfortabile, au creat o vie rumoare cititorilor cât de cât implicaţi, însă trebuie sus, spre beneficiul adevărului, că Jurnalul intim al profesorului lasă la lectură o impresie singulară, de mare forţă creativă, de necontestat chiar de inamici. Nu am citit în aceste două decenii un jurnal mai captivant-incitant, egalat pe alocuri de Jurnalul unui poet leneş de Victor Felea şi de Zidul martor de Florenţa Albu. *** Poezia zilei: Ioan Moldovan, n. 20 martie 1952 - d. 7 dec. 2024 Duminică spre joi Munţi de ardei iuţi - degeaba Găurile negre din mintea mea albă sunt tot mai dese Tinereţea nu se repetă Pielea ta înmiresmată nu se repetă Într-un oraş cooperant de care nu-mi amintesc Cu tine fratele meu ceresc Mă întâlnesc Dinţi de fiară tu ai Şi eu nări sălbatice Stăm la o cană de ceai Pe ţărmul Mării Baltice Vine Primarul la noi, nu vine? Găurile negre din mintea mea-s pline de pânze veline (preluare din revista Caiete silvane, aprilie 2013) x x x ştirbi şi privind mereu în gol făcându-ne datoria aşteptând o adolescentă economică română de pe internet care scrie poezii direct în limba engleză înduioşaţi ca după un somn canonic îl vorbim de bine pe Dumnezeu care ne-ascultă cel mult ironic dragi ticăloşi uitând de-ndată legăturile dintre cuvinte privind mereu înapoi să vadă cât au lucrat înainte noaptea târziu ies sub tufişuri aduc apă-ncepută şi terminată minunându-se cât sunt de vii x x x amân şi amân să-ţi scriu cât mai rămân în ograda asta din satul oarecare câtă frumuseţe aici iar dincolo – nu ştiu stau până în zori pentru ca tu să delirezi în searbăda pustie pe care o scrie o mână păscută de iezi fac lucruri simple şi continui nu vreau s-aud că mama e doar păpuşa bătrână pe care fratele meu o mângâie îi vorbeşte strigând şi vrea să fie vie De lucru Trebuia mers până hăt departe până la Pancevo până la moarte ca să mai scoţi un cuvânt Fie el şi urât – dar din bojoci de-acolo de unde nu te mai saturi să te mai joci de-a ceva de-a cevo Începusem bine eram serios era mişto ţigănia din mine se cuminţise îmi adusesem aminte de replica no-i-şto dintr-un film rusesc văzut în abise Nu eu mă jucam ele se jucau cu mine nişte rime pline de râme Eram doar ce eram o cârtiţă pe mirişite trăgând pământ de sub cer să se dărâme (preluări din revista Nord literar, 2008) Alţi scriitori: C. Fântâneru, m. 1975 Horia Panaitescu, m. 1986 În IOR, cu fratele Gelu din Luxemburg...

File de scrisorar Domnule Varujan Vosganian, Am preluat vocabula lui Mihail Șișchin, scrisorar, pentru a doua scrisoare pe care v-o trimit, din dorința de a vă atrage atenția asupra minusurilor vieții literare, fără a ocoli plusurile.Voi ajunge și la Scrisoarea a treia, de vreme ce am întrebări fără răspunsuri, dar și răspunsuri la ce nu se întreabă. Eu, una, cred în necesitatea întrebărilor, dar și a răspunsurilor. Se vede treaba că, atunci când gândești pe cont propriu, poți nemulțumi pe unul și pe altul, care să te acuze de delict. Am destulă „capacitate delictuală” ca să nu-mi fie frică să mă împotrivesc minusurilor Un.Scr.R., cu speranța că pot fi eliminate și garantez sinceritatea a ce spun aici. Am găsit în arhiva mea un text al lui N.Steinhardt intitulat Taina libertății, decupat din revista „Familia”, an 1987. Scria acolo, pe ton tranșant, monahul de la Rohia : „Neîmpotrivindu-se la timp, omul însuși devine treptat incapabil de a se mai împotrivi vreodată. Acest proces se încheie prin contaminarea celorlalți cu această atitudine.” Textul e atât de actual (tema e atât de actuală, cu adevărat importantă), că ar trebui comentat încă și încă. „Cel atacat are întotdeauna dreptul cât și datoria să se apere. Cedarea în fața agresiunii sau a șantajului înseamnă acceptarea sclaviei, împrejurările justificate nu sunt decât pretexte, scuze sau șiretlicuri ale mișeliei.” Cheia libertății, pe care dunmeavoastră o vedeți în Dublu autoportret ca o apă curată, din fântână neîncepută, nu-i alta decât curajul. Domnule Varujan Vosganian, cel mai mult m-au impresionat din Dublu autoportret pag.213-214. La Yad Vashem, memorialul victimelor Holocaustului, e o cameră întunecată, cu glob rotitor-rostitor, aș spune eu, aruncând lumina pe tavan. O voce gravă, ca de psalt, rostește rar nume de copii omorâți în pogrom. Moartea, da, nu-i nimica toată mai ales când e vorba de copii. La noi, în Piața Universității, câțiva sastisiți de obligația asta duc o coroană la troiță. Nu avem un Muzeu al victimelor din 1989-90. Nu le mai știm nici numele. Iată de ce preș. Ion Iliescu a putut salva toate gloabele peceriste, rapsozii lui Ceaușescu fiind și rapsozii lui: „Stați liniștiți”. Și au stat: au indemnizații de merit, au parte de celebrări (era să scriu comemorări) pe canale t.v., li se tipăresc memorii justificative mincinoase. Nacealnicul Iacob+ban a fost mutat director la un teatru mai mic, Luceafărul, iar cenzorul între cenzori, Andrieș, sosit în papuci de casă să strige la miting „Soarele răsare, Iliescu apare!”, a fost recuperat la Editura Junimea. Și nu-i fake, așa cum am sperat să fie, faptul că profesorul Al.Husar i-a pupat mâna lui Ion Iliescu, la o lansare de carte. A președintelui. Cu ani în urmă, în „Ziarul de Iași”, O. Nimigean a vrut „scaune primenite” în cultura iașiotă. Nu s-a întâmplat. Solidarizarea în numele unor principii e treabă grea. A fi „păsător” e riscant. A fi nepăsător e mult mai confortabil, iar atitudinea no combat îți aduce beneficii. Ovidiu Nimigean a lăsat Asociația Culturală „Club 8” în plata Domnului și s-a autoexilat în Franța. Dar să revin ca cestiune, ca să nu mai fiu etichetată de doamna C., după ce a citit scrisoarea întâie către V.V., că sunt varză, haotică, ostilă fără argumente, furioasă etc. Nu sunt nici ostilă, nici furioasă, dimpotrivă. O știu și cei 4000 de cititori care au accesat blogul gandeste. Și n-am regret că am supărat-o pe doamna C. Dacă știe să scrie mai bine decât mine, cu atât mai bine țării și Un.Scr.R., rămasă fără sigla ei. Dar o avertizez: democrat-ura e un anti-sentiment și nu curat. Ca și cult-ura, ca și literat-ura. Să cenzurăm ura asta măcar de 3 martie, Ziua Mondială a Scriitorilor. Oare nu putem polemiza fără să urâm, să disprețuim, să batjocorim, ca să nu blocăm dialogul colegial? Întreb: noi vrem să curățăm istoria literaturii de martiri și s-o facem aseptică? Ion Lazu s-a luptat să realizeze un proiect, inițial aprobat: să ridice o troiță în curtea Uniunii, în memoria scriitorilor și ziariștilor trecuți prin pușcării comuniste. N-a reușit. I s-a spus că-s legionari pe listă. Vasile Militaru, unul dintre proscriși, a trecut cu demnitate prin infernul temniței, unde a și murit. Curajul său de a înfrunta moartea prin tortură e absolut uluitor. De ce atâta indiferență la martiriu a „pragmatiilor”? Pentru că sunt fidele ideologiei care a fost și rămâne teroare. În 2007, Ion Lazu a început Odiseea plăcilor memoriale, narată în volumul apărut în 2012 la Ed.Biblioteca Bucureștilor, cu gândul bun de a marca locuințele celor trecuți dincolo. Numai că, după evenimentele din acel Decembrie, la Asociația din București dosarele dispăruseră. N-a aflat nici măcar o adresă a lui Zaharia Stancu. A constatat repede că spusa lui Tudor Mușatescu se confirmă: „Confrații se cunosc, dar nu se recunosc.” Stimă, respect, prețuirea confraților? Puțini au gust afectiv și selectiv pentru prieteni, ca Breban pentru Nichita Stănescu, Ivasiuc, Baltag, ca Mircea Eliade pentru Ionesco și Cioran, ca Ion Vianu pentru Matei Călinescu sau ca Adrian Alui Gheorghe pentru Aurel Dumitrașcu. Și-mi vine-n minte ce a spus, cu modestie, Mircea Ivănescu : „Oricum, Marin Sorescu era un poet mai bun decât mine.” Cât a luptat Ion Lazu să fixeze un dreptunghi de marmoră pe locuința scriitorului Banu Rădulescu, decedat în 1998, după ce a scos publicația–reper „Memoria - revista gândirii arestate”! Un comunicat de presă a anunțat că și-a încetat apariția. După 19 ani și 67 de numere, Comisia (era să-i spun Kamisia) a zis gata, ce atâta memorie a jertfei, a suferinței în lagăre. Administrația Fondului Cultural Național n-are bani pentru așa ceva. S-a făcut contestație, semnată de Alexander Baumgarten, Al. Cistelecan, Peter Demeny, Caius Dobrescu, Liviu Papadima, Ruxandra Demetrescu, Elena Vlădăreanu, dar a fost respinsă. Micaela Ghițescu mi-a transmis, nespus de amărâtă: cei oprimați rămân învinși, tăcuți, iar vocalii fac și rescriu istoria.Testamentar, mi-a expediat colecția întreagă a revistei și încă nu mă îndur s-o donez Academiei. În casa Cellei Delavrancea e un restaurant chinezesc, în casa lui Păstorel, unul turcesc. Ce epigramă i-ar fi trăsnit Teodoreanu turcului! Las' că nici casa Teodorenilor din Târgul Ieșilor, dulcele, nu se simte mai bine. Pe strada lui Cartojan nu se știe cine-i Cartojan. Vecinii din Câmpia Turzii n-au auzit de Noica, nici vecinii lui Iordan Chimet de Iordan Chimet. Radu Albala? N-am auzit. Un nu apăsat a primit Lazu de la cumpărătorul casei mandarinului valah, Petre Pandrea, de unde scriitorul a fost ridicat în '48 și condamnat la 10 ani de pușcărie. A scris despre reeducarea de la Pitești. Se mai știe? Cât despre Tăblițele de săpun de la It-Șet-Ip, de Mihai Buracu, aș introduce-o în cea mai selectivă bibliografie obligatorie a liceenilor. Locatarii prea prudenți și necreștini au dat jos placa pusă de Ion Lazu pe locuința creștinului Vasile Băncilă, combatant în Războiul Reîntregirii (1913-1918), ca și Perpessicius, care nici el n-are placă pe strada M.Eminescu, unde a locuit. Și-mi vine-n minte un vers al Eugeniei Țărălungă: „Creștinismul –sport extrem”. Stăniloae e continuu blasfemiat de „tele-intelectuali” (spre a le spune ca Pierre Bourdieu), ca Papahagi și nici teologul Th.Baconschi nu se lipsește de ironii la adresa „sfântului recent”. Președinții de bloc inepți au fost mai neprietenoși ca dulăii față de cuviinciosul domn Lazu. N-a putut marca locuința lui Radu Anton Roman. Mai sunt și „văduvele abuzive”, așa cum le spune G.Călinescu, de mult consolate, din blocul Apolodor. Văduva lui George Pruteanu o fi pus placă pe blocul din Pantelimon? Placa lui Nae Ionescu a fost refuzată în Cartierul Primăverii. Mă întreb cine o mai locui acolo. În vila lui Ivașcu stă Triță Făniță; casa lui Vintilă Horia din țara natală e ocupată de reprezentanța Renault. Oare ICR o fi pus plăci pentru scriitorii exilați? Cât o costa o placă in memoriam? Cred că mult mai puțin decât una dintre bursele mici acordate lui Cărtărescu. Fane Spoitoru a dat jos placa lui Gopo, de pe casa cumpărată de el. Nu a zis și doctorul care a cumpărat casa lui Sorin Titel. „Mă credeau geamgiu ambulant”, mi-a spus bunul prieten Lazu, cu zâmbetul său contagios. Geologul se spetise ducând în spate plăcile, kilometri după kilometri. Cred că ar fi avut succes dacă ar fi propus o placă tombală a literaturii române, considerată de detractorii deconstructori o iluzie. De cei cărora Rebreanu le miroase a ceapă și Sadoveanu a baltă stătută sau de cel care deplânge timpul pierdut cu lecturi din Mircea Eliade. „Ce să mai mergem îndărăt?” Umilirea valorilor prin defăimare și manipulare pe canale tv (cazul Marin Preda) se tot întâmplă de pe vremea lui Iosif Sava, în poli(tico)foniile lui, unde G.Călinescu nu era decât o tinichea. „Luați tinicheaua asta de pe bocancul meu”, urla Marino, inflamat, brutal, violent. Cum să creadă habilitatul Ghiță de la Craiova că Bietul Ioanide e capodopera lui Călinescu? Și mi-e jenă să vă reamintesc că Adrian Marino, deși exeget al lui Macedonski, vedea poezia ca pe un cancer al culturii. De la Liebling , în noiembrie, 2003, prozatorul și publicistul Ștefan Goanță dădea o replică dură lui Marius Ianuș, care cerea ca scriitorii trecuți de 50 și prozatorii spre 60 să se retragă naibii, că nu mai performează ca el, nouăzecistul. Articulațiile gândirii nu înțepenesc așa de ușor cum credea Ianuș. Cu teribilismul vârstei, îi articula pe bătrâni ca pe fotbaliști, fixându-le limită de timp, Ianuș aflându-se, pesemne, la vârsta performanței de a-l bălăcări pe Eminescu, ideea fiind să se pună pe sine în loc. Și ce de „puneri în loc ” ni se propun! Voronca în loc de Eminescu, de pildă. Bonciu în locul lui Rebreanu. V.Em.Galan în locul lui Preda. Și oare de ce trebuie așezat Săsărman în locul lui Bedros Horasangian? N-o fi având fiecare locul lui în literatură? Iată de ce cred că prima urgență este revenirea la solidaritatea de breaslă. Cineva , persoană însemnată, considera solidaritatea de neam un „sentiment tribal” al defazaților, nesincronizați cu Vestul. O fi considerată și solidaritatea între scriitori covid de vaccinat cu Pfizer? Și câți pedepsitori de confrați nu semnau Anonim note în „România literară”, dar se iscăleau sub laudatio după laudatio, laude uneori deșănțate, din interese evidente: măcar lecturi publice plătite; dacă nu buzunare larg deschise pentru „scriitorii anului”, măcar un vin gratis din hruba lui Ștefan cel mare: „Urlați, Măria ta!”Jocurile sforarilor adaptabili, pentru a fi împinși spre premieri sunt infinite. În viața-mi, mult ridicată spre bătrânețe, am văzut multe, dar nu m-am așteptat, ca postsocialist, numele câștigătorilor de premii să fie date pe listă, iar un președinte de juriu să-și premieze fraudulos consoarta. Din Boppard îmi scrie, în februarie 2025, Christian Schenk: „Dragă Magda, am citit cu mare admirație scrisoarea ta către „dragii confrați” și nu pot decât să îți dau dreptate. Ai evidențiat cu luciditate și curaj problemele grave cu care se confruntă cultura noastră, de la marginalizarea valorilor autentice la disprețul față de educație și cultură. Subscriu în totalitate la necesitatea unei solidarizări reale între scriitori și la nevoia stringentă de a păstra demnitatea etică într-un spațiu cultural din ce în ce mai erodat de impostură și interese obscure.(...) Îți împărtășesc revolta față de nedreptățile care se perpetuează în lumea literară și sunt pe deplin de acord că talentul ar trebui să fie singurul criteriu de apartenență la o comunitate de scriitori, nu prieteniile de conjunctură, nu „treptele tarifare” impuse de un sistem opac. Scrisoarea ta este un manifest necesar și o pledoarie fermă pentru respectarea valorilor autentice. Sper ca aceste cuvinte să nu rămână fără ecou și să genereze o reală reflecție în rândul celor care pot schimba lucrurile.” Domnule Varujan Vosganian, am strigat ieri ca să se audă azi, strig azi ca să se audă azi, cum scrie Ana Dobre despre romanul meu Strigă acum ...dacă o fi cineva care să-ți răspundă. Da, strig ce mă nemulțumește pe mine și pe alții ca mine.Sunt realistă, vă cer imposibilul, cum cerea un franțuz teribil în secolul trecut, însă nu v-aș trimite scrisoarea a doua dacă n-aș fi convinsă că s-ar putea merge spre mai bine. Altfel ne ia valul woke, devenit tzunami. Cum-necum,veți găsi dumneavoastră soluția. Publicat de Ion Lazu la 09:56.

8 martie: Radu Tudoran, n. 8 martie 1910 - d. 18 noiembrie 1992 Fiul unui funcţionar din marina comercială, de la care s-ar părea că a moştenit tentaţia călătoriilor, RT, pe adevăratul său nume Nicolae Bogza, frate mai mare al poetului Geo Bogza, de care s-a îndepărtat pentru toată viaţa, a făcut şcoala primară la Ploieşti, urmând apoi Liceul militar de la Mânăstirea Dealului, mai mult constrâns de dificulăţi materiale, întrucât tatăl murise. Tot de nevoie şi-a continuat studiile militare la Şcoala de Ofiţeri din Sibiu, absolvită în 1932, după care a rămas în armată doar până în 1938. Publicase prin ziare reportaje şi unele proze în reviste, iar din 1940, cu apariţia primului său volum de nuvele Oraşul cu fete sărace, recurge la pseudonimul Radu Tudoran, spre a nu se face vreo legătură cu numele turbulentului frate avangardist şi nu numai. În anul următor, 1941, publică romanul Un port la Răsărit, una dintre cărţile performante ale autorului, unde îşi dă întreaga măsură a înzestrării pentru roman: fluenţa, eleganţa stilului, care îl plasează printre marii maeştri ai scrisului românesc, vocaţia de povestitor, trăirea intensă a sentimentelor, chemarea spre călătorii şi alte universuri umane... Vreme de război fiind, romanul nu a fost corect receptat, deşi s-au tras mai multe ediţii şi aceasta se va răsfrânge asupra perceperii întregului său demers scriptural - şi este vorba despre unul dintre cei mai prolifici autori români, dar şi despre un autor de multe best-seller-uri. În 1943, în aceleaşi condiţii de război, îi apar Anotimpuri şi Flăcări, o scriere inspirată din mediul petrolier, căci s-a născut într-o astfel de regiune, pe valea Dofteana. Din 1947, timp de 7 ani trăieşte retras, câştigându-şi existenţa din traduceri. Nu se putea aduce în discuţie un roman precum Un port la răsărit, localizat la Cetatea Albă, în Basarabia înşfăcată pentru a doua oară de sovietici... La un moment dat exclus din Societatea scriitorilor de culturnicul Mihai Novicov. Dedat visătoriei, jinduind să călătorească, se mută la Brăila şi acolo îşi încropeşte cu greu o goeletă, numită Speranţa, care nu a ridicat niciodată ancora, însă pe puntea căreia, în imposibilitatea de a porni în larg, îşi trăieşte mental marile aventuri acvatice: vaporaşul însăilat cu propriile mâini îl va ajuta să re-descopere lumea pe care tot navele o descoperiseră, iar în acest timp al călătoriilor aventurierul nostru spera să se descopere/cunoască pe sine. A fost teribila răzbunare a visătorului, căci în 1954, cu romanul de aventuri pentru tineret Toate pânzele sus!, apărut în plin proletcultism, dă marea lovitură a carierei sale scriitoriceşti: un succes fulminant, ediţii peste ediţii, tiraje de milioane. Autorul, tot nevindecat, se va gândi în mod serios să-şi construiască altă ambarcaţiune, vis oprit la jumătate, date fiind vremurile dejiste, când libertatea putea fi obţinută numai în visarea pură. Îşi va continua aventurile pe hârtie, publicând: Ultima poveste, 1956; Dunărea revărsată, 1961; Marea şi Maria, 1973: Acea fată frumoasă, 1974. În timp, s-a ivit şi prilejul unor călătorii reale, pe patru roţi..., iar RT a scris într-un stil inconfundasbil minunate jurnale de călătorie: Al optzecişidoilea, 1966, Oglinda retrovizoare, 1970, La nord de noi înşine, 1979; Frumoasa adormită, 1981. Mari delectări pentru un cititor împătimit, precum eram pe-atunci. Omul singuratic, pornit la drum, atent la ce se petrece în preajmă, notându-şi scene la faţa locului, recuperând sensul uman al unor clipe de viaţă, fără prejudecata elitistului care se înfiinţează la Palatul Pitti din Florenţa şi ne livrează cugetări sagace despre arta universală. Nici gând de aşa ceva! Iată dar secretul marelui succes al acestui scriitor cu instinct sigur, concentrat pe lumea sa de gânduri şi trăiri. La New York sau altundeva în USA, reuşeşte să-i adune la aceeaşi masă pe câţiva mari exilaţi - nu stau să-i enumer - iar după o discuţie de 2-3 ore, vizitatorul excedat se scuză, se urcă în maşină şi porneşte mai departe la drum, simţind că a adunat suficiente impresii ce merită a fi consemnate; că altundeva este substanţa cărţii sale, în lumea sa lăuntrică... Pe când faimoasele State Unite nu sunt pentru automobilistul ce şi-a pus cap-compas ţărmul de dincolo, al Pacificului, decât o "frumoasă adormită". Anume această abordare îl singularizează pe Radu Tudoran şi asta face substanţa scrierilor sale, autenticitatea relatărilor. Începând cu 1978 autorul dă la lumină un ciclu de romane: Sfârşit de mileniu, din care au apărut, la intervale de 1-2 ani un număr de 7 romane, începând cu Casa Domnului Alcibiade, o uriaşă frescă a societăţii româneşti din veacul XX, adusă cu romanul Sub zero grade, apărut postum, la perioada 1941-1944 - războiul şi ocupaţia sovietică - un sfârşit de lume şi începutul scrâşnit al unui mare chin comunitar. Citeşte mai mult: http://ro.wikipedia.org/wiki/Radu_Tudoran http://www.jurnalul.ro/arte-vizuale/radu-tudoran-si-revansa-prin-literatura-517442.htm http://www.romlit.ro/radu_tudoran * Am pus o placă memorială pentru Radu Tudoran pe Şipotul Fântânilor nr. 5, înainte de a intra în parcul Cișmigiu. Poezia zilei, Dimitrie Stelaru, n. 8 III 1917 - d. 28 noiembrie 1971 Apele morţii Vai ! iar se apropie moartea de tine Iar vine cu o mie de aripi, te uită ! Drumul ei se cască din lună, Plutește în apele visului fără rușine. Iadul ei nu e iad — Un Rai Unde sângele înflorește, Pe unde tu odată Îți răsturnai inima necurată. Se duce și vine — dar vine, vine Cu spectre din nopți saturnale, În foșnet solemn de temple străine. Vai iat-o, iat-o aproape — Degetele roșii mângâie voalul pletelor tale. De mult în imensele goluri, Ca o groază a cerului, Domneau imaginarele stoluri — De mult duhul negru defăimase Oasele tale viermănoase. Alţi scriitori: Agatha Grigorescu Bacovia, n. 8 martie 1895 - d. 12 octombrie 1981 Al. Vergu, n. 1925 Radu Ciobanu, n. 1935 Corneliu Șerban, n. 1937 Gala Galaction, n. 16 aprilie 1879 - m. martie 1961 Ion Lazu - Pe strada Plantelor, două case vecine...