ion lazu: O pagină de jurnal, 1990
23
sept. duminecă. Pe Ursani,
fostele-mi gazde, vecinii nu îi invidiază pentru grozava muncă pe care o depun,
cum li se pare lor, cu atât mai puţin pentru un trai peste medie, ci îi dispreţuiesc pentru habotnicia acestei munci, pentru
lipsa ei de orizont, semănînd cumva a prostie, în încrîncenarea ei.
După săptămîni
întregi, o primă zi de toamnă frumoasă. Venind de la familia Kohl (el inginer la uzina din localitate, ea asistentă medicală), am zărit
dincolo de valea Bîrzavei dealurile Bocşei, acele pante domoale, împădurite cu foioase, cu policromia lor mirifică. E de
stat aici, toamna, e de privit pe săturatele; îmi şoptesc: Ar fi de trăit.
Cu dl inginer K.
discut politică, constat că ideile mi s-au clarificat, atitudinea faţă de stări
şi fapte s-a relativizat, îmi trebuie doar răbdare, ca să mă ridic deasupra contrarietăţilor zilnice. Pe termen lung, lucrurile
se vor mai aranja, se va trăi mai bine, deşi, ca să fiu sincer, convingerea
unora că vom putea fi printre ţările de frunte ale Europei mi se pare doar o
iluzie – noi vom rămîne mereu mai la coadă, e în firea noastră, ne mulţumim cu
mai puţin, nu suntem aşa de ahotnici în muncă, în a ne căţăra în vîrful
traiului bun. Ia de reper un neamţ şi vei vedea că aspiraţiile intime ale românului
nu merg pînă acolo unde ajung ale neamţului, cu excepţia oamenilor egocentrici
sau aventurieri. La noi nu există motivaţia spre confort a neamţului – la
acesta respectul de sine se traduce prin pretenţia de a avea toate înlesnirile
materiale ale epocii, cu întregul efort pe care asta îl presupune. Şi apoi, e drept:
corectitudinea lor are ceva meschin, idealismul nostru priveşte cu dispreţ sau
cu neîncredere această precizie în relaţiile intergermane.
Pe sub poarta
închisă, zăresc zbătîndu-se umbrele celor ce trec încolo şi încoace pe
trotuarul însorit. O enigmatică lume pulsatilă, peste care abia ai închis
poarta. Ai ieşit din scenă, ai rămas în fundul gangului întunecat.
Copiii au
pretenţii tot mai mari, spune dl Kohl, eu am crescut în condiţii modeste, iar
Bruno cere mereu mai mult, îmi explică ce au alţi colegi. Sper, îi spun, ca
Andrei să-mi cam semene. Nu-mi doresc lucruri de dragul lor, ci doar ceea ce
îmi este cu adevărat folositor. Am magnetofon, însă îl ascult la doi ani o
dată, am combină muzicală, la care ascultă Andrei poveşti; nu am timp pentru
video, atunci de ce să mi-l cumpăr?
K. nu pare să
ştie că şefii de echipe, maiştrii care-i pontează pe muncitorii ce lipsesc cu
săptămînile pentru a merge în Iugoslavia primesc valută de la fiecare.
Raţionamentul acestor şefuţi e simplu, asemănător celor din administraţie, care
eliberează acte pentru privatizare: Tu vei cîştiga sute de mii, dă-mi şi mie
măcar 1% din acel cîştig! Şi şpaga să fie neapărat în valută…
Vor fi trei
patru guverne de sacrificiu, îi spun amicului bocşan. Oamenii vor da vina pe guvernul în
exerciţiu, preţ de 2-3 legislaturi; apoi se vor convinge că nu acolo e buba;
bunăstarea nu poate veni decît din mai multă muncă la nivel naţional, din mai puţină risipă, din
buna chiverniseală. Dar vor avea ei curajul să formuleze această concluzie? (Cu obiceiul nostru păgubos de a da mereu vina pe alţii...)
va urma
Tudor Cicu, eseu
| ||||
| ||||
Portretul lui
Eminescu, cel răpus de boala singurătăţii veacului său.
(după o investigaţie
prin memoriile lui Slavici)
Motto:
„Nu, nu mă boscorodiţi (la ce vă spun), că nu semăn
apocalipsa eu, ci rînjitorii cu aere de bunicuţe, de tantitamare, de căcărăi
sive pontagii care se scapă (doar) pe ei, că-n de restul ţării nici pe unde se
scapă nu li mai pasă”.
8. Să fi urlat ca lupii
Citind despre Eminescu, când
colo, când altundeva, încep a-mi pune întrebarea, dacă nu cumva, din dorinţa de
a ieşi ca păduchele în faţă, unii şi alţii, tot ne amăgesc cu ştiri, care mai
de care, pentru a „nu arăta în nici un fel a poet”, cum ne sugerează (din
maximă precauţie) Mircea Cărtărescu. Să-i dăm crezare celui care a stat în
perioada de grea cumpănă, alături de poet – şi anume, lui Slavici: „Astfel am
ajuns încetul cu încetul să stăm la îndoială chiar şi noi cei ce-l ştim şi ni-l
reamintim după fiinţa lui ce adevărată
şi să ne întrebăm dacă nu cumva e greşită imaginea ce ne-am făcut despre el”.
Interesantă concluzia la care ajunge Slavici: „... nu l-am iubit nici pentru
deşteptăciunea lui, nici pentru ştiinţa lui de carte, ci pentru că nu am
cunoscut în viaţa mea un om atât de fericit ca dânsul...”. Un astfel de om, nu
are de ce să-şi trădeze prietenul. Doar dacă, ar fi „roit” ca nefericitul Caragiale după aceeaşi femeie.
Ceea ce, nu era în intenţia lui Slavici. Aşa ne dă de înţeles Slavici (dacă îi
considerăm adevăruri cele spuse până în 1884), când căile celor doi s-au
despărţit. Slavici îl acuza pe G. Panu, binecunoscutul publicist (care, vrând
să lovească în Junimişti) – îl lua drept armă de atac pe Eminescu; însă nu
înţelegem de ce B.P.Haşdeu calcă pe urmele lui G. Panu! Să fi înţeles Haşdeu,
că Dumnezeu tatăl (din „Luceafărul”) – e una şi aceeaşi persoană cu Maiorescu?
Şi, că din interese oculte, nu putea fi certat? Atunci, vorbind la serbarea din
13 iunie (a.c.? – scrie Slavici) – Haşdeu nu a produs efectul pe care-l
intenţiona, spune Slavici (dar nu precizează, ce anume – adică, presupunem, o
anume acuzare a intenţiei lui Maiorescu), iar Maiorescu „nu s-a coborât, ci s-a
ridicat în gândul auditorilor... iar Eminescu era dat drept cioclu, dar cioclu
care dezgroapă gloriile trecutului nostru...”. D-le Hasdeu! Mă tem că te-ai
înşelat! Din ce mi-a căzut în mână, din publicistica lui Emnescu, am reţinut
câteva fraze ce mi-au părut profeţii ale timpului în care trăim: 1) Spunea
undeva „că se va constata cum o seamă de judecători şi de administratori în
România sunt tovarăşi de câştig ca bandiţii de codru”. 2) că în ţara aceasta
„pentru mită capetele cele mai de sus ale administraţiei vând sângele şi averea
unei generaţii”. 3) că „justiţia, subordonată politicii, a devenit o ficţiune”.
4) vorbim despre partidele de la noi, unde „cauza acestor angajări stricte e
interesul bănesc, nu comunitatea de idei, origanizare egală cu aceea a partidei
ilustre Mafia şi Camora, care miroase departe a puşcărie”. Theodor Codreanu,
analizând clarviziunea lui Cantemir, crede că nu a mai întâlnit-o decât la Eminescu.
Şi aici, are în vedere publicistica lui Eminescu, că ceea ce spune Eminescu în
„Împărat şi proletar”, intuise cândva Cantemir, despre cei ce au avut mintea să
tragă foloase din „zelul” strămoşilor noştri, cei cu trupul herculian, dar
minte necoaptă. Theodor Codreanu, pare şi el convins de spusele lui Slalavici
când concretizează: „a iubit prea mult poporul român şi ştia prea mult ca să
fie iertat de contemporani şi de unii urmaşi”. Am reţinut, de altfel, că
Slavici afirma că ideea de „nebunie” s-a născut doar în mintea acelora care nu
erau dispuşi să ierte poetului tăria cu care pronunţa adevărul public. Chiar şi
exegetul critic Theodor Codreanu, ajunge la concluzia că Slavici îşi reţine un
regret, aparte, pentru că odată a acceptat poziţia lui Maiorescu în privinţa
îmbolnăvirii lui Eminescu şi nu a făcut
nimic pentru a-l combate şi a-şi salva prietenul. Aici, credem noi că Slavici se distanţează de Maiorescu şi
Caragiale, înţelegând (intuitiv) că în accepţiunea celor doi („smintitul”
Eminescu), să nu mai facă parte din colectivul redacţiei Timpul şi, prin
urmare, internarea sa de după 28 iunie 1883, ar fi fost (deci) o „arestare
mascată”. Făcând apel la corespondenţa lui Eminescu cu Veronica Micle, Theodor
Codreanu probează că Eminescu era un om foarte obosit (epuizat fizic şi
spiritual) dar, o meritată vacanţă ori odihnă – de lungă durată, necesare – de
la cine i-ar fi putut veni, când cel ce întreţinea o publicistică ostilă lui
Carol şi era considerat „vocea” împotriva a ceea ce era, pe atunci, Transilvania,
trebuia să amuţească definitiv, conform ultimatumului de la Viena? Oare, portretul
Luceafărului răsărit din „liniştea uitării”... din orizontul „singurătăţii
mării”, e o întâmplare? („Luceafărul” fusese scris în perioada bucureşteană, a
acelui zbucium de care vorbim). Nu cumva, tot singurătatea e ceea ce-ţi poate
otrăvi gândul cu idealuri „nemuritoare şi reci”? Veronica Micle îl părăsise.
Slavici se eschivase cu o plecare la Viena şi-l aruncase în „cămeşoiul de
forţă” printr-o scrisoare adresată de Catinca Slavici lui Maiorescu. Ceilalţi
prieteni s-au făcut că au alte treburi. Nu demenţa ereditară (diagnosticată pe post de Dumnezeu
atoateştiutor, de Maiorescu) ci singurătatea, această boală a tuturor veacurilor,
îl încolţise intr-atâta, încât... amărăciunea de a nu-i da de capăt, unor
(iscate şi-n mintea poetului – ce ar fi urlat ca lupii) întrebări, ne urmăreşte
încă.
(din primele însemnări din Jurnalul meu despre enigma celor doi)
ion lazu, cărţile prietenilor mei: Horia Gârbea - Căderea Bastiliei, Ed. Corint, 2007, 142 pagini
ion lazu, fotografii de iarnă...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu