31 august:  Radu Petrescu, n. 31 aug. 1927 - d. 1 febr. 1982

    

         

Bucureştean prin naştere, dintr-o familie de funcţionari, începe şcoala primară în Capitală dar o termină la Târgovişte, unde părinţii se mutaseră în 1936. Va urma liceul Ienăchiţă Văcărescu, 1938-1946, după care se va înscrie la Litere în Bucureşti, cu licenţa în 1951. În 1942 rămăsese orfan de tată. În 1944, ca licean, începe să scrie un jurnal; se adună cu alţi adolescenţi într-un cerc literar care mai târziu va fi cunoscut ca Şcoala de la Târgovişte,  cuprinzându-i pe Mircea Horia Simionescu, Tudor Ţopa şi căreia îi este atribuit şi Alexandru George. Din 1951 devine profesor la Petriş-Bistriţa, strămutat în perioada 1953-1954 la Prundul Bârgăului, după care va renunţa la profesorat, revenind în Bucureşti şi angajându-se la Institutul de Statistică 1955-56, de unde trece ca bibliograf la Institutul hortiviticol Băneasa, până în 1967.

Debutând cu poezii ca licean, va renunţa peste 2-3 ani, căci se dedică lucrului la jurnalul său, care îl va face cândva celebru, considerat în final drept unul dintre cei mai mari diarişti dar şi prozatori ai vremii sale. Retras, modest îmbrăcat,  dificil de abordat, dar conştient de înzestrarea sa,  foarte citit, cu acces la literatura franceză şi engleză parcurse în original, la curent cu marile mişcări înnoitoare din literatura vest-europeană, cărţile sale, pe întinse porţiuni cu text inadmisibil pentru cenzură,  nu au apărut nicidecum în ordinea în care au fost scrise. Mai corect ar fi să afirmăm că îşi scria romanele în paralel cu ţinerea asiduă a jurnalului şi că însăşi substanţa diaristică este aglutinată în textura romanescă, în acelaşi timp, scrierea romanelor devenea subiectul atenţiei sale speciale în notaţiile diaristice - o formulă pe care a perfectat-o în deplină cunoştinţă de cauză şi care l-a consacrat.

A făcut o impresie deosebită în momentul apariţiei sale Matei Iliescu, un roman de dragoste, nicidecum anecdotic, ci având în centru descrierea perechii arhetipale, într-o relaţie romantică, consemnând apropierea, plenitudinea, destinderea-oboseala în iubire şi declinul acesteia. Îmbinând în mod singular virtuţile finului analist cu cele ale eseistului, proza lui Radu Petrescu, mare iubitor al artelor plastice - al picturii cu predilecţie (el însuşi practicând arta penelului), cu ceva din maniera admiratului Th. Pallady, ieşită la lumină integral abia la decenii după dispariţia fizică a autorului, a constituit un punct de plecare al tinerilor care intrau în literatură ca „generaţia optzecistă”. De reţinut chiar faptul că ştafeta a putut fi transmisă nemijlocit unor aspiranţi precum Gheorghe Iova, Gheorghe Crăciun şi Mircea Nedelciu, de la care aceştia s-au revendicat mai apoi.

N. Manolescu vede în R.P. un autor cu deosebire interesant, un stilist perfect. "Roman admirabil", Matei Iliescu este "romanul unei iniţieri erotice şi, în acelaşi timp, romanul naşterii şi morţii unei iubiri". Un rafinat analist, "analiza devine palpabilă, ca şi cum sufletul ar fi atins delicat cu vârful degetului...". Se fac trimiteri la Turgheniev, Hamsun şi Ibrăileanu, cu Adela sa. Gesturile şi trăirile celor doi  "au înscrise în ele, ca într-un filigran, un plan mai adânc...". Diaristica autorului este "un jurnal al vieţii interioare", "o foaie de temperatură morală". La finalul prezentării, se întrevede o creştere a receptării operei lui Radu Petrescu, chiar prin comparaţie cu Marin Preda, "dată fiind natura intelectuală şi elitistă a prozei sale".

La pol exact opus, ca în atâtea cazuri, se plasează receptarea lui Marian Popa, care punând în discuţie aceleaşi teme ale autorului discutat, găseşte de fiecare dată aspecte grav imputabile, la sfârşitul articolului despre R. P. rămânem cu imaginea unui scrib care nu s-a ocupat decât de banalităţile vieţii, trăite în regim de  mediocritate, iar romenele sale (Matei Iliescu mai ales) nu ar putea fi considerate reuşite decât ca o glumă, şi aceasta tot mediocră.

În ce mă priveşte,  pe la sfârşitul anilor 70 şi după aceea am căutat mereu prin librării şi biblioteci cărţile lui Radu Petrescu, autor apărut ca din senin. Când le obţineam, consideram asta ca un noroc personal. Practic nu-mi dau seama dacă există un alt scriitor român contemporan pe care să-l fi citit cu asemenea asiduitate şi cu enorm câştig formativ. S-a întâmplat să pierd în autobuz Părul Berenicei şi asta a echivalat cu o mică dramă. Am făcut imposibilul să obţin un alt exemplar, pentru ca lucrurile să reintre în normal. Oricum, a fost scriitorul meu preferat în anii optzeci. Nu sunt curios să aflu ce impresie mi-ar face astăzi reluarea acelor lecturi (cu sublinieri dezlănţuite, vezi-bine), dar ştiu cât de importante au fost pentru mine, care începusem să scriu proză şi în paralel ţineam un jurnal.

 

Opera literară: Matei Iliescu, roman, (1970);  Proze. Didactica nova. Sinuciderea din Gradina Botanica. Jurnal. In Efes,  1971; O singură vârstă, (1975); Ce se vede, (1979); Ocheanul întors (1977); Părul Berenicei (1982);  Meteorologia lecturii (1982); A treia dimensiune (1984); Catalogul mişcărilor mele zilnice (1999);Ocheanul întors (Caiet jurnal, 1956), (2001); Prizonier al provizoratului (Jurnal 1957-1970), (2002)

 

Citeşte mai mult:  http://www.revista22.ro/articol.php?id=10706

 http://ro.wikipedia.org/wiki/Radu_Petrescu

http://www.autorii.com/scriitori/radu-petrescu/

 

 

 

 

Poezia zilei - Ion Lazu: Sonetele verii

 

Carrara  

                 Lui Mihai Nenoiu

 

Ay! Coala de hârtie-i mult profană,

Pe dânsa scrii şi ştergi a zecea oară

Cuvinte proslăvind ori de ocară

Cum îți dictează firea cea mundană...

 

Nu-i un altar şi nu e vreo icoană,

Ci loc de trecere... Şi-o largă scară

Pe care-ntr-una urcă şi coboară

O lume de cuvinte, calpă, vană...

 

Ay, coala de hârtie nu-i ca rara

Marmoră albă, cu textură fermă,

Unde se scrie gloria eternă,

Cum e faimoasa piatră de Carrara.

 

Ci când în marmoră-ai săpat cuvântul,

Nu-l mai astupă colbul, Timpul, Vântul...

 

28 august 2011.

 

 

Poezia zilei: Mihai Nenoiu, n. 31 aug.1937 

(Preluare de pe Internet)
Fagotist, solist concertist, conducător la Cvintetului de suflători „Concordia”, profesor universitar de fagot, a făcut o impresionantă carieră muzicală, fiind unul dintre marii fagotiști ai lumii contemporane. A cântat în Orchestra Națională Radio timp de 47 de ani (1956 – 1 octombrie 2003), dând strălucire instrumentului său. Ca solist, s-a impus pe scene românești și din străinătate, impresionând printr-o muzicalitate aparte, sensibilitate, ton personal, tehnică excepțională, un repertoriu amplu care cuprinde o literatură muzicală diversă, de la concertele pentru fagot de Vivaldi și Mozart la piese de compozitori contemporani, multe dintre ele fiindu-i dedicate (a cântat în primă audiție mondială 149 de compoziții care au fost scrise special pentru el de nume mari ale muzicii contemporane).

Miltiade Nenoiu a avut ocazia să-i întâlnească pe Stravinski și Șostakovici și să colaboreze cu Aaron Copland, André Jolivet, Aram Haciaturian, Mihail Jora, Ionel Perlea, Constantin Silvestri, Lorin Maazel, Leopold Stokowsky, Carlo Zecchi, Claudio Arrau, Aldo Ciccolini, Sviatoslav Richter, Nikita Magaloff, Emil Ghilels, David Oistrah, Isaac Stern, Yehudi Menuhin, Henryk Szeryng, Enrico Mainardi, Mstislav Rostropovici, Luciano Pavarotti, Placido Domingo, Ileana Cotrubaș, Montserrat Caballé ș.a. A înregistrat 13 CD-uri. În 1979 a înființat Cvintetul de suflători „Concordia”, una dintre cele mai bune formații de gen, care are un palmares de 557 de concerte în România și în străinătate și peste 8000 de minute de înregistrări la Radiodifuziunile din București, Zürich, Paris, Stuttgart, Baden-Baden, Lisabona, Copenhaga, Mannheim, participări la festivaluri prestigioase.

Ca poet, Mihai Nenoiu a debutat în volum în 1969, cu „Preludiu la unison” (ediția a II-a, 2005), urmat de volumele de versuri „Sentimentale” (1997), „În veșnică pierdere” (2000), „77 de replici în stilul haiku la Pseudopodele Laurei Bărăian” (2005) și de volumul de proză „Călătorie în două mișcări” (2008). În 2005 a publicat un amplu tratat, „Fagotul – istorie și revelație”, volum devenit de referință atât pentru studiul instrumentului, cât și pentru cunoașterea istoriei sale și a literaturii muzicale care îi este dedicată.

I

Prea mult adâncă, marea ne cuprinde,

Prea-nalt adâncul cerul ne-nfășoară,

prea mută peste toate se întinde

Privirea înăuntru și-n afară.

 

Se pierde-n urmă lumea fără nume

Și stelele se rătăcesc în ceruri,

Din gândurile noastre facem turme

Închise-n călimara cu cerneluri

 

Din care se revarsă mări prelinse

La țărmul fiecăruia din noi,

Cu porturi liniștite și întinse,

 

În care să plutim cu umeri goi

Spre lumile cu felinare-aprinse

Și oameni numărați doi câte doi

(2 aug. 1997)

 

 

Catrene pentru Laura

4.

În faldul nopții-mi învelesc păcatul,

În leagăn blond mă-npodobesc cu tine,

O boare de parfum îmi este patul

Și tremură lumina ce ne ține

 

În palma desfăcută, încă trează,

Cu cinci inele prefăcute-n rouă

Pe vârful dorului, unde veghează

A lumii taine, două câte două.

 

Și mă trezesc din vis, a câta oară,

Când cerul cu lumină se împarte,

Când dorul pentru tine vrea să doară

Și iau din viața asta doar o parte.

 

(din volumul Mihai Nenoiu - Antologie poetică, 2013)

 

 30 august: Al. Protopopescu,  n. 30 aug. 1942 - d. 20 oct. 1994

 

Fiu al unui profesor din Fălticeni, termină liceul în 1960, Filologia ieşeană în 1965 şi va fi preparator la Institutul Pedagogic din Constanţa, iar după 2 ani, redactor la nou înfiinţata revistă Tomis, 1967-1974, după care va fi bibliotecar la biblioteca judeţeană Constanţa şi câţiva ani profesor. Eliminarea de la revista Tomis l-a marcat pe fragilul poet, care s-a dedat unei vieţi dezordonate, sfârşind prematur, printre declasaţii boemei bucureştene, 1994. În 1978 îşi luase un doctorat în filologie cu Romanul psihologic românesc, dovedind remarcabile calităţi de interpret al fenomenului literar.

A debutat cu poezii în Iaşul literar, 1960, iar în volum cu Exilul imaginar, 1968, după care s-a desfăşurat mai ales în critică literară şi eseistică. Volumul şi esenţa, 1973, adună mare parte din cronicile literare privind literatura momentului. Serialul de dialog cu Cornel Regman a apărut în Tomis şi a fost reluat de mai vârstnicul critic într-un volum ulterior.

Alex. Ştefănescu  priveşte cu interes, deşi oarecum amuzat prestaţia poetică a lui A. P., găsindu-i „graţie şi bravadă", ceva între Labiş şi Dinescu; cronicile literare i se par compozite, nesigure ca abordare exegetică, impresionat totuşi de secţiunea despre Istoria Ieroglifică a lui Dimitrie Cantemir, vădind neaşteptate resurse  interpretative. Performant i se arată a fi studiul monografic despre romanul psihologic românesc. Marian Popa îl numeşte poet graţios zvăpăiat şi nu ia în serios decât prestaţia din studiul monografic, cu bune analize pentru autori ca Rebreanu, Camil Petrescu, H. P. Bengescu, Gib Mihăescu, Anton Holban, Eliade, M. Bleker, Mihail Sebastiasn, Felix Aderca. În Istoria sa, N. Manolescu îl citează cu temei în privinţa lui M. Bleker, a lui Gib Mihăescu şi a lui Al. Ivasiuc.

 

Citeşte mai mult: http://www.romlit.ro/alexandru_protopopescu

 

 

Poezia zilei, Al. Protopopescu

 

Întoarcerea

 

Acum se bat la maşină poeziile mele

Şi toate dactilografele tinere visează,

Eu mă întorc bătrân călcând pe pământ

Umbra unui rotitor băiat în ipostază.

 

Acum urăsc puţin înfăţişarea pe care-o port,

Desenu-absurd şi vechi de pe sacou

Şi-n somn ating fereastra părintească de susţinere,

Cu chipul iluzoriu de erou...

Mă trage luna-n munţii mei să mă ridic,

Nu mă potrivesc cu oamenii de lângă mare,

Nu mă potrivesc cu viclenia de a prinde peşti

Fiindcă nu mă potrivesc cu nimic.

 

Ajung acasă singur în crucea dimineţii,

Zărind cum ard pe faţa pământului bostanii,

Dar nu pot adormi, cobor în curte

Şi prind sticleţi cu vălul de mireasă-al mamii...

 

Adaos

 

Eu care mişc în toamnă această apă fumurie,

De o voinţă oarbă adus şi-ntunecat

La paznicul de lacuri noaptea sub fereastră,

Visez o flacără la gura puştii de vânat.

 

Afară viscolu-mi smuceşte din pripoane barca,

Păzeşte-o, Doamne, răstignită de pământ,

Să se trezească dimineaţa şi să plece

Copilul roş’ pe care-l port în gând.

Încolo nu mai are importanţă

Deliru-acesta înstelat venind,

Eu voi muri în pata de lumină

Pe care-o lasă luna răsărind.

 

(Ambele poezii sunt preluate prin copy-paste din articolul lui Alex. Ştefănescu din Rom. lit.)

 

N.B.: Pe scriitorul de astăzi l-am întâlnit în compania lui Cornel Regman, probabil întâlnirea este relatată în Scene din viaţa literară, 2007. Peste ani, am pus o placă memorială pentru câţiva scriitori, toţi dispăruţi prea curând, printre care şi Al. Protopopescu.

 

 

Alţi scriitori:

Augustin Z. N. Pop, n. 1910

D. Matală, n. 1936                                                                                 

Gelu Vlaşin, n. 1966  

Ion Lazu - Imagini din vizita la grecii noștri, 4.

 

 

 

 

 

 

 

 

Un desen de Andreiu-Mic

 

Portret de Constantin Popovici, cca 1980

 

 29 august: George Mărgărit, n. 27 ian. 1923 - d. 29 aug. 1961

 

Fiu al unui învăţător din comuna Tomeşti, jud. Iaşi, face Liceul Internat ieşean, apoi Literele, cu licenţa în 1945, după care, pentru scurt timp este asistentul lui G. Călinescu şi colaboratorul său la Jurnalul literar, divinul critic apreciindu-i producţia lirică şi în textele critice "intuiţia fantastică şi expresia amănunţit plastică". A devenit profesor la Liceul Naţional din Iaşi, s-a strămutat la liceul din Botoşani, până în 1950. Din 1953 este redactor şef-adjunct la Iaşul literar şi profesor la Cornul Caprei. A practicat o intensă publicistică, la mai toate revistele literare moldoveneşti ale vremii, dar şi la cele din capitală. Minat de alcoolism, de tare psihiatrice, de TBC, a sfârşit prin a avea cancer la limbă.

La un moment dat a descins în capitală şi s-a amestecat în boema acelor vremi, împreună cu Pâcă, Ahoe, alţi marginalizaţi ai epocii.

O lirică învălmăşită, fantasmatică, mâloasă-neguroasă, atestând o neagră stare spirituală.  Destin zdrobit de firea nestăpânită, stihinică, reuşitele sale lirice s-au redus drastic prin încercarea de a împrumuta din tonul festivist al realismului socialist al anilor 50.

Opera literară. Vulturii amiezii, poeme, 1971

Citeşte mai mult: http://www.crispedia.ro/George_Margarit

 

 

Poezia zilei, George Mărgărit: 

Crepuscul

 

Pescari de larg cu bărci smolite şi sitelci

Se rânduiesc arar şi greu la vâslă,

Aduc nisetri graşi în suc de melci,

În seara asta cu tăceri de pâslă.

Le suflă briza bărbile de-aramă,

Pescarii-s osteniţi şi trag tabac,

Iar valurile blânde clipocesc sub ramă

Şi marea toată-i poartă în hamac…

Ca să vestească ţărmului ale sale comori,

Comori cu purpură de raci, cu peşte străveziu

Peste bulboane ei au fost păstori

Cu ochiul adumbrit şi ager şi târziu.

 

         

Natura

Natura e-un perete de sticlă şi cristaluri

Şi cupe cu polen îi sunt coroane şi portaluri,

Cimitir sub oglinzi de unde crinii ies din sere

Roduri ale pământului, mărgele şi coliere.

Oceanele clistire ce fierb esenţe şi fiinţe moarte,

Iarbă verde, bumbac presat-n file de carte,

Pădurea templu cu pilaştri şi boltă cerească

Licuricii candelabre aprinse de răşini şi iască.

Azur ca mantii-albastre cu bumbii de metal

Deşertul scoicii japoneze, a smalţului astral,

Sufletul zboară prin florile de gheaţă

Ehee! Ehee! Azur sidefat de corali şi ceaţă.

         

Rugăciune

Părinte, sunt marele fiu rătăcit

Care venind la tine boema nu şi-a pocăit,

Părinte, sunt fiul beat de infinit!

Nu mă-ntorc, pasul meu nu calcă drum

Ci scârţâie prin paradisul lui de fum,

Părinte, am o naştere, sunt eu

Rătăcitul, dementul ateu

Ce ia cărbune să se-ncălzească de foc

Eu, tată, am seva măduvii de soc.

Trăiesc apă mută ce nu curge

Din ea nimic nu se scurge;

În urmă păşeşte groaznicul afet:

Se stinse lunatecul poet.

         

Mister

Lângă tine fecioară lume de ceară,

Tăcerea ochi de căprioară

Clipeşte lumină rară 

De brăţară -

Pe fildeşul mâinii de cridă

Ca diamant-n umbre de firidă

Uitat cu scoici japoneze

Şi grăuntele de faleze,

Părul în vânt

N-a sărutat pământ.

Vine amurg pătat de buze

Şi contempli meduze

Cu suavitate de pisică,

Pe sân mugure: mărgică

Se topeşte ciubuc de gheaţă

În primăvară şi dimineaţă.

Nu sunt agavă ori coloare

Să-ţi mângâie fruntea boare

Ireală. Am picioare.

M-am atins de genele de-ametist

Fecioară şi Crist.

         

 

Dumitru Augustin Doman, n. 29 august 1953

 

 

    sâmbătă, 30 august 2014

Vineri, o zi... (filă de jurnal)

Răcoarea zorilor şi iarba înrourată care plăcut mă înviorează. * Ştiind ea că sunt matinal, mama mă firitiseşte înainte de 7,00. Îmi aminteşte că m-a născut vinerea, ca acum. Se pregătea să plece la nedeie la Izvorul Bârzii, fiind hramul Mănăstirii Topolniţa. * Scriu o cronică despre romanul Damele din pălărie de InimăRea. * Ion Lazu îmi pune poza de om deştept pe blogul său, la născuţii scriitori ai zilei. E un domn. * Mesaje de mulţi ani pe mail de la Fleure de Marroniere, Ioan Viştea, Vasile Spiridon, Lucia Negoiţă şi SMS de la poetul Dan Rotaru şi...ORANGE, care-mi oferă 10 minute de ziua mea. Să fie primite! * Cu Va şi Vi la Călimăneşti, la fosta vilă a USR, acum pensiune a nu ştiu cui. Baie în bazinul de apă cu clor, sulf, iod, magneziu şi alte elemente din Tabelul lui Mendeleev, apă la 39 de grade Celsius. Pe terasa vilei mâncăm mititei eu, sandviş de acasă Va şi cartofi prăjiţi vegetarianul Vi. Şi bem bere. * Poem cam nefiresc pentru Nichita Danilov cel neoexpresionist, cel neoromantic târziu, "crud" adesea, de data asta găsesc în volumul lui pe care-l citesc pe şezlong un poem luminos, Lumină de primăvară: "Frumoasa doamnă educatoare/duce la plimbare/ţinând de mână/o întreagă ceată de copii/ca şi cum ar duce/ţinând de aripi/un întreg stup de albine.//Şi pretutindeni e pace/şi pretutindeni e/o dulce lumină de primăvară". * Mai de dimineaţă, când ieşi din bazinul cu apă la 39 de grade Celsius, cerul este senin-senin între cei doi versanţi de pe Valea Oltului. Apoi, apar pe cer nişte nori alburii, unul mai mare chiar deasupra noastră. Îl provoc pe Vi la un joc gen Hamlet-Polonius: "Uite norul ăsta, e ca o cămilă!" "Hm!" mârîie Vi. Parcă ar fi totuşi o nevăstuică!" "Ce nevăstuică, domnule?!" "Sau pare o balenă" "Fugi de-aci!". Nu-mi merge... * Ne oprim la Mînăstirea Cozia. Lume multă. Ne închinăm, punem lumânări, la morţi, la vii... Mircea cel Bătrân e în mormânt cuminte. "Tu eşti Mircea?" întreb în şoaptă. "Care Mircea? vine un vag răspuns. Eu sunt Umbra lui Mircea. De la Cozia". Ieşim pe malul Oltului murdar, dar liniştit, liştinit...La ieşire, pe o bancă doi ierarhi, unul bătrân cu o barbă albă, ca a lui Dumnezeu, altul tânăr şi fălos, cred că e noul arhiepiscop al Vâlcii.* Reprize de somn de după-amiază cu telefoane de firitisire: Tavi Doclin, Vasile Mandric, Viorel Teodorescu, Elvira St., Marian Popescu, Radu Cange, Gică Petricu, Radu Gârjoabă...* Seara, cu paharul de vin în mână, mereu plin, dar şi mereu gol (au!), văd înfrângerea Simonei Halep la US Open: 6-7, 2-6 la nr. 121 mondial Mirjana Lucic. Mai beau un pahar de vin şi mi se pare că nu e o tragedie. E nevoie din când în când de revenirea cu picioarele pe pământ! meditez eu ca un înţelept. E bine să mă gândesc la asta în timp ce plutesc spre patul conjugal... Nu înainte de a-mi recita acest Autoportret încrustat pe o lacrimă al lui Nichita Danilov: "Orice/lacrimă/e un mormânt/în care zac/Eu/mortul!"

(preluare de pe blogul scriitorului Dumitru Augustin Domaan)

 

Alţi scriitori:

N. Dunăreanu, n. 1881

Th. Constant, m. 1975 

ion lazu - A doua serie de imagini atenieie, iunie 2022

 

 

cactușii - un spectacol de umbre și lumini... 

 

Pinul, respect suprem - i se rezervă spațiu priivilegiat, chiar și în mijlocul străzii...

 

La concurență... 

  

Bătrînica a luat tîrgul de la un capăt la altul, nimic nu-i scapă...

 

Nu numai clădirile, dar și gardurile, porțile sunt opere de artă

 

  

Palmierii își văd de-ale lor, cu nespusă grație...

 

Fratele eucalipt mereu lansează semnale doar de el înțelese... 

 

Hop și eu / De la Durău...