vineri, 31 iulie 2015

Scriitorul zilei Tita Chiper și Miron Cordun
 Tita Chiper, n. 31 iulie 1934 - d. 2002
Soţia scriitorului Al. Ivasiuc dispărut la cutremurul din 1977, ea însăţi reporteră şi autoare de interviuri, trecută prin hulita Şcoala de literatură, a scris scenarii pentru filme de animaţie; a colaborat intens la Contemporanul, la România literară şi la Dilema, începând cu primul număr al acesteia. Autoare “leneşă”, cum o consideră dl Manolescu, a editat o singură carte: În lumina orbitoare, culegere de interviuri cu personalităţi foarte diferite ale vieţii interne şi internaţionale.
Citeşte mai mult: http://adevarul.ro/cultura/istorie/tita-chiper---viata-interviuri-1_50ba02667c42d5a663af91ab/index.html
 http://www.romlit.ro/tita

Alţi scriitori:
Franyo Zoltan, n. 1887
Păstorel, n. 30 iulie 1894 - d. 17 martie 1964


Poezia zilei: Miron Cordun (n. 1939 - 1997)
Imagini pentru miron cordun imagini
Inorogul

Eu inorog era să fiu 
și cornul mult mai viu să-mi fie
în casa ta cu timp târziu
și-n prăpădire de trufie.
Dar traiu-n grabă, 
dar bătrân
de glorii repede purtate,
nu mai am stare să amân
pe viețile cu tine date.
Și nici cădere nu mai am
de prea mult frig să-ți sparg pereții
și să te-nping la mine-n neam
frumoasa mea din capul vieții.


Cântec vechi

N-avem atâta timp cu noi
să fim și orizon și vad
când norii flămânzesc pe cer
și peste norii noștri cad.
Bolnavi de friguri, prăpădiți
de greul mers al zilelor,
ne vin cu grija lor pe cap
precum am fi și noi de-ai lor.
Ca din pământ, din prea mult vânt,
abia ținându-ne ne vin -
și ne-am sui la ei în cer
și n-avem timp să ne suim...

(din Dumineca pe drumuri, ed. Cartea românească, 1978) 



Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 2006

22 nov. Corectez jumătate din jurnalul ’94-’97, după 3 zile mai proaste, din cauza unei indigestii severe.
Mîine merg la tîrgul de carte. La Premiile ASB, decernate la primăria din Obor, vin IM şi Gh.I. plus Vukadinovici, dar cei doi de la Neptun nu au răbdare să stea pînă la sfîrşit, ci o şterg la o băută, probabil. Ed. Vinea ia 2 premii din cele 5 sau 6, asta e f. bine. Iar Ion Lăcustă cu După vînzare ia premiul pentru proză. La parter, o expoziţie cu desene şi picturi de scriitori: Nichita, Melineasca, Sorescu, Coşovei, Ghilia, Pantazi, iar M. Ciobanu mai slab reprezentat.
Citesc La poalele vulcanului, greoaie, poetică, specifică beţivului obsedat şi în delir. Această carte şi încă 42 din colecţia Romanul secolului XX, dar şi multe alte cărţi de valoare le recuperez de la tomberonul de pe Istriei, unde două tinere fudule (opţiunea mea!) au cărat cu sacul şi cu pătura o întragă bibliotecă – în loc să o fi dat la Anticariat sau vreunei şcoli sau biblioteci. Noi ne străduim pentru o minibibliotecă la Neptun şi alţii (nepoţi, moştenitori, invadatori etc) aruncă biblioteci de preţ la tomberon, stropşindu-se la noi să nu lăsăm dezordine pe jos. Vreo 6-7 inşi ne-am înfruptat din defuncta bibliotecă, oftînd, crucindu-ne, bucurîndu-ne.
Ce-ar fi să descriu la Avrig ‚1984, felul cum şi-a croit Avrigul canalul spre Olt, creînd un con aluvionar pe care acum îl ocoleşte pe partea stîngă. De sus, de pe Poienile Sasului se observă bine jghiabul săpat de râul montan în depozitele pleistocene, conul triunghiular ca o deltă, decupat cu foarfeca, pe care s-a plasat apoi vatra satului Avrig.

 Va urma




Fotografii - Chipuri împietrite la malul Mării...II






















joi, 30 iulie 2015

Scriitorul zilei, Mihail Celarianu 30  iulie: n. 30 iulie 1893 - d. 5 decembrie 1985

               
Al treilea dintre cei 8 copii ai unui colonel care a murit pretimpuriu (1905), mama fiind nevoită să-i crească din pensia de urmaş,  viitorul poet s-a născut la Bucureşti, a urmat liceul la Brăila şi Bucureşti, înscriindu-se apoi la Conservator, discipol al unor Gh. Cucu şi D. G. Kiriac. În 1913 merge la Paris dar ratează postul de bariton la biserica românească. Îşi va completa lecturile în Oraşul Lumină, dar la începerea Războiului revine în ţară şi merge ca voluntar pe front, urmând o şcoală de aviaţie; tifosul îl împiedică să combată pe front. 
Debutase în 1906 şi va intra în atenţia lui Macedonski, căruia îi va îngriji o ediţie de Poezii alese, 1920. Se va căsători cu fiica lui Macedonski. Timid din fire, va fi totuşi atras de boema literară, la Terasa Oteteleşanu îi va cunoaşte pe Arghezi, Vianu, Sorbul, N. Davidescu, Mircea Demetriade. Frecventând cenaclul Sburătorul, este remarcat de Eugen Lovinescu (figurează pe lista autorilor consacraţi de Sburătorul, întocmită de E. L.).. Publică volume de poezii şi de proză, scrie trei romane, dintre care Femeia sângelui meu (recuperând contextul comunităţii de români din Parisul antebelic, cunoscut nemijlocit de autor) se bucură de aprecieri meritate, pentru abordarea polifonică a problemei femeii şi a iubirii: femeia angelică, sora acesteia femeia vicioasă, iar mama acestora o femeie adulterină. Cu fine observaţii psihologice, rămase valabile. Un alt roman, Diamant verde, pierde din acuitatea problematicii, rămânând valabile observaţiile psihologice şi de viaţă. O anume aristocraţie parnasiană caracterizează scrisul lui M. C.; carnalul, inefabilul şi simbolicul, seraficul, lunarul, misterul sunt  coordonate ale scrisului său, deopotrivă în poezie şi proză. G. Călinescu în Istoria sa (p. 960-961) îl prezintă ca poet delicat-ceremonios, în linia Al. Macedonski - D. Anghel, iar ca romancier,  nu are decât cuvinte de apreciere pentru Femeia sângelui meu, scriere performantă în toate compartimentele, cu descrieri exacte şi cu interesante intuiţii psihologice privind cadrul erotic. (Marian Popa îl citează printre scriitorii recuperaţi, după schimbările din 1964-65. N. Manolescu  îl consideră "un poet al ritualurilor erotice cu flori", Istoria critică..., p. 1003).  A obţinut premii literare şi alte recunoaşteri oficiale. Scrie şi 2 volume de poezii pentru copii, un volum de proză umoristică molcomă; un alt roman a ars, iar scrierile memorialistice nu au fost încă publicate. Din 1923 a fost funcţionar la Ministerul Culturii şi Cultelor, iar din 1929 până în 1944 bibliotecar la ministerul Muncii, Sănătăţii şi prevederilor sociale. După venirea comuniştilor, face numeroase traduceri, în principal din scriitori francezi, dar şi din câţiva ruşi şi sovietici, acestea în colaborare. În 1966 reuşeşte să-şi reunească într-un volum producţia lirică, dar şi prozele, Inima omenească, ediţie îngrijită de Perpessicius. Un supravieţuitor prin veac, a trăit peste 92 de ani.

Opera literară: Poeme şi proză, 1913; Drumul,  1928; Polca pe furate, 1934; ediţie îngrijită şi prefaţă de Octavian Lohon,  1983; Femeia sângelui meu, 1936; ediţie îngrijită şi prefaţă de Octavian Lohon, 1991; Zâna izvorului sănătăţii (în colaborare cu Jean Bart şi Dr. Ygrec),1936; Flori fără pace, 1938; Isprăvile lui Stan cel cuminte,  1939; Diamant verde,  1940; ediţie îngrijită şi prefaţă de V. Fanache, Bucureşti, 1973; Noaptea de fericire, 1944; Inima omenească, prefaţă de Perpessicius, 1966.

Traduceri:  Edmond Romazieres,  H. de Balzac, ; Boris Polevoi, (în colaborare cu Izabella Dumbravă); Anatole France, Jose-Maria de Heredia, Victor Hugo, Francis Jammes, Stephane Mallarme, Eugene Manuel, Anna de Noailles, Louisa Paulin, H. de Regnier, J. Richepin, G. Rodenbach, Albert Samain, Elena Văcărescu.

Citeşte mai mult: http://www.crispedia.ro/Mihail_Celarianu


Poezia zilei, Mihail Celarianu: 

 Floare galbenă

Şi-am adus o floare galbenă şi grea,
Care-ntoarce ochii către ea,
Galbenă şi-avară, fără de splendori.
Rece pentru ochii-ntrebători.

Când la tine-n casă se va-ntuneca,
Ochiul să se lase peste ea,
Să rămână-n noaptea dusului tău gând
Singură şi-amarnic luminând.

S-o aşezi ţinând-o-arzând, cu mâna ta,
Şi s-adormi cu faţa către ea.
Răscolită-n visuri liber să-i zâmbeşti,
Trupu-ncetinel să-ţi dezveleşti.

Astfel, toată noaptea sta-veţi amândouă,
Trupul tău sub tainica ei rouă,
Dimineaţa însă voi veni-n foc mare:
Să-mi dai floarea, galbena mea floare! 


Flori profane

Tot trupul flori trufaşe-ţi poleiesc,
Arzând în piept şi-n păr culori şi stele,
Flori leneşe de lux dumnezeiesc,
Profană floare-a patimilor mele.

Cu-o mare ură-aş vrea să ţi le rup,
Mătăsurile-n flori şi floarea-n sânge,
S-aud din fundul sângelui cum plânge
Orgoliu-ţi ca un câine-nchis în trup.

Sărac şi biciuit de-a ta mândrie,
Nu te-am oprit în viaţă niciodat'
Măcar ca să-ţi arunc halucinat
Din flăcări floarea mea de pustnicie.

Tu nu ştii cum dogoare-n flori de foc
Răsufletele-amarnice-ale gliei;
Tu n-ai sorbit din prispa sărăciei
Otrava-ncărunţită-n busuioc.


Garoafele

Garoafe negre care sună când le-apuci
Ca nişte aur ferecat şi nevăzut,
De descântat, de otrăvit şi de vândut.
Ca nişte bani, ca nişte foc, ca nişte cruci.

Să-ţi cumpăr trupul cel vrăjmaş c-un pumn de foc,
Cu foc scăzut, cu foc aprins, cu foc spuzit,
Pân' la sfârşit, dintru-nceput, făr' de-asfinţit.
Pentru-un vârtej cu vreju-ntors în mare joc.

Din coama neagră-ai să-l auzi c-un sunet stins,
Şi-ai să porneşti satanic joc sub cântul lui;
Se va-ntocmi cu aurul călcâiului,
Şuierător, pustiitor, de necuprins.

Pân-ai să cazi rotită-n brânci din jocul rupt,
Garoafe moarte-n gura neagră-a ţâţelor,
Sub vijelia nentreruptelor culori,
În joc mai surd, în joc profund, pe dedesubt.


Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 2006

19 noiembrie. Ar fi fost ziua de naştere a Tatei. 97 de ani... Îl visez pe Liviu Scarlat care ţinea pe genunchi şi drăgălea o jună lilială. Îmi ziceam că va fi fiind  vorba despre o relaţie mai veche, care desigur i-a adus supărări Nanei. Ştiam că Liviu a murit, dar această relaţie nu mă mira. În visul ăsta nu e curios decît faptul că niciodată nu-mi atrăsese atenţia că în toate visele cu morţi, absolut în toate, ştii că e vorba despre cineva dus – în vis acest lucru îţi este foarte clar. Poţi să te sperii sau nu, să fii cooperant sau prevenitor-fricos-retractil, însă de fiecare dată subconştientul te-a atenţinat că este vorba despre un mort. Deci moartea e prezentă mai tranșant în vise decât în gândirea diurnă.

Aseară am terminat de corectat printarea Jurnalului ’79-’87 şi am făcut tehnoredactarea, rezultînd 389 pagini.
Va urma    




Fotografii... Chipuri împietrite la malul Mării, oct.  2006


Adăugaţi o legendă
 


Adăugaţi o legendă








miercuri, 29 iulie 2015

Scriitorul zilei: Nicolae Steinhardt și Constanța Buzea
29  iulie: Nicolae Steinhardt, CENTENAR n. 29 iulie 1912 - d. 30 martie 1989

      
S-a născut în comuna Pantelimon - jud. Ilfov, dintr-o familie de evrei (numele în acte Nicu-Aurelian, tatăl său, Oscar S. fiind inginer şi directorul unei fabrici de cherestea şi mobilă. Luptase pe front în Primul război mondial, rănit la Mărăşti, decorat cu Virtutea militară. (Se repetă cazul tatălui lui Tudor Vianu). Şcoala primară în Pantelimon, liceul la Spiru Haret, coleg  cu viitorii lui mari prieteni şi colegi de suferinţă: C. Noica, Al. Paleologu, fraţii Acterian, Dinu Pillat, Mircea Eliade etc. Bacalaureatul în 1929. Urmează Dreptul, cu licenţa în 1931 şi un doctorat în 1936. În toată această perioadă, prieten nedespărţit cu Emanuel Neuman, cu care va semna câteva cărţi. Participant la Cenaclul Sburătorul, al lui Eugen Lovinescu; semnează cu pseudonimul Antisthihus articole în presă şi cărţile apărute în anii 1934, 1935 şi 1937, în care parodiază pe Eliade, Cioran şi Noica, dar şi Gruparea Criterion, sau pe Eugen Ionescu. O replică dură din partea lui Mircea Vulcănescu. Între 1937-1939 călătoreşte în Elveţia, Austria, Franţa şi Anglia, completându-şi lecturile. Revenit în ţară, la recomandarea lui Camil Petrescu, este redactor la Revista Fundaţiilor Regale, concediat în 1940 pe criterii legionare. Între 1940 şi 1944 suportă privaţiuni, apoi este rechemat la Revista Fundaţiilor, până în 1947, din nou înlăturat, poate la sugestia lui G. Călinescu. Urmează o lungă perioadă dificilă, de supravieţuire a intelectualilor nealiniaţi, încă neîncarceraţi; iar în 1958 este arestat împreună cu marele grup Noica-Pillat, peste 20 persoane: Streinu, Păstorel, Paleologu, Marieta Sadova, consideraţi "mistico-legionari". N.S. refuzând să apară ca martor al acuzării, este condamnat la 13 ani muncă silnică, confiscarea întregii averi, privarea de drepturi civile etc. La Jilava, pe 15 martie, este botezat simbolic de ieromonahul basarabean Mina Dobzeu, martori fiind Al. Paleologu şi alţii, aparţinând diferitelor confesiuni creştine. După detenţie de 6 ani, la Jilava, Gherla, Aiud, trecută în demnitate, este pus în libertate pe 15 august 1964, cu ultimul lot de deţinuţi politici. Va merge la schitul Dârvari pentru botezul propriu-zis şi mirungere La îndemnul colegilor literaţi, încearcă reintegrarea în viaţa literară, publicând cronici, eseuri, traduceri. Apar volumele: Între viaţă şi cărţi,  1976, Incertitudini literare, 1980. Încă din 1970 începuse scrierea unor memorii: Jurnalul fericirii, o primă variantă, 570 pagini  - manuscrisul este confiscat de securitate în 1972; intervenţii din partea Uniunii Scriitorilor şi lucrarea îi este retrocedată, în 1975; între timp Steinhardt realizase o altă variantă a memoriilor, cu 200 pagini mai voluminoasă, confiscată din nou, în 1984. Totuşi, unele exemplare au ajuns în străinătate şi Jurnalul fericirii a fost citit la Europa liberă, 1988-1989.
În 1976 C. Noica, vizitează mânăstirea Rohia şi impresinat de peisaj, de imensa bibliotecă a mânăstirii, îi povesteşte lui Steinhardt, ştiindu-l interesat; acesta se hotărăşte să se stabilească acolo. Se prezintă în 1978, în 1980 este tuns călugăr şi se va dedica bibliotecii de 23.000 volume, dar şi scrisului. În 1982, apare un eseu despre Geo Bogza, în 1983 Critica la persoana întâi, în 1987 Escala în timp şi spaţiu, în 1988 Prin alţii spre tine. Iar Jurnalul fericirii nu a apărut decât în 1990, pus în circulaţie de discipoli, reeditat mereu, ca de altfel şi alte lucrări rămase în manuscris. Integrala operei cuprinde tot ce a scris N. S., de la cronicile şi pastişele sub pseudonim, până la postume.
La sfârşitul lui  martie 1989, porneşte spre Bucureşti, dorind să consulte un specialist cardiolog. Un infarct pe aerodromul din Baia Mare şi moartea în spital, 3 zile mai târziu, pe 30 martie.
Jurnalul fericirii este considerat de N. Manolescu drept cea mai strălucită carte de memorii din perioada comunistă. Relatări pe trei fire: descrierea arestării, judecarea, detenţia, amintiri din anii tinereţii şi convertirea în închisoare. Iar în fapt, o ţesătură fascinantă de memorii, portrete, eseuri, cugetări, consideraţii teologice, filosofice, rasiale. Convertirea la ortodoxie este văzută ca singura cale spre fericire: împăcarea cu contrarietăţile vieţii, cu asaltul ideologiilor, cu statul, cu nedreptăţile - toate privite cu bonomia celui ce s-a împăcat cu sine şi nu caută decât înseninarea spirituală... În seama unui Dumnezeu atoateiertător... În schimb, scrierile de critică literară sunt marcate de dorinţa creştinească de a-i vorbi de bine pe autori, indiferent de valoarea intrinsecă a scrierilor analizate, din cumsecădenie, generozitate, înţelegere, din co-participare afectivă, din subiectivism nediferneţiat.
Marian Popa, recunoscând excelenţa memoriilor ce acoperă perioada 1931-1971, se ocupă mai amănunţit de perioada interbelică, în care N.S., care învăţase ebraica veche şi aramaica pentru a studia Biblia, secondat de prietenul evreu Neuman publicase câteva cărţi despre problemele iudaismului, negând poporul ales, chestiunea evreiască etc.
Jurnalul fericirii, o carte singulară în literatura noastră, de citit din scoarţă-n scoarţă sau pe fragmente, beneficiază de un stil acroşant, viu, incitant. Memorabile paginile despre clopotele bisericii Armeneşti, momentul când, trebuind să se prezinte a doua zi la Securitate, tatăl (autoritate recunoscută, respectată) îi spune fiului, ritos: Du-te, şi să nu fii laş, fricos! Îl recunoaştem în aceste vorbe paterne pe combatantul de la Mărăşti. Impresionant modul în care au împărţit aceeaşi soartă acei prieteni din liceu, rămaşi în contact decenii în şir, ajunşi la închisoare; rămaşi în legătură şi după aceea, unii în ţară, câţiva în Vest. Noica, creştin dar mirean convins, îl consiliază pe evreul botezat Steinhardt să meargă la Rohia. Şi, de cealată parte, Al. Paleologu care se pare că a deconspirat existenţa Jurnalului fericirii.
N.S. declara: "Am sânge evreiesc, dar simt şi gândesc româneşte." A dovedit-o cu prisosinţă. Totuşi, nevoia imperioasă de a se dedica, de a aparţine şi a fi integrat, spiritul ardent, chiar ofensiv, dar căutând comuniunea spirituală, împăcarea, armonia... toate acestea par să fie trăsăturile evreului, temător de orice agresiune, prevenitor, în căutare de soluţii... Două precizări: a traversat o perioadă tensionată din istoria ţării: deceniul legionar, al dictaturilor carlistă şi antonesciană, cînd n-a avut voie să pledeze -, apoi venirea comuniştilor, cărora, spre lauda sa, nu s-a raliat nici o clipă. Diferit de coreligionarii evrei, profitori ai stalinismului. A pătimit  în sărăcie, apoi a fost închis 5 ani, apoi s-a călugărit. Se poate spune că s-a purtat exemplar. De ce oare, până în ultima sa zi, s-a plâns că nu i se iartă păcatele din tinereţe? Că i-a persiflat pe Cioran, Noica, Eliade, Ionescu?  Personal, mi se pare chiar nostim. Ca să nu spun că şi Ionescu scrisese placheta NU, contestatară... Atunci despre ce alte păcate de neiertat poate să fie vorba? (Să mai spun că monahii de la Rohia nu i-au făcut de tot simplă recluziunea la mânăstire?)

Citeşte mai mult: http://absentul.blog.com/
http://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Steinhardt
http://nicolaesteinhardt.wordpress.com/
 http://autori.citatepedia.ro/de.php?a=Nicolae+Steinhardt


Poezia zilei, Constanţa Buzea
Imagini pentru constanța Buzea imagini

Ceea ce ispăşim cu durere

şi lacrimi de căinţă
nu sunt numai păcatele noastre
ci şi ale strămoşilor noştri
şi sunt mai ales păcatele
urmaşilor noştri
pentru al căror suflet
tremurăm mai mult decât
pentru sufletul nostru

duc în braţe cartea

singurătatea
lumina ei ca nisipul
privind în nelinişte

mă aşez în genunchi
lipindu-mi obrazul
de cuvinte
sărut în gând muritoarea mână
care a scris nerăsplătită
singură

(din volumul Pelerinaj, ed. Cartea românească, 1997)


Alţi scriitori:
Victor Ion Popa, n. 29 iulie 1895 - d. 30 martie 1946.
Octav Dessila, m. 1976
Lucia Demetrius, m. 1992


 Ion Lazu - O pagină de jurnal, 2006
6 nov. Luni. La Biblioteca Sadoveanu, Centenar Senghor, Radu Cârneci şi mulţii săi invitaţi, Zalis, ambasadorul Senegalului, etc., eu sosind cu Murgeanu şi Istrate. Acolo şi Lidia. Alături, Gh. Anca, scriind dezlănţuit într-un caiet dictando mare, pagină după pagină, cu cel mai mărunt scris, cu pixul. Rare priviri în sală, în rest, scriere de grafoman sadea. Dulcea lui grafomanie-nebunie îl menţine surprinzător de tînăr şi zîmbitor, blajin. Ce l-ar putea atinge, din relele acestei lumi?! Istrate îmi spune că a fost cu amicul Anca în diverse excursii la munte, acolo făcea acelaşi lucru, fără a lua seama la cei din jur, cufundat în mania lui.
Mergem în trei la U.S., Istrate cu flori pentru Adriana, care i-a facilitat bursa; acolo NM, Chifu, Gîrbea şi contabilul Istrate. Predăm cele două dosare, cel cu Gîlceava Sonetelor şi cel cu primele 4 capitole din Himera..., NM pune mîna pe stilou şi notează pe coperta Gîlcevii: Primele lucrări literare de la Neptun. Haz, bună dispoziţie, ceea ce pe cei doi amici îi remontează. Apoi îi atrag atenţia lui IM că NM este cu deosebire atent şi receptiv, reţinuse amănuntul că eu nu mai scrisesem sonete şi că provocarea mea a declanşat Gîlceava. IM este de aceeaşi părere cu privire la predispoziţia ludică a Preşedintelui şi la marea capacitate de a prinde din aer orice sugestie. O minte specială.

Va urma

Fotografii...




marți, 28 iulie 2015

Scriitorul zilei: Valeriu Filimon și Dominic Stanca
28 iulie Valeriu Filimon, n. 28 iulie 1930 - d. 2004
Imagini pentru valeriu filimon scriitor imagini
S-a născut la Slănic-Moldova, ca fiu al unei profesoare şi al preotului Clement Filimon, el însuşi fiu de învăţători, cu seminarul teologic la Chişinău, apoi preot militar, preot al Gărzii regale şi paroh al Bisericii Mihai Vodă din Bucureşti, până la strămutarea acesteia. Viitorul literat face şcoala primară în urbea natală (unde tatăl său ctitorise două biserici), apoi Liceul militar de la Chişinău şi Timişoara, iar de la desfiinţarea acestuia, 1947, face ultimele 3 clase la liceul Gh. Lazăr din Bucureşti. Va fi student la Şcoala de literatură, prima serie, coleg cu D. Micu, Dionisie Şincan, Al. Oprea, Aurel Rău, Aurel Covaci, Ilie Purcaru, Al. Andriţoiu şi alţii. Va continua la Filologie, 1952-1957, coleg de an cu Nichita Stănescu, Florenţa Albu, Matei Călinescu, Eugen Simion. Va rămâne asistent la catedra de Literatură universală, discipol al profesorulului Tudor Vianu. În 1966 face un lectorat la universitatea Carolingiană din Praga. Între 1971-1976 conduce un Curs de Poetică. Nemembru de partid, din motiv de dosar, are dificultăţi în a se înscrie la doctorat, pe care îl trece în 1974 cu tema Poetica imaginarului românesc. Între 1980-1984 ţine prelegeri la sala Dalles; în 1982 preia Cenaclul George Bacovia, în 1990 înfiinţează Societatea Culturală Logos, sub patronajul Patriarhiei române. Semnează numeroase studii academice.
Debutase cu poezii în Flacăra, în 1950, înainte ca aceasta să devină Gazeta literară. A continuat să publice sporadic, în reviste. Nu şi-a adunat niciodată lirica în volum. A scris sporadic cronici literare, prefeţe la cărţi de poezie. Un număr de 120 scrisori către un discipol au fost publicate după dispariţia literatului, în semn de omagiu.
L-am întâlnit în două sau trei rânduri, prezentat fiindu-i de actorul Ludovic Antal.  Era o persoană fascinantă, strălucind în conversaţie. (Să spun că nu e un semn bun pentru scriitor?). Şi un bărbat neverosimil de frumos, cum n-am mai întâlnit.

Citeşte mai mult: http://www.ziaruldebacau.ro/ziarul/2011/10/14/80-de-ani-de-la-nasterea-slaniceanului-valeriu-filimon-ilustra-personalitate-a-culturii-romane-2.html
 http://www.boema.inforapart.ro/reviste/Boema035.pdf
http://protectiaconsumatoruluideliteraturacontemporana.wordpress.com/2011/12/04/valeriu-filimon-casa-arhetipala-a-lui-rodian-dragoi/


Poezia zilei, Dominic Stanca (d. 28 iulie 1976)
Imagini pentru dominic stanca imagini
Liniște

Liniște...
Liniște...
peste tot numai liniște...
Mi-e atât de bine aici lângă liniște,
lângă cerul adus, încovoiat ca un ram
peste inima mea, când inimă n-am,
peste cântecul meu, când cântece n-am,
peste dragostea mea, când dragoste n-am,
la marginea lumii, când lume nu am...

Descriere: * 

Alţi scriitori:
Constantin Stan, n. 28 iulie 1951
Oltea Alexandru, m. 1991
Valeria Sadoveanu, m. 1985


Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 2006
5 noiembrie. Prins de treburi, nu pot scrie aici. Cîteva zile de lucru la Bursa sonetelor, plus cele două proiecte culturale, cel cu biblioteca de la vilă şi cel cu plăcile memoriale, mai important. Mîine, luni, mă văd cu Gh.I la ora 10, la IM, să adăugăm ultimele sale contribuţii, apoi le printăm, împreună cu primele 3 capitole ale Confesiunilor recitite, ca să fim la 12 la Cîrneci, la Bibl. Municipală, apoi la Uniune.
Zi grea, Lidia merge să stea cu Didi, care e pe ultima turnantă. Măcar şi-a păstrat ceva din umorul lui cunoscut. Apare şi Bogdan, ins care mereu are nişte păreri ferme, pînă le schimbă cu altele la fel de ferme. Acum îi urăşte pe americani, unde nu e vorba de democraţie, ci de dictatură. Păi, zic, se aseamănă „dictatura” lor cu a lui Stalin? Cei cîţiva molestaţi, de care s-a făcut atîta caz, se compară cu cele 30 milioane de victime ale bolşevismului, oameni dispăruţi pe tăcute, despre care nu s-a putut spune un cuvînt?!
În acestă săptămînă Sadam H. a fost condamnat la spînzurătoare de un tribunal irakian. Vor urma alte acuzaţii încă mai grave la adresa aceluiaşi SH.
Am terminat de corectat definitiv partea mea din Confesiuni, cartea rămînînd totuşi mai mare de 600 pagini.
N. Manolescu îşi arată interesul pentru Bursa sonetelor, le vrea pe toate, ca să fie ceva deosebit, zice, cu haz. S-a arătat dispus să-mi aprobe o nouă bursă la Neptun. L-am făcut să fie interesat şi de Confesiuni, depusă la Cartea Rom. Ar fi grozav ca Himera... să apară la ei, la anul, integral.
Tot atunci am participat, în Sala oglinzilor, la lansarea trilogiei lui Tupan, prezentată de Gârbea, Soviany şi Simona Cioculescu. În sală apare şi Caius, se așează lîngă mine, schimbăm cîteva fraze, dar nu poate sta pînă la sfîrşit. Păcat, l-ar fi auzit din sală pe Aurelian Chivu  spunînd că nu mai are timp de citit ditamai trilogia, doar dacă ai har precum Ion Lazu, aflat chiar aici, cu Veneticii lui. Nu-i va fi căzut bine lui Tupan, dar mă bucur că au auzit asta alde Gârbea şi Soviany, dar poate şi Ecovoiu, care se ivise în uşa sălii.

Lîngă mine, Silvia Chiţimia, care a şi vorbit elogios. Viorel Dianu, Maria-Ana Tupan, Simona Kiselevski. Caius mă întrebase ce mai e pe la VR. Nu ştiu, nu ţin legătura. Nici cu LIS, care a părut afectat că Got nu m-a trecut pe copertă, ca apoi să nu mă treacă nici el. Le-am dat numărul dublu la cheie, dar m-au prevenit că vor să schimbe politica editorială. Îi spun: La VR a fost pentru mine un episod penibil. Caius, relaxat, arătînd bine, boss. Îi mai spun: Nu-mi place că te văd aşa de ocupat. Ba mie-mi place, zice C. Doar că nu are timp pentru cărţile lui. Se adună cam două cărţi pe an. Mă pot ocupa eu, zic, în glumă, dacă mă plăteşti cu 10 milioane pe lună. E mult, zice. Atunci măcar cinci, zic. Îi spun că marea literatură s-a scris. E de acord, susţine mereu acest lucru, l-a scris de cîteva ori.
Va urma



Fotografii...trovanți de pe valea Gresarea...



Adăugaţi o legendă