O pagină de jurnal, 1991; un comentariu la filmul Doctor Jivago; cărţile prietenilor mei: Ana Blandiana; fotografii...

ion lazu: o pagină de jurnal, 1991
 Joi, 8 august 1991, Blaj. În prima parte a zilei, plecând pe ceaţă şi rouă mare, fac cu Andrei pe jos drumul până la Sâncel şi apoi spre dl. Zăpodia, discutând, explicându-i diverse lucruri din agricultură, de unde şi noua lui idee: că atunci când va fi mare se va face inginer agronom, ca să le spună ţăranilor ce au de făcut, să nu mai rămână roadele pe câmp.

Pare impresionat că porumbul e nelucrat, că sfecla nu e copilită de frunze, că lanuri mari de grâu au rămas nesecerate. Îl învăţ ce e un spic, cum se freacă în palmă şi ce gust au boabele de grâu-ceară. Se apucă să plivească sfecla, cu acea pornire a lui inimoasă, din totdeauna.

Urcând din Sâncel spre Zăpodia Mare, ne ajunge din urmă un car cu boi (apoi am văzut că erau vaci, cufurite, - din cauza ierbii crude-ude - cum sunt toate vitele în sat.) A. a remarcat că băietanul tăcut şi cu cipilică din car seamănă cu Adi al lui Ionel. Ne-au îmbiat să urcăm în car, dar am refuzat. Apoi, văzând că am hărţi şi îl întreb de Hula lui Bucuroiu, îmi spune de cele trei Zăpodii; coboară din car, se uită pe hartă - ştie să le folosească de la armată. Ar avea nevoie ei de hărţile vechi, cu căile de altădată, nu astea tăiate de ceapeu, pentru că au mari probleme cu împărţitul pământuului. Cei de la Fondul funciar nu au aceste hărţi, spun că s-au predat, dar ele sunt şi chiar anul acesta a obţinut permis să se uite pe ele cu ing. agronom din sat. Vine în jos de pe deal un Trabant, îl cheamă pe popa din sat (dusese oamenii sus la lucru) se uită şi el pe hartă, le explic că le-o pot împrumuta, dar ei au nevoie de vechile hotare. Săteanul ne spune că stă chiar lângă biserica din centrul satului (am ocolit-o chiar la întoarcere, e ctitorită 1834.)

Ne ajunge din urmă un bătrân, e îmbiat în car, se urcă sărind peste loitră. Săteanul meu zice, admirativ: - Uite un om de 88 de ani care sare în căruţă! Eu, tot admirativ: - Bravo! - Mai bine să nu te naşti! zice moşul. Aflu că a făcut armata, războiul doi ani la ruşi (nu erau aşa săraci, aveau vite, hambare, au sărăcit mai apoi, le dădeau săptămânal alimente…). Multe am pătimit pentru coţofana asta, spune moşul, arătând spre gură. O gură curată acum, fără nici un dinte! A fost dat chiabur, 300 de feldere de lua de pe câmp, unul nu-i rămânea, el nu reuşea să-şi plătească cotele, cereale nu găsea de cumpărat în zonă, se ducea după ele pe la Alba Iulia-Aiud. Altfel îl băgau la închisoare, ca duşman al poporului. Îl întreb: - Ai primit pensie de veterean de război? - Nici nu m-am dus! - Dar de ce? E dreptul dumitale. Ţara îţi e datoare! - Nici nu mă duc pe acolo! Mi-e urât de ei, să nu-i văd, să nu aud. Dar din ce o să trăieşti? l-aş fi întrebat. Şi probabil mi-ar fi răspuns: Din nimic, cum am trăit şi până acum. 

Şi mergem aşa vreo jumătate de oră, tot vorbind, ei din car, eu din urma lui, A. cu mâna pe loitră, opintindu-se să ajute la deal cufuritele de vaci, inimos ca todeauna.

Grâul e compromis din cauza ploilor neîntrerupte, a rămas pe tarlale, nimeni nu o să-l atingă până la primăvară; dar porumbul, din aceleaşi cauze, o să se facă, însă ca să-l culeagă depinde ce toamnă o să fie, scurtă, ploioasă, sau lungă şi călduroasă… Nu li s-au dat Glorii pentru secerat. Dar manual nu s-ar putea, cu secera, cu coasa? Nu se poate, că e tot la coletiv. Ba s-ar putea, crede moşul.

După masa de seară, refac în minte această discuţie. Spun cu voce tare, alterată de obidă: - Bieţi oameni! Când va fi dreptate şi pentru voi?! Şi mă năpădesc lacrimile, cu hîrtiile în mînă.

Sondajele IRSOP de ieri arată o situaţie disperată: 8-12% din cei chestionaţi ar vrea să părăsească ţara. Oare ce zice amicul C. despre situaţia jalnică ce reiese din sondaje? Tot i se mai pare că e bine şi că vina e a opoziţiei?

9 aug. La ora 11 a murit Cella Delavrancea, la 104 ani, perfect lucidă.

Snegur dezminte iar că ar vrea să semneze tratatul unional. Un subsecretar de stat pentru legăturile cu Basarabia.

Discuţii despre drepturile naţionalităţilor. Domokos Geza: şovinismul românesc! Am trăit s-o aud  şi pe asta! 
(din volumul Lamentaţile Uitucului, jurnal 1990-1999, în manuscris; de descărcat pe www.bibliotecaeuropeană.ro.)
 va urma

Consemnare: Văd pentru a doua oară filmul Doctor Jivago, partea a doua. Crezusem că doar filmul cu Omar Sharif e o capodoperă; în acest sens, la telefon amicul F.M. îmi mărturiseşte că pe acesta n-a mai vrut să-l vadă, anume ca să rămână cu impresia de perfecţiune a celuilalt film...  Dar, îi spun, ce roman teribil şi esenţial pentru om în general, cu iubirea şi suferinţa lui depăşind orice închipuire! ce document teribil pentru istorie! ce text, ce subiect, ce situaţii dramatice, dialoguri şi scene pe care le-aş vedea la nesfârşit...  Apoi el dă vina pe statul dictatorial, eu dau vina pe ideologii, pentru bunul/răul motiv că la 1917 mai întâi a fost ideologia comunist-bolşevică şi abia după ani şi ani de război civil s-a instaurat statul sovietic. Albii apărau situaţiile existente, proprietatea,  vieţile lor şi ale familiilor etc, or roşii luptau pentru triumful unei abstracţiuni, a unei ideologii care le promitea fericirea generală, etc etc. 

Dar, întorcându-mă la acest film care m-a pătruns până la lacrimi..., zguduit de tragedii, de orori, de chinurile nemaisfârşite pe care le-au suportat cetăţenii simpli din fostul imperiu ţarist, de la Baltca şi Marea neagră la Oceanul Pacific: foamea, dezmembrarea familiei, teroarea, moartea fără cruţare, fără judecată, aplicată după nişte liste întocmite de cine ştie cine, mă gândeam la poetul Boris Pasternak, care şi el a militat un timp pentru comunism... şi mă întrebam: Cum să scrii o astfel de carte acuzatoare fără echivoc şi totodată dând peste răscol de toate durerile lumii?! Ca în clipa următoare să mă întreb, tot eu: Dar cum să nu scrii o astfel de carte, anume ca să se ştie în veci de veci prin ce coşmar istoric au trecut ruşii?

(Ca totuşi, această carte să nu poată apărea în URSS, să fie trimisă clandestin în străinătate, să apară mai întâi în ruseşte, apoi în traduceri şi să ia premiul Nobel, în 1958! (Iar sovieticii, necum să se bucure, l-au obligat pe autor să dea o dezminţire, să refuze în final premiul Nobel... În URSS cartea a apărut abia după 30 de ani...): O carte care mă duce cu gândul la Arhipelagul Gulag, la cărţile de memorii, făpră egal în literatură, ale Nadejdei Mandelştam...

Iar după film, Lidia îmi spunea: Lumea asta se plânge tot timpul, ba de una, ba de alta, oamenilor nu le mai ajung câte au şi mereu ar vrea mai mult, un huzur general... Se vede bine că habar nu au prin ce-au trecut cei de dinaintea noastră... nu vor să ştie decât de pretenţiile lor...

ion lazu: Cărţile prietenilor mei: Ana Blandiana, Poezii,BPT, Ed. Minerva, 1989, 229 pagini

ion lazu, fotografii: De-ale iernii..