I.L.Caragiale: Publicistica, VIII
Ion Lazu, Cărţile prietenilor mei: Ion Horea: Căderea pe gânduri, Ed. Ardealul, 1996, 112 pagini
Notă: constatând că nu întotdeauna cărţile unor scriitori importanţi sunt de găsit pe Google, m-am gândit să suplinesc această deficienţă a editurilor şi să postez pe blogul meu copertele unor astfel de cărţi, însoţindu-le de autografele primite de la autori, în cazul că le deţin - nu pentru a mă împăuna cu vorbele flatante din autografe, convenţionale prin forţa lucrurilor, ci pentru a prezenta mostre de scriere olografă. Deci un fel de muzeu virtual...
ion lazu, fotografii: Iarnă, ceaţă, promoroacă...
...Mergând mai departe cu lectura cărţii recuperate de la Metrou, şi preocupat în continuare de relaţia Eminescu - Caragiale, constat că Poetul a rămas o constantă în conştiinţa marelui dramaturg, până în ultimii ani de viaţă ai autoexilatului. A continuat să-l preocupe receptarea lui Eminescu, destinul operei acestuia. În adresările către Al. Vlahuţă, din anii 1909-1910, publicate în acest volum sub titlul Politică şi literatură, cu subtitlul Corespondenţă (probabil texte pe care Vlahuţă le publica în revista sa, printr-o înţelegere ca între vechi prieteni - Caragiale i se adresează constant cu apelativul Frate Vlahuţă, şi îşi încheie corespondenţele semnând de fiecare dată cu Al tău vechi, Caragiale), citim: "Mai întâi, eu nu cred că Eminescu, dacă ar mai trăi, "intrând în lupta politică şi ajungând mare şi puternic", n-ar mai scrie şi ar înceta să fie poetul pe care-l admirăm. Ba, iartă-mă, cred tocmai contrariul." Şi continuă: "De ce să ne amăgim cu un optimism exagerat? Trăim într-o societate unde încă îi trebuie cuiva, fără nume de familie sau fără avere, de două ori minte ca să nu treacă de prost; într-o vreme când, fără avere sau nume de familie, i se poate tăgădui taletului nu numai viitorul, ci şi trecutul. Astfel, cred că succesul politic i-ar folosi mult bietului literar, admirat până ieri numai de un cerc strâmt de intimi; i-ar ridica de pe cap presiunea nimicniciei lui sociale, înălţându-l, de la umila lui josnică treaptă, în vaza lumii (...). Într-un cuvânt, talentul literar i-ar fi consacrat de succesul politic, şi n-ar mai avea nevoie să aştepte o moarte nenorocită pentru a deveni popular." Am dat acest citat in extenso pentru a se şti mai în amănunt felul cum vedea Caragiale lucrurile, dar şi pentru a sublinia că destinul lui Eminescu constituia încă, după două decenii, un reper în abordările lui Caragiale.
Fără îndoială, răspunzând se pare unui chestionar trimis de Vlahuţă, Caragiale răspunde în detaliu. El are mereu în vedere cazul Eminescu, dar şi propriul caz, căci la acea dată, 1910, deja se implicase personal în luptele dintre partidele politice din Regat, mai întâi de partea conservatorilor, apoi a liberalilor, a tachiştilor etc, mereu în căutarea unei formule care să-l propulseze în ierarhie, inclusiv în parlament, de ce nu. Şi, desigur, nu numai că vedea în cariera politică singura soluţie la noi pentru a te ridica materialiceşte deasupra sărăciei, a veşnicei strâmtorări financiare, dar vedea totodată cum alţi actanţi, poate mai puţin talentaţi, se ridicaseră la mari funcţii în stat, nu datorită scrierilor literare, ci prin pârghiile luptei politice. Titu Maiorescu nu era decât un caz, anume unul care "îi stătea în gât" lui Caragiale, dar erau atâţia alţii care se ridicaseră prin carieră politică. Oameni la care acum Caragiale se vedea nevoit să apeleze...
La întrebarea lui Vlahuţă: dar prin implicarea politică nu cumva scriitorul este îndepărtat de la vocaţia sa? nu cumva datorită obligaţiilor de partid, e pus în imposibilitatea de a spune "întregul adevăr"? Caragiale întoarce întrebarea pe toate feţele... El spune: "Dacă un poet şi-a închinat viaţa la combaterea prejudecăţilor funeste, la gonirea opiniilor strâmte, la luminarea spiritului naţiunii sale, la curăţirea gustului ei, inspirându-i sentimentele şi ideile cele nobile - ce să facă mai mult? Cum să fie mai patriot?" Asta pentru că Vlahuţă adusese în discuţie " seninătatea şi mândria poetului"... Nu fără temei, comentează părerea lui Goethe cu privire la olimpianismul pe care trebuie să-l arboreze poetul. Pentru Caragiale, care simte că literatura este "un sport de lux", producând "versuri care să mă amuze pe mine când am vreme de pierdut", la întrebarea, bănuită de noi, a lui Vlahuţă: nu cumva, intrând în politică, scriitorul va fi constrâns să nu mai spună doar o parte din adevăr?, Caragiale răspunde tranşant: Şi aşa nimeni, nici scriitorul nu spune/scrie niciodată tot adevărul, ci doar o parte din el. Ca tot omul, de altfel, subliniază I.L.C. Şi imediat înscenează situaţii de viaţă în care bietul om, din diferite considerente, nu spune adevărul, ci doar partea convenabilă. Împingând lucrurile la limită, cum îi e obiceiul, Caragiale îl întreabă pe Vlahuţă: vin la dumneata cu o lucrare a mea de tot slabă, cum tuturor ni se întâmplă - ce-mi spui: catastrofă! Pleacă de-aici cu tâmpeniile dumitale!, sau o dai pe după salcâm... Mai direct: ..."un literat, chiar neînscris în vreun partid, nu poate să-şi spună totdeauna gândul întreg."
În altă scrisoare din acest ciclu, la întrebarea de ce literatura de la noi nu se bucură de mai mare căutare, I.L.C. răspunde pe puncte: 1. Poate că literatura noastră nu e la înălţimea exigenţelor tinerei generaţii, drept care se citesc mai mult traduceri din literatura străină; 2. "Dacă în alte părţi ale lumii se constată, să zicem, la o sută de născuţi, unul de talent, la noi proporţia e răsturnată: numai unul e fără talent dintr-o sută. (...) Numai aşa putem înţelege cum unele şcoli înalte produc mult mai mulţi scriitori decât cititori." Şi 3. "Preocupările politice militante absorb din zi în zi mai mult tinerimea.( ...) Aşadar, pentru literatură rămân, buni de socotit cititori, liceenii din cursul inferior; între aceştia neapărat că nu vom trece pe aceia care sunt înşişi scriitori, fie în versuri, fie în proză, fie în amîndouă". Cu înţelesul că deja aceştia, scriind ei înşişi, nu mai citesc pe alţii...
Se tot vorbeşte despre caragiale contemporanul nostru, despre actualitatea lui Caragiale. Pe bună dreptate, după cum se şi vede...
va urma...
În altă scrisoare din acest ciclu, la întrebarea de ce literatura de la noi nu se bucură de mai mare căutare, I.L.C. răspunde pe puncte: 1. Poate că literatura noastră nu e la înălţimea exigenţelor tinerei generaţii, drept care se citesc mai mult traduceri din literatura străină; 2. "Dacă în alte părţi ale lumii se constată, să zicem, la o sută de născuţi, unul de talent, la noi proporţia e răsturnată: numai unul e fără talent dintr-o sută. (...) Numai aşa putem înţelege cum unele şcoli înalte produc mult mai mulţi scriitori decât cititori." Şi 3. "Preocupările politice militante absorb din zi în zi mai mult tinerimea.( ...) Aşadar, pentru literatură rămân, buni de socotit cititori, liceenii din cursul inferior; între aceştia neapărat că nu vom trece pe aceia care sunt înşişi scriitori, fie în versuri, fie în proză, fie în amîndouă". Cu înţelesul că deja aceştia, scriind ei înşişi, nu mai citesc pe alţii...
Se tot vorbeşte despre caragiale contemporanul nostru, despre actualitatea lui Caragiale. Pe bună dreptate, după cum se şi vede...
va urma...
Ion Lazu, Cărţile prietenilor mei: Ion Horea: Căderea pe gânduri, Ed. Ardealul, 1996, 112 pagini
Notă: constatând că nu întotdeauna cărţile unor scriitori importanţi sunt de găsit pe Google, m-am gândit să suplinesc această deficienţă a editurilor şi să postez pe blogul meu copertele unor astfel de cărţi, însoţindu-le de autografele primite de la autori, în cazul că le deţin - nu pentru a mă împăuna cu vorbele flatante din autografe, convenţionale prin forţa lucrurilor, ci pentru a prezenta mostre de scriere olografă. Deci un fel de muzeu virtual...
ion lazu, fotografii: Iarnă, ceaţă, promoroacă...
Motto:
RăspundețiȘtergere„Nu, nu mă boscorodiţi, că nu semăn apocalipsa eu, ci rînjitorii cu aere de bunicuţe, de tantitamare, de căcărăi sive pontagii care se scapă (doar) pe ei, că-n de restul ţării nici pe unde se scapă nu li mai pasă”.
(Nicolae Ciobanu)
1.
Să ne reamintim ce spunea Slavici (tot unul care îl cunoscuse PREA îndeaproape ca să greşească în afirmaţii): „Eram în multe privinţe foarte deosebiţi unul de altul şi am fost cu toate aceste buni , în mai multe rânduri chiar nedespărţiţi prieteni...”. Asta scria Slavici, reţineţi: abia după 20 de ani de la moartea poetului. Ce-l reţinuse oare, a nu scrie, până atunci? La urma urmelor, vom citi şi printre rânduri. Acum... revenim la memoria manuscrisului. Aşadar, lui Slavici (recunoaşte el însuşi), Eminescu îi fusese povăţuitor în cele literare. Mulţumirea lui Slavici era să-l vadă pe Eminescu, mulţumit de cele ce citea din confratele său. Să reţinem: la Viena, în iarna anului 1869 se cunoscuseră la studiile universitare. Ce reţine, în memorie, Slavici, cu prima întrevedere: „Ştia totodată multă carte şi judeca cu capul lui” – e fraza pe care o vom reţine, ca venită firesc din subconştientul lui Slavici. De fapt, Slavici vrea să spună că în comparaţie cu Eminescu, el trăise „într-o lume strâmtă şi nu ştiam nimic”. O spune tranşant! Vedeţi, nu foloseşte, hai să-i zicem, absolvitorul „mai nimic”. Să-i fi stat în gât, lui Slavici, acel „zâmbet oarecum batjocoritor pe buze?”, a lui Eminescu, astfel încât, Judecata memoriei şi bunul simţ, să-l fi tras de mânecă, atunci când ar fi vrut să diminueze înţelegerea frazei scrise? Atunci, cum se explică, afirmaţia sa, cum că ar fi stat „până sera (târziu) dacă n-ar fi fost nevoit să mă prezint înainte de două (noaptea – n.n) la cazarmă”, dacă ar fi escaladat acel cuvânt categoric din afirmaţia de mai sus? L-am fi dispreţuit, nu-i aşa? Ori, ne-am fi îndoit de spusele domniei sale. Asta, trebuie să-l fi reţinut din avântul iniţial al spunerii. Atât ştia Slavici despre cele (ascunse şi nespuse) – pe vremea aceea, a întâlnirilor dintre ei – că lui Eminescu „odată toţi oamenii au fost buni şi că idealul social e ca iar să se facă buni cum au fost, dar acum în zilele noastre cei mai mulţi sunt stricaţi şi că stricăciunea s-a întins şi se va întinde mereu...”. Era, observăm şi noi, în accepţiunea lui Slavici, Eminescu, un profet al acelor vremuri? Dar, cine ar fi recunoscut un profet evident, în timpul vieţii? Însă, îi stăruia în memorie, o altă frază, a lui Eminescu, care (pesemne) ar fi trebuit să-i dea de gândit: „O să fii mai bine pregătit dacă faci cum îţi spun eu”. Şi, după absolvirea studiilor universitare, Slavici chiar se miră, de această izbândă a sa, ştiind în sinea lui că-i urmase sfaturile lui Eminescu.
(din primele însemnări din Jurnalul meu despre enigma celor doi)
- va urma -
Mă bucur să-l (re)citesc aici pe irepetabilul domn, Tudor Cicu. Şi, dacă tot m-a citat, vin şi eu cu ibrişinele mele, dar nu, deloc, pentru nezul domniei-sale!... Cît pentru a mă limpezi pe mine şi-n speranţa că şi alţi cetitori se vor bucura de (a mea) trezvie.
RăspundețiȘtergereLa vremea lui Eminescu & Co, a avea facultăţi absolvite nu era de ici-colo, erau cîteva zeci, poate sute şi-aceia comasaţi prin fostele capitalii provinciale, dar apoi cumpăraţi cu şuşele şi momele de mai noua şi nemeritoria capitală postuni-unistă (sic!). Dintre paşoptiştii antecesori, sunt numai cîţiva care au trecut prin capitale occidentale spre a se cizela-tru studii, dar şi mai puţini se puteau lăuda cu absolvire prin patalamale. Din cîte ştiu eu, nici măcar fondatorii învăţămîntului, nici mulţi dintre stîlpii culturii, politicii şi religiei nu aveau mai mult decît dovezi ale unui fel de studii (ca acum!) postliceale: mai mult cu adeverinţe, pînă unde au înaintat, decît cu certificate ori diplome de absolvire.
În ce-i priveşte pe cei cu "şcoala" de junkeri, precum Slavici la Viana, a-l considera cu studii superioare, mi se pare cam prea mult. L-ar fi bătut pe Hohenzollerni, care erau junkeri prusaci, nu austriaci.
Iar Slavici (pe care nu-l pot nega-n a sa calitate de mare clasic al literaturii noastre, ba chiar îl jinduiesc pentru subiecte şi stil), prin toate tribulaţiile sale (vezi şi propriile-i "Închisorile mele", dar şi monografii ale unor terţi nu neapărat epigoni), este întruchiparea - din păcate - a răsplătirii binelui imens făcut de Eminescu, prin mai mare şi mult rău. Punct şi nimic în plus.
(pauză, că nu mi se priimi)
(continui)
ȘtergereMi-a mai rămas a spune despre "şcolile" de pe atunci şi pînă prin anii 60 ai veacului trecut. Deci aproape centenare!...
General şi nu neapărat obligatoriu era Învăţămîntul Primar. Cu asta se alegeau şi gospodarul, dar şi leneşul satului ori mahalalei, apoi treceau direct la o ucenicie la stăpîn (slugăreală, de fapt!), ori la coada sapei, vacii, plugului din dotare sau împrumutat "cu ziua". Precum Creangă, unii se apucau de seminarii şi - după danii şi strădanii - se alegeau cu o parohie, după care ajungeau a trage sania pe uscat, ori a se chivernisi (apud Popa Tanda, versus tatăl lui Virgil Gheorghiu, ori legendarul Părinte Vasilică, din lavra Neamţului). Dacă nu, erau buni şi de coarnele plugului, dar şi de învăţători, conţopişti rurali ori de cartier... Cam astea erau "stratele" noastre mai de jos, pînă la industrializare şi proletarizare. Pe mijloc se aflau breslaşii şi comersanţii cu patalamale-ntre ei (deseori hereditare). Iar peste ei, cei c-un pospai de cultură deprins cît pe cont propriu şi-n familie, cît prin "pansioane" ori licee-internat (cu două trepte: gimnaziu, liceu), ori internate cazone. Din neabsolvenţii pensioanelor şi internatelor, se alegea funcţionarul inferior şi de mijloc, de obicei bugetar şi ciubucar, aspirant la mariaj cu o zestre şi-o penzie, măcar... Dintre surtucarii absolvenţi cu patalama, se alegeau funcţionarii ierarhi, iar dintre cei cu studii post-absolvire - profesiile liberale şi intelectualitatea subţire din magistraturi, administraţii, lăcaşe de sănătate, cult, cultură, învăţătură. Aşa a fost, aproape pînă prin anii sus-pomeniţi, şi de mine apucaţi: taman la răscrucea de căi!... Cînd am fost momit pe-o cale greşită şi m-am lăsat dus ca mielul la belit. Cale pe care am încercat s-o dreg cît şi cum s-a putut, nu totul depinzînd de cît aveam în traista minţii. Iar, ca mine, au fost mii, pote chiar zeci de mii de "mizerabili".
Numai ceauşismului i s-a urcat în cap să facă din populaţia toată înşi cu studii cît mai înalte. Mai mult prin hîrtii fraudate, decît prin merite individuale...
Însă everestul fraudelor şi neruşinării din toate formele de învăţămînt s-a atins abia-n postloviluţie, cînd tot prostul, superficialul şi mai că analfabetul ajuns-a... Doktor! Ba, chiar Doktor es Plagiate und Nesimţire.
Mi-e dor de-un învăţămînt, măcar ca pe vremea adolescenţei mele: cu magiştri cît de cît meritorii şi integri, chiar dacă şi ei strîmtoraţi de constrîngerile politrucilor dejurnă.
NC