I.L.Caragiale, Publicistica, V... Un comentariu Magistrul şi discipolii...

 I.L.Caragiale, Publicistica, V..  

Un comentariu: Magistrul şi discipolii...

    Începând de mâine aş fi vrut să comentez cele trei articole ale lui I.L.C apărute imediat după moartea lui Mihai Eminescu. Este luna celor doi, Eminescu s-a născut pe 15 ianuarie, Caragiale, doi ani mai târziu, pe 30 ale aceleiaşi luni. Destinul i-a făcut să meargă alături, în anii lor cei mai buni - şi să se desprindă atunci când de fapt practic cei doi nu s-ar mai fi putut ajuta unul pe altul. Au făcut cele mai gloriase două capitole ale istoriei noastre literare; a intrat apoi în legendă prietenia celor doi scriitori de geniu, apoi faptul că s-au certat din cauza Veronicăi Micle. Se ştie cât de cinic s-a purtat Caragiale, care  asemenea unui "viclean copil de casă" s-a strecurat în inima, în patul Veronicăi, iar apoi a refuzat cu obstinaţie să-i înapoieze acesteia scrisorile - cel puţin aceasta este varianta prezentată de Veronica lui Mihai. Lucru pe care cuplul refăcut, dacă mai poate fi vorba de aşa ceva, dată fiind starea sănătăţii Poetului, nu i l-a iertat nicicum vicleanului grecotei.  Nu ştiu cum este interpretat de cercetători acest refuz al lui Caragiale, în ce mă priveşte, presupun că totuşi Veronica a făcut în scrisori un exces de declaraţii pentru Caragiale, iar acesta a considerat că trebuie să-l cruţe cât de cât pe Poet, care desigur ar fi pretins să citească acele epistole, înghiţindu-le cu prea amare noduri... Ne vom întoarce, fie şi în treacăt, la acest subiect. Căci articolele lui Caragiale despre Eminescu sunt cu deosebire interesante, poate că sunt cele mai pătrunzătoare rânduri scrise vreodată despre Poet.  Nu le-a scris nici Titu Maiorescu, împotriva căruia se întorc articolele lui Caragiale; nu le-a scris nici Călinescu şi niciunul dintre marii comentatori ai operei eminesciene.

     Însă pentru că astăzi am trecut printr-o experienţă semnificativă în viaţa oricărui surtucar, am să discut despre frenezia cu care discipolii se întorc împotriva Magiştrilor din perioada lor de formare.  Mai explicit: I-am dus unui coleg de generaţie literară, în imposibilitatea de a se deplasa lejer, un exemplar din Odiseea plăcilor... , pe care un alt confrate i-o recomandase cu căldură. Am luat cu mine şi alte 3 cărţi, doar aşa, ca să i le prezint... Şi, surpriză, căci cu acest confrate m-am văzut o dată la deceniu, practic nici nu ştiu dacă are o idee cât de cât exactă despre persoana mea, am ţinut să-i arăt volumul cu care el a debutat în colecţia Luceafărul. O carte pe care obţinusem un autograf, la lansarea din toamna lui 1968... Sigur că s-a bucurat, plăcut surprins. A exclamat: Mi-o dai? Îl întreb: Dar chiar nu o mai ai? Ba o am, a recunoscut... Te înţeleg, zic, şi eu recuperez din cărţile mele de început, când merg pe la diverse rude... Mi-a adus nu mai puţin de 5 cărţi de-ale sale. Şi ar fi trebuit să înţeleg că ar avea şi altele. I-am arătat şi eu cele 3 cărţi ale mele, menţionându-i că nu am exemplare de dat.. (Aţi realizat? Eram doi scriitori cu numeroase cărţi apărute în ultimii ani şi totuşi nu ştiam măcar despre apariţia cărţilor celuilalt, necum să le fi citit... Ar fi fost de conceput o situaţie ca aceasta pe vremuri? Nicidecum...). Printre cărţile date cu autograf, văd un pamflet împotriva unei istorii apărută cu câţiva ani în urmă. Ceva mă şochează: pe moment: îmi dau seama că în prima linie a contestatarilor acelei istorii se prenumeră câţiva condeieri care i-au fost cândva studenţi dlui prof.univ.dr. şi istoric literar. Şi, ridicând volumaşul din colecţia Luceafărul, întreb pe confratele de suferinţă literară: Oare cum se face că printre cei mai vehemenţi şi neînduplecaţi contestatari vă aflaţi voi, foştii lui studenţi şi ciraci - N-ai cum să mă ccontrazici, căci iată, pe coperta IV a acestei cărţi de debur, chiar recomandarea pe care ţi-a făcut-o profesorul d-tale, probabil un fragment bine ales dintr-o cronică foarte laudativă... La această remarcă a mea, confratele a răspuns ce va fi răspuns, oricum nimic sincer, sau semnificativ sau demn de luat în seamă.  Practic, nici nu am reţinut ce a încropit amicul...

     Însă pe drumul spre casă am avut la ce să mă gândesc... La  mulţimea de discipoli care s-au ridicat cu ferocitate împotriva lui Titu maiorescu, printre aceştia un loc de frunte având chiar Caragiale; la discipolii care s-au ridicat împotriva lui V.A. Urechia, a lui Tocilescu, a lui Pârvan, a lui Iorga, a lui Eugen Lovinescu. (O excepţie ar fi Vianu, o alta Nae Ionescu...) Să aibă totuşi dreptate Freud, cu al său complex oedipian? Blestemul tragic, cu rădăcini în antichitate, în Legendele Olimpului,  de a te ridica la luptă pe viaţă şi pe moarte cu cei care te-au ajutat să te formezi ca personalitate.. Lupta zeilor cu titanii.  Distrugerea in integrum a antecesorilor, eliberarea scenei, ca să te poţi desfăşura în deplină libertate... Fie că eşti pe deplin conştient de sacrilegiul pe care îl pui la cale, fie că acţionezi din instinct, însă ca sub o vrajă  căreia nu te poţi opune... Şi ce să mai spui despre infamele alianţe încheiate strict în scopul detronării natecesorilor?

va urma.  

ion lazu, fotografii... Pe Balta Văcăreşti...