Și a fost, la Sala Calderon, Seara de poezie Grigore Vieru-80 și Ion Lazu-75

Elena Armenescu, Ion Lazu, Lidia Lazu. Foto Dan Doman

Scriitorul zilei: Ștefan Ciobanu

ilazu.blogspot.com/2014/02/blog-post_28.html

Poezia zilei. Două sonete de Ion Lazu

Manuscris

               poetului Radu Cange

Când poezii ce-ai scris cândva de mână

Îţi reapar, din vechi maculatoare,

Găseşti deodată slove uimitoare

Ca perle mari scăpate în ţărână.

Le salţi pe palme, sufletul se-ncântă

De-adânci răsfrângeri care-n licăr proaspăt

Îţi luminează casa ca un oaspăt

Ce din Juneţe-l aşteptai. Şi-i sfântă

Această clipă. Retrăieşti ca-n vrajă

Simţiri ce sus au fost pe bolta zilei,

Dar scuturate-n pulberea argilei

S-au conservat sub a uitării coajă.

Ce veche-i slova! Dar ce proaspăt cântul

Cu care te încânţi, pe mâini săltându-l...

26 august 2011

Pieziş     

Nu sta pieziş. Că viaţa nu se-ncurcă

Prin bălării ce cresc lângă cărare.

Croită-i Dânsa pentru drumul mare,

Nu stă-ntr-un colţ, plouată ca o curcă...

Pe-o calea-n sus, ce fără preget urcă

Se-ndeasă toţi actanţii de-a-ncălare.

În darn vreo mătrăgună cârtitoare

Dospeşte şi-i blesteamă şi îi spurcă...

Se uscă-n colb, o ia ţăranu-n furcă

De-o zvârle-n vâlvătaia jucăuşă

Ce-i suge fibra, prefirând cenuşă

Pe-un nou ogor. Că Viaţa nu se-ncurcă!

Şi-i place vieţii sufletul ce râde.

Iar pe ursuz îl dă de ciuf la gâde.

26 august 2011.

Ion Lazu - O pagină de jurnal, 2006

19 martie. Două scene care m-au şocat în vremea ciclului doi: Sinuciderea din dragoste a Tatianei Ionescu, folosind pistolul iubitului ofiţer. Am descris-o undeva, poate în Himera literaturii…

Şi scena cu Cazangiu, vecinul nostru din spatele grădinii: era o zi de vară, tanti Dona se afla la noi şi din curte priveam cu groază cum Cazangiu, cu o rangă, spărgea acoperişul casei părinteşti. Înjura, blestema, arunca priviri crunte, sălbatice – efectul era terifiant, căci acest Cazangiu (în realitate Constantin...?, dar aşa îi era porecla), avea un ochi zbanghiu, albastru spălăcit cu care privea cîş. Se certase cu frate-său mai mic, Mărin, mărunțel, foarte diferit ca înfățișare, poate din două căsătorii : scoseseră acoperişul de pe casa părintească – fratele mai mic se însurase, în sfârșit și îşi făcea o nouă casă, într-o curte alăturată, rezultată din împărţirea în două a curţii părinteşti. Nu se înţeleseseră la împărţeală şi acum, Cazangiu, turbat de furie, distrugea acoperişul de şiţă, - numai ca să nu-l folosească fratele mai mic.

Scena, de o cruntă sălbăticie, absurdă în fapt, m-a îngrozit, m-a scîrbit, mi s-a părut de o răutate scandaloasă: nu o iau eu, dar nici ţie să nu-ţi folosească. La ce mare lucru ar fi putut folosi un acoperiş de şiţă veche, depreciată, asta nu mai ştiu sigur. Scena a scîrbit-o şi pe mătuşa mea, care de atunci, în glumă, îi zicea fratelui mai mic „ce mai faci, Ca-zan-gi-ule?” 
Furia de a distruge, care îl orbise de tot… Acoperişul se afla jos, sprijinit de peretele casei vechi şi bruta aceea, un ins înalt, deşirat, de faţă cu toţi vecinii care priveau de la gard sau din drum, continua să înjure şi mânuind cumplita rangă, să spargă şiţa, cu buşituri. Miezul verii. Miezul zilei. Miezul copilăriei mele... Săreau aşchii, se ridica praful... Nimeni n-a îndrăznit să se apropie, dintre vecini, dintre cei ce treceau pe drum, să-i spună ceva liniştitor, care să-l scoată din transă. Bruta cu ranga de fier în mînă, fiara dezlănţuită...

Va urma

Ion Lazu - 75, la Sala Calderon, II ( fotografii de Dan Doman)

Ștefan Dimitriu, Radu Voinescu, Elena Armenescu, Ion Lazu, Pupa Caravețeanu...

Lidia Lazu citind din antologia lirică Eu scriu la lumina mâinii mele, de Ion Lazu.

Și a fost, la Sala Calderon, Seara de poezie Gr. Vieru -80, Ion Lazu-75...

Cărți dăruite de Ion Lazu tuturor participanților

Mihai Prepeliță evocându-l pe Grigore Vieru

Radu Voinescu vorbind despre Ion Lazu

Scriitorul zilei: Al. Rosetti

ilazu.blogspot.com/2012/02/scriitorul-zilei-al-rosetti.html

Poezia zilei, Ion Lazu

Cabana forestieră

O cabană părăsită, între arini, lângă pârâu

Acolo unde drumul se fereşte-n lături

Cu silă; străjuită de maluri ruinoase

O cabană forestieră unde cauţi adăpost

Până va trece ploaia cu pântecu-i lăsat –

Bântui dintr-o cameră în alta, călcând

Peste cioburi, surprins de curenţii ursuji

Şi de sclipătul straniu din geamuri – o casă

Părăsită nu se iartă: i se sparg ferestrele –

Să sară-n ţăndări ochii nenorocului!

I se dărâmă sobele,  i se strâmbă cuiele-n pereţi

I se destupă nodurile din podele, i se

Scrijelează pân-la sânge tencuiala –

Se loveşte cu şpiţul în cârpe şi ghemotoace.

O casă părăsită nu se rabdă – e ca un vacuum

Pândit de bălăriile în expansiune, pândind

Surparea pereţilor, ca să pătrundă cu primele

Şuvoaie ale ploii. Într-o casă părăsită

Scândura miroase a bejenie, cimentul

Răzbubuie a catacombă – te trezeşti

Jinduind la picioarele ţigăncii

Întâlnită pe drumul spre casă – picerele

Ei subţiri ca ploaia, înnegrind în fugă dungile

Stropilor. O cabană părăsită este un

Abis al propriei firi, un cuţit fierbinte

Desfăcându-ţi viscerele...

1979, Goranu - Vâlcea

Ion Lazu - O pagină de jurnal, 2006

11 martie. Sîmbătă fiind şi un pic de soare, Lidia mă somează să mergem în parcul IOR. Stăm puţin la soare pe o bancă la coada lacului, apoi pe alta, unde astă iarnă era puhoi de raţe; urcăm scările la brazi, unde adăstam cu căruciorul lui Andrei, să-și facă somnul de la amiază; şi mai stăm pe o bancă, la umbră înmiresmată de răşină, „ca în crîng”, îi zic Lidiei. Dar bate vîntul, plecăm dincolo de şosea, fac o poză unor plimbăreţe, cu mulţi pescăruşi pe bordura insulei. Observ că unii au capul negru, iar cei mai mulţi au capul alb; deducem că negrii sunt masculii. Dar unde sunt raţele?, se tot miră Lidia. La cuibărit, zic. Cînd ajungem spre ieşirea din parc, L. mă trage mai departe – înţeleg: a zărit cîteva raţe şi vrea să vadă de aproape capetele răţoilor, verzi ca safirul, în lumina blândă a soarelui. Vreo două perechi  răzlețite pe lac – căci deja se constituie perechile: un el şi o ea, care l-a acceptat. O răţuşcă singură.  Poate că perechea ei este la cuib. Vin în zbor doi răţoi, se apropie de mireasă, dar ea zboară mai încolo. Fidelitatea ca atare. Urmărim un timp aceste tentative, în care ea  nu se lasă abordată dar ei insistă. Superbia instinctelor, jocurile pure ale naturii care are exigenţele şi imperativele sale.

Ieri am dat pe la Vinea şi luînd 20 exemplare din Metafizica practică, i le-am dus lui Murgeanu – şi pe loc am făcut cele cîteva modificări-retuşuri pe care el le reclamă. Vorbim despre lupta cu ispitele. Zice: Primind refuzul Polirom, nu m-am supărat atît pentru mine, căci sunt obişnuit cu de-astea, ci m-a mîhnit gîndul că ţi-am purtat ghinion dumitale... A recitit poeziile mele şi mă sfătuieşte să încerc să le strîng într-o carte. Dar eu nu pot să le rescriu, zic. Îi spun că am lansat ofertă către Paralela 45, dar şi către Romania-Press, adică lui Matei Gavril, care mi-a trimis mesaj că a primit şi va citi oferta. La o editură sau alta, sper să scoatem anul ăsta cartea noastră în doi. Poate şi Tinereţea... Deşi a scoate încă o carte în aceste vremuri...

Aud la Radio că o bună revistă de cultură este citită de 500-1000 de inşi, pe cînd un text similar pe Internet este citit de 30.000 inşi. Aşa trebuie să facem şi cu Viaţa Rom., cum îmi sugera şi Lidia. Ea e deja cu gîndul la Siena... ce să cumpere pentru fiecare.

 Va urma

Fotografii de la Sala Calderon, I.

Mariana Petrescu, Clelia Ifrim, Monica Mureșan

Ion Lazu, 1960, Radu Voinescu, 2015

Mihai Prepeliță, Lucian Gruia, Radu Voinescu

Radu Voinescu, Elena Armenescu, Ion Lazu

În prim-plan: Ștefan Dimitriu, Viorel Dianu...

INVITAȚIE LA SALA CALDERON : Astăzi, orele 16:00


 GRIGORE VIERU - 80, ION LAZU - 75

Joi, 26 februarie, orele 16:00, la Sala Calderon (str. J.-L. Calderon nr. 39) va avea loc o Seară de Poezie:
- Remember Grigore Vieru - 80, prezintă Mihai Prepeliță;
- Aniversare Ion Lazu - 75, prezintă: Maria Urbanovici, Radu Voinescu, Ștefan Dimitriu, Marian Drăghici.
În deschiderea Serii de poezie WMP (Mișcarea mondială a poeților de pretutindeni), vor citi din lirica proprie 12 poeți bucureșteni;
În încheiere, un microrecital CELESTE: Felicia Popescu (chitară), Nicu Șandru (flaut).

Ion Lazu va dărui câte o carte cu autograf fiecărui participant.

Vă așteptăm cu mare drag !


Scriitorul zilei: B. P. Hasdeu; Viorel Sâmpetrean

ilazu.blogspot.com/2012/02/scriitorul-zilei-bogdan-petriceicu.html

Dan Lupescu, despre Poezii de dragoste de Mihai Nenoiu, III

1.     Rafinata muzicalitate, triumful orfismului

Includem în fugitiva noastră călătorie prin tărâmul versurilor lui Mihai Nenoiu un citat din splendida carte a lui Doru Popovici: Mihai Nenoiu. Muzicianul-Poet. Redutabilul imnolog bizantin, muzicolog, eseist şi, el însuşi, poet de o forţă irefragabilă, Doru Popovici, apreciază ca narcotizantă tematica poeziei lui Nenoiu: ,,a iubirii, în sens petrarchist’’, în sensul că ,,poetul înalţă femeia, mult iubită, la dimensiune de mit’’. Subliniind rafinata muzicalitate a poemelor lui Mihai Nenoiu, Doru Popovici punctează decisiv: ,,Ele îşi găsesc corespondentul spiritual în capodoperele Orfeu şi Euridice de Claudio Monteverdi, Othello de Giuseppe Verdi, Tristan şi Isolda de Richard Wagner (…)’’.

Finalmente, încă o buclă, un recurs la criticii devoraţi şi înviaţi de patosul lucidităţii. Universului liric al lui Mihai Nenoiu i se potriveşte de minune aprecierea făcută de universitarul Ovidiu Ghidirmic, conform căruia: ,,Primul prerafaelit român declarat este (…) simbolistul Ştefan Petică, al cărui poem Fecioara în alb impresionează şi astăzi prin puritatea liniilor, prin diafanitate şi prin transparenţa imaginilor.’’.

Privind din perspectiva viziunii originale, unice a lui Ovidiu Ghidirmic, ne îngăduim să afirmăm că Mihai Nenoiu poate fi considerat un prerafaelit, la fel ca Ştefan Petică, dar şi ca Nichita Stănescu, definit ca un liric al transparenţelor şi al diafanităţilor, al elanului ascensional.

Accentele senzuale din poezia lui Mihai Nenoiu, care drapează focul mistuitor al iubirii carnale, aşteptarea ori numai visarea înfrigurată a iubitei, ca şi spaima aproape animalică de a nu rămâne captiv în cuşca solitudinii, intră în consonanţă – pe fondul structurii înfrăţite cu aceea a unui mare oltean: Tudor Arghezi, dar, fireşte, şi pe fondul aceluiaşi arhetip spiritual şi al aceluiaşi eon stilistic – cu aprecierile de evidentă subtilitate ale lui Pompiliu Constantinescu la apariţia ediţiei princeps a volumului Cuvinte potrivite: ,,Temperamentul său poetic e construit pe contrast: nota gravă, severă, îşi îmbină reflexele de plumb cu nota graţioasă, de o linie suplă şi simplă în puritatea ei; o ciudată îmbinare de virilitate şi graţie feminină, de dur şi melodios fuzionează într-o singură tonalitate’’.

La Mihai Nenoiu, nota gravă, severă o depistăm mai ales în ciclul Catrenelor pentru Laura, din care răzbate adesea o furie explozivă, cu greu mascată.

Nuanţând antitezele din poezia argheziană, cu ocazia apariţiei volumului Poarta neagră, Pompiliu Constantinescu pare a scrie, miraculos, anticipativ, cu decenii bune înainte, despre autorul Poeziilor de dragoste de astăzi, muzicianul-poet Mihai Nenoiu: ,,…grav ca un clopot şi fluid ca o reverie, el cântă în aceeaşi orchestră cu egală virtuozitate, deşi alternează mai multe instrumente. Le schimbă cu treceri insesizabile, cu mâini repezi şi pricepute, fără să le încurce, urmărind toate unduirile melodiei interioare.’’(apud Ovidiu Ghidirmic: Poeţi neoromantici, Ed. Scrisul românesc, Craiova, 1985).

Mihai Nenoiu şi-a jalonat drumul în viaţă şi destinul creator alegându-şi ca repere cardinale câteva pietre de hotar – pentru templul său – din aforismele profetului din Lancrăm, Lucian Blaga: ,,Drumul poetului e mereu către izvoare…’’; ,,Poezia e un veşmânt în care ne îmbrăcăm iubirea şi moartea…’’; ,,Fără de poeţi, femeile ar deveni văduve’’; ,,Trupul e marginea sufletului…’’; ,,Mireasma unei flori e ca mărturisirea unui păcat…’’.

Sigilat de specialişi cu sintagme sintetizate clar de Constantin Crişan: ,,intelectual rafinat, strălucit muzician, celebru fagotist, eminent pedagog şi – în toate ale sale – poet’’, Mihai Nenoiu s-a afirmat, se afirmă plenar ca un profesionist al scrisului, cu nimic mai prejos decât solistul virtuoz al unuia dintre cele mai dificile instrumente: fagotul (cu ancie dublă şi 32 de taste).

 Poezia şi proza nu au rămas, pentru el, pasiuni de rang secund, gen violon d’Ingres, ci teritorii de creaţie performantă, de afirmare şi recunoaştere indubitabilă. Totdeauna, Mihai Nenoiu – chip luminos, în care zvâcneşte, năvalnic, Spiritul inconfundabil al Olteniei (care este o lume, Oltenia, faţă de Europa: un biet continent, după observaţia lui Ion D. Sîrbu) – a dovedit resurse lăuntrice atât de bogate încât a putut conjuga, rodnic, fratern, vocaţia muzicii şi vocaţia poeziei cu vocaţia iubirii pentru tot ceea ce este frumos, dar şi cu vocaţia prieteniei altruiste: torţă şi far, prin suişurile şi coborâşurile vieţii.

Mihai Nenoiu este un om şi un creator exemplar, în toate domeniile asumate, un ,,român-filoromân’’, cum îi place lui Doru Popovici să repete, preluând o scăpărătoare idee a lui G. Călinescu.

Numai cu asemenea personalităţi, neamul nostru poate supravieţui în veacul satanist, al noului internaţionalism: absolutismul bancar.

                                                                         DAN LUPESCU              

Craiova, 21-22 februarie 2015

Ion Lazu: O pagină de jurnal, 2006

1 martie, continuare: La revenire, trec pe la Facultate, acolo profesorul meu Th. Neagu, foarte încîntat de romanul meu pe care l-a citit cu delicii, „despre viaţa amărîtă a geologilor”, zice. Eu: „Mai ales dacă erau atît de proşti încît să-şi facă datoria...”. Încîntat şi de tabloul pe care i l-a făcut fratele unui pictor. Îi spun de Liviu, îmi spune de cancerul osos al lui Tolea, basarabeanul meu, acel flăcău frumos etc. I-a adus cumplita veste Popicu, plîngînd...

Azi spre prînz, mă văd pe la Lizeanu cu Ariadna Popa şi soţul ei, venind spre Obor. Pe-aici locuieşte fiul ei, deci sunt în cartier. Se miră ce mult scriu, referindu-se la prozele predate la Muzeu. Îi spun că sunt proze scrise în anii ’70; eu nu am scris pentru comunişti, textele au rămas valabile. O întreb dacă a citit Sălbaticul. L-a citit, dar cel mai mult i-a plăcut Ruptura, cu deosebire partea întîi, citită cu încîntare. Apoi se repetă. Ce se repetă? Unele idei. Dar prima parte... Îi notific: Mulţi mi-au spus că, dimpotrivă, partea cu bătrîna gazdă e cea mai impresionantă. Tace, bâțâind din cap, chinuită de necruțătoarea boală de nervi. 
Şi îmi dau seama ce greu îi vine să spună un cuvînt de laudă. Invidia? Nervii. Că să nu mă supăr, dar ea este sinceră. Acea sinceritate care nu poate fi controlată şi temperată prin politeţe. Deci nervi neţinuţi în frîu. Îmi dau încă o dată seama că printre condeieri se înghesuie toţi „sensibilii”, dar şi mai abitir ambiţioşii. Aceştia nu sunt oameni ai convieţuirii, ai binelui, delicateţei, generozităţii, ci ai ambiţiei, ai orgoliului neţinut în strună, care ”vine, vine, vine, calcă totul în picioare...”.

Ieri, prof. Neagu rîdea cu gura pînă la urechi şi mă fericea că am scris o carte teribilă, iar această „blestemată de rusoaică”, pe care am ajutat-o să-şi publice cartea  respectivă la Vinea, îşi dă drumul micimii ei sufleteşti, cîrteşte, ar vrea să mă tragă în jos. Şi tot aşa, îmi spun că în afară de cei afectaţi că nu i-am prezentat flatant în Sălbaticul, vor fi fiind alţii care s-au supărat că le-am luat-o înainte, sau că nu am scris despre ei, sau am scris mai bine decît ei. Cartea ei de la Muzeu e deja la tipar, şi tot cîrteşte că a durat cam mult. Probabil Ariadna e ciudoasă că nu-i laud cărţile, nici măcar de formă; şi că e nevoită să-şi publice cărţile pe banii ei. Îi spusesem că Ruptura a apărut după 12 ani. Zice: Pentru că ai aşteptat sponsorizarea de la stat! Or, ei, după cum mi-a reamintit, au avut noroc că ea a lucrat la Moscova, ca geolog, a venit cu bani şi a cumpărat două apartamente pe care le închiriază, din asta trăiesc şi tot de-aici pune de-o parte bani pentru a-şi tipări cărţile. Poate e a 4-a, a cincea carte, n-a avut nici o audienţă, nici o cronică laudativă şi totuşi se mobilizează în continuare, speră să rupă gura tîrgului. Pare să nu înțeleagă că pentru cel ce scrie nu e deajuns să-și pună la bătaie viața, povestind alte și alte scene și pățanii, ci musai să adaugi talent, viziune artistică, alte ingrediente ale esteticului. Iar talentul  nu este dat de Dumnezeu tuturor și în egală măsură. Sunt talente uriașe, altele mai mititele, nu? Oricum, are o voinţă teribilă, l-a pus pe picioare pe soţul cu cancer pulmonar, iar ea însăşi se luptă din greu cu un Parkinson, cum de altfel şi Gherasie s-a luptat în ultimii lui ani.

Va urma

Fotografii cu scriitori 

Mihai Nenoiu, Ion Lazu, 2010

Eugenia Țarălungă, 2010

Centenar Viața românească: Ion Zubașcu, N. Prelipceanu, Marian Drăghici, Mihai Șora, I.B. Lefter, Barbu Cioculescu...

INVITAȚIE LA SALA CALDERON 
 GRIGORE VIERU - 80, ION LAZU - 75
Joi, 26 februarie, orele 16:00, la Sala Calderon (str. J.-L. Calderon nr. 39) va avea loc o Seară de Poezie:
- Remember Grigore Vieru - 80, prezintă Mihai Prepeliță;
- Aniversare Ion Lazu - 75, prezintă: Maria Urbanovici, Radu Voinescu, Ștefan Dimitriu, Marian Drăghici.
În deschiderea Serii de poezie WMP (Mișcarea mondială a poeților de pretutindeni), vor citi din lirica proprie 12 poeți bucureșteni;
În încheiere, un microrecital CELESTE: Felicia Popescu (chitară), Nicu Șandru (flaut).
Ion Lazu va dărui câte o carte cu autograf fiecărui participant.
Vă așteptăm cu mare drag.

Scriitorul zilei:  Corneliu Buzinschi:

ilazu.blogspot.com/2012/02/scriitorul-zilei-corneliu-buzinschi.html 

Poezia zilei: Mihai Elin, n. 25 februarie 1941

Va trebui

Va trebui să privim cu alți ochi.
Ei bine!
Cei mai bărâni dintre noi
au câte două sau trei
şi unii chiar câte patru perechi de ochi
pe care i-au dosit prin cufere, prin poduri
Şi scotocesc prin lucrurile vechi
şi calcă în picioare fotografiile vinete, 
bâjbâie pe deasupra, 
foşnesc pe dedesubt, 
pipăind relicve pâcloase
şi se ridică în papuci de casă
cu strigate anemice, 
cu junghiuri în oase
şi cu pânze de păianjen pe fețe.
Cu ochii regăsiți, 
unii văd lumea plecată spre dreapta, 
alții - prăvălită spre stânga, 
unii o văd grozav de turtită, pe brânci, 
şi, în sfârşit, cei rămaşi
nu o mai văd de loc
pentru că ochii lor sunt opaci de vechime.
Iar, noi, cei lipsiți de memorie încă, 
noi stăm în ferestre, 
cu fețele de var, absorbind prin degete lumea
pentru ochii cei adevarați. 


 Poezia zilei, Marian Drăghici, n. 25 februarie 1953
 

***
pe măsură ce se însera
am privit pagina albă goală 
cu disperare crescândă: pe un câmp luminos luminos
oare ultimii funigei întunecară harul meu poetic sau
albul dinților tăi femeie
răsăriteană? De departe cred că aveam
o uimire-a figurii de bătrân ce nu-și mai poate duce
biserica rămășiței
de la masa de scris pân-la marginea patului 
de la marginea patului pân-la masa de scris


și lin începe să plângă - și plângi și plângi -
pe treptele acelei biserici
a rămășiței
cu albul ochilor întorși mult în timpul din urmă
unde iar se văzu

tânăr și liber
într-un fel, între toate
cel mai mult iubind în înserare
aerul înserării plin de idealitate.

(din HARRUM - cartea ratării, ed. Vinea, 2001)

Alţi scriitori:

Cezar Bolliac, m. 1881

Al. Duiliu Zamfirescu, n. 1892

Virgil Duda, n. 1939

  Dan Lupescu despre volumul Poezii de dragoste al lui Mihai Nenoiu, II

1.     Capodoperă de muzicalitate bizantină

În poemul Fără şir, diafanitatea gen Dan Botta din versurile şi repetiţiile ce deschid căi nebănuite pentru roiuri de tâlcuri şi unduiri: ,,Îmi plac ciorapii să-ţi plesnească pe pulpe,/ Să te deochi şi să te deşir;/ Îmi place să ne mestecăm ca două culori/ Fără şir împăturindu-ne, fără şir…// Vino când mă scutură cerbii/ frecându-şi de mine dogoarea;// Vino cu ochii cuprinşi de furtună/ Să mă pierd în ceaţa trupului tău…’’ trece aproape instantaneu, spre final, în ţipăt existenţial: ,,Patima să-mi biruie bordul/ Şi, ca dintr-o eclipsă de Lună,/ Să-ţi năvălesc cu pânzele-ntinse/ Fiordul…’’

Repetitivitatea anumitor sintagme potenţează, progresiv, dialogul abia întrezărit, ca între heruvimi, îngeri şi serafimi, din poezia Nemărginirea, ce poate părea, la o privire fugară, o simplă notaţie lirică (vai, dar cât de adâncă este simplitatea şi cât de greu poate fi atinsă, trăită, transmisă!): ,,Între mine/ Şi tine,/ Un spaţiu de ceaţă,// Între mine/ Şi tine,/ Închipuirea.// Iată de ce,/ Privim cu suflete întrebătoare/ Cum se destramă, apropiindu-se,/ Între mine/ Şi tine,/ Tot mai cuprinsă,/ Nemărginirea’’.

Capodoperă de ingenuitate, ca stare de spirit, capodoperă de  muzicalitate bizantină, copleşitoare, izvorând, parcă, din ochii bizanţi, holbaţi de o colosală mirare întrebătoare, ai celebrei, la scară planetară, sculpturi brâncuşiene Domnişoara Pogany -, poema Lorelai l-a încântat străfulgerător, în 1969, pe Al. Piru, care a stopat imprimarea revistei Ramuri (al cărei redactor şef abia fusese numit), i-a găsit, printr-un hocus-pocus, loc în pagină şi a publicat-o rapid.

Ca un descântec sfios şi calm, ca o colindă de Paşti (pentru că există, da, există şi colinde de Înviere) şi ca o rugăciune de o transparenţă divină sună această poemă Lorelai de Mihai Nenoiu: ,,Eram de mişcare şi mă pierdeai/ Leagăn blond, Lorelai,/ Păpuşă de tei arzător,/ Ameţeală şi capăt de dor,/ Galbenă stare cu margini de geam/ După care Lorelam.// Eram de mişcare şi de lila,/ Până şi aerul mă rănea,/ Singuri de jur-împrejurul,/ Tu plângeai căutându-mi conturul,/ Şi plângeai, plângeai, Lorelai,/ Până eu mă depărtam/ Înc-odată ca să vin/ Palid şi suav şi Lorelin.// Eram ca o furtună amândoi,/ Oceane cu ţărmurii goi,/ Şi vroiam să murim de halou,/ Într-un vis,/ Ameţiţi de Lorelis.// Fată de aer bălai,/ Lorelai, Lorelai…’’.

Mihai Nenoiu umblă prin măruntaiele Poeziei, ale Constelaţiei Lirei, cu siguranţă de Meşter Manole -, forţa sa vizionară, de Demiurg, delicateţea sa Regală, poruncitoare,  şi sălbăticia de Rob atoateştiutor, atotstăpânitor ducându-ne cu gândul la universul ezoteric al esenţelor din sculpturile-ectenii ale lui BRÂNCUŞI, dar şi la secretele rarisimilor aurfauri de bisericuţe de lemn din Maramureş şi din nordul Olteniei, bisericuţe mai zvelte şi mai grabnic înşurubătoare în cer decât maiestuoasele, greoaiele catedrale gotice, care strivesc spiritul, nelăsându-l a se Înălţare la cer.

Susţinem afirmaţiile de mai înainte chiar şi printr-un poem de o înşelătoare simplicitate, cu titlu-capcană, dat, credem, numai în joacă: Pantera roz. Această poezie are, însă, rezonanţa desenelor în nisip caligrafiate de Arhimede înaintea sosirii nevolnicului soldat ucigaş: ,,Vino şi trece-mi pragul singurătăţii/ Panteră roz, dorinţă sălbatică./ Sfâşie-mi alcătuirea şi vezi,/ Albul oaselor nu-nseamnă pace,/ Şi nici cuşca pieptului/ Nu-i temniţa inimii/ Şi nici ochii mei/ Două lacrimi.// Dar ca să vezi toate astea/ Trebuie să vii/ Şi sălbatică/ Să-mi treci pragul singurătăţii’’.

Fioruri eminesciene tresar (ca diamantatul păun-înfoiat plaur ce lunecă, în plină amiază de vară, pe braţul lucitor, orbitor, al Dunării alergând, deltaic, spre Marea cea Mare) în poemul Nu te du, în care multiple rime, repetiţii, ecouri din ecouri nasc maree de sensuri şi taine dând fluiditate cuceritoare trupului suav al poemului: ,,Nu te du, o, nu te du/ Până unde este nu/ Şi rămâne singur tu.// Nu te du, te du departe/ Până nu, nu se mai poate,/ Până unde este moarte.// Vino tu cu tine toată/ Să înfăptuim o roată./ Vino tu fără de tine/ Să cobori adânc în mine/ Legănaţi de curcubeu/ Să fiu Tu şi să fii Eu.// Vino fără apărare/ Să-mi fii ţărm de alinare,/ Vino să te port pe umăr/ Respirarea să ţi-o număr.// Fii cu sufletul aproape/ Peste-aici, peste departe,/ Peste tot ce nu se poate,/ Peste tot ce ne desparte,/ Peste zile, peste nopţi,/ Ferecând atâtea porţi/ Câte-n suflet poţi să porţi…’’.

2.     Metronom al iubirii

Chiar şi poemele în vers liber sau în vers alb au cadenţe şi sonorităţi de fagot jucăuş, sau tăietură fermă de aforism, vorbă de duh, maximă -precum Mereu împreună, din care decupăm: ,,Mările nu ne despart:/ Ele sunt leagănul paşilor,/ Nesiguranţa şovăitoare.// Cerul nu ne desparte:/ Este ochiul în care plutim/ Speranţă şi loc al gândirii// Nici Pământul nu ne desparte:/ Este trupul nostru, Templu cu altare de jertfă…// Nici soarele nu ne desparte: Este cununa amândurora.’’. Ca un surâs bonom, poemul se încheie cu o …deschidere de suflet întru îmbrăţişare: ,,Iar acum răsare Luna (…)/ Şi nici ea nu ne desparte…’’.

Vacanţa pare o inscripţie copilăroasă, dar grea de sensuri, pe nervura unei frunze de plop răvăşit, pe malul mării: ,,Înainte de vacanţa mare/ Voi fi punct,/ Toate să cadă./ Sufletul îmi alunece/ Peste un alt fel/ De altă zăpadă.// Şi,/ Eu mă voi transforma/ În vocală./ Iar tu în A/ Ori în îngerul I.’’.

Cu totul insolit este poemul Portret, conturat din patru succinte distihuri, a câte două plus trei cuvinte, aşadar cinci în total, dintre care trei se repetă ca un metronom implacabil. Metronom al iubirii, al destinului inexorabil. Aşadar, în fiecare distih apar doar câte două cuvinte noi. Iată cum sună această inscripţie pe răbojul trecerii-petrecerii prin cele lumesc efemere, scrisă cu lama de silex ori de andezit: ,,Sunt trup/ Pentru prezenţele tale.// Sunt duh/ Pentru trădările tale.// Sunt ecou/ Pentru tăcerile tale.// Sunt greşeală/ Pentru iertările tale.’’. Repetarea imnică a celor trei cuvinte-suveică ţese o maramă în care transparenţa şi fragilitatea joacă, parcă, hora ielelor, sânzâienelor, aglutinând sensuri noi, care înalţă necontenit silueta adolescentină a poemului, deschizându-i zări nebănuite. Rezultă un Portret numai aparent în linii frânte, pentru că, în adâncuri, el poartă in nuce efluviile unui lied sincopat, scris pe aripi răzleţe de pescăruşi plutind între două mări – aceea a cerului şi cea oglindită în cer, marea valurilor foşnind a dor.

Partenera de dialog a poetului, din poemul-icoană Portret, s-ar putea să nu fie aici doar Ea, Femeia iubită, ci chiar Trinitatea divină, Troiţa de la răspântii de vânturi, de veac…

3.     Vigoare, plasticitate, forţă expresivă

Pipa păcii din Sonet-ul de la pagina 26 poate fi mereu visata pipă a întemeirii unei familii. Străvechiului motiv Soarele şi Luna, Mihai Nenoiu îi adaugă Marea – oglindă răsturnată (la rândul ei) în cer – şi temerea bărbatului că nu va primi binecuvântarea de a clădi un cuplu.

Dincolo de poza vag romantică, poemul Sonet are vigoare, plasticitate şi forţă expresivă de psalm arghezian: ,,Un ţipăt putrezeşte născând umbră./ Plânge auzul fără de-nceput./ Lumina printre nouri se preumblă/ Pe-un cer de sânge, cerşetor şi mut.// Surâde împotrivă întâmplarea;/ Sunt păcătos de gând şi nerostit./ Mă uit la tine cum se uită marea/ La soarele pe cer rostogolit.// Dar Lună eşti şi-i noaptea petrecută,/ Te duci alene să cobori în somn,/ Iar eu-mi-nalţ în vata zilei clipa// Şi va rămâne-n veci pierdută/ Prinţesa întâmplării: să-i fiu Domn/ Şi-n ceasul păcii, tandru, să-mi dea pipa.’’. Referirea este, se înţelege, la aceeaşi pipă a păcii… întru întemeirea unui cămin.

Procedeul repetiţiei îl întâlnim şi în poezia intitulată chiar Prea mult: ,,Prea mult adâncă, marea ne cuprinde,/ Prea-nalt adâncul, cerul ne-nfăşoară,/Prea multă peste toate se întinde/ Privirea înăuntru şi-n afară.’’. Aglutinarea ,,prea…, prea…, prea…’’ – de remarcat oximoronul: ,,Prea-nalt adâncul…’’ – potenţează presentimentul alungării solitudinii din ultimul vers: ,,Şi oameni număraţi doi câte doi.’’.

Pe aceeaşi linie a diafanului şi suavului, remarcabilă, se înscriu sonetele O Diană (,,Copila blândă, încă nerostită’’), Căluţ de mare cu Raluca, Sonet cu Maria la a 26-a aniversare – dintre care cel puţin ultimul se constituie şi ca o inscripţie tandră, la moment aniversar, pentru fiica sa, Maria, inscripţie deloc siropoasă, deloc înecată în dulcegării paterne, ci, dimpotrivă, de o rezonanţă gravă, violoncee: ,,Înalţă-ţi trupul zvelt, de zi senină./ Cu alb şi negru este zarul sorţii/ Din palma timpului rostogolit,// Preschimbă-te pe cer în Lună plină,/ În floare, deschizând zăvorul porţii,/ Să-ţi fie anul nou împodobit.’’.

Înfiorări botticelliene, şăgalnice hore antonpanneşti şi barbiene, de o prospeţime unică - în care viaţa palpită ca un inorog presimţind poala fecioarei,  în care-şi va legăna scânteietorul unicorn -, întâlnim în Recepţie, triptic de trei tristihuri, dintre care le cităm pe ultimele două: ,,Nălţând cenuşi din crucile pădurii/ În care domnitorul şi-a frânt calul/ poftind jeraticul adăpăturii// Şi adorind să fie pretutindă/ Domniţa şa a patimilor sale/ Scăldată, primenită şi poftindă.’’.

Poemul Recepţie (,,Unde petrece-n colţuri necuratul’’) respiră un aer şăgalnic haiducesc, cu ecouri din Cântice ţigăneşti de Miron Radu Paraschivescu şi din versurile gemene ale hispanicului Federico Garcia Lorca. Demne de citat – şi de memorat – sunt, în integralitatea lor, versurile din grupajul De zece ori haiku, din care, în criză de spaţiu fiind, cităm doar: ,,3. Desăvârşirea/ Sinelui către sine/ - singurătatea.’’; ,,5. Tăcerea în doi/ Curbează greutatea/ Nemărginirii.’’ (n.n. haiku pe postament de capodoperă, genial!); ,,10. Pentru Petrarca/ E sărutul Laurei/ O gură de fum.’’.

 Va urma

Ion Lazu - O pagină de jurnal, 2006

1 o3. Ieri şi azi noapte viscol, azi de dimineaţă o lumină albă ca de basm. Soare. Plec la Viaţa Rom., dar nu a venit nimeni, nici la 12:15, nici la 13:00, nici la 14.00, căci între timp dădusem o raită la Muzeul Literaturii, pentru lansarea lui Uricaru, Supunerea, Polirom, primul lui roman de după Revoluţie. Vorbea Condeescu, a încheiat autorul, precum că am obţinut libertatea dar nu ştim să ne folosim de ea. Răul există, nu-i da atenţie, vezi-ţi de binele pe care vrei să-l faci, altfel răul se nutreşte din forţa celui ce-l înfruntă. În sala nu chiar plină, Buzura, cu soţia, Bălăiţă, Goci, Gârbea, Mircea Ghiţulescu, Răzvan Petrescu de aseară, Grazia Dima, Naidin, C. Vică veniţi căci au fost invitaţi. La urmă un singur cititor vrea autograf, cel care făcuse filmarea, de la Radio. C. Vică, supraveghind acest dezastru la nivelul vânzării cărţii. E. U., anul trecut preşedintele scriitorilor, acum dînd un singur autograf.

Şi totuşi, continuăm să scriem, să ne concurăm, să căutăm sponsorizări, să ne zbatem pentru editare. La ieşire, un bătrîn care intervenise la discuţii, (Andrei Sopon), exclamă ceva de genul ăsta: Altfel ar fi arătat romanul dacă autorul ar fi discutat cu mine! Şi reiese că el a trăit în Rusia sovietică şi cunoaşte lucrurile îndeaproape. Alde Soljeniţîn au indus în eroare pe cei din Vest. Comunismul a fost introdus cu ajutorul lui Hristos. Cum?, zic. N-au dărîmat ei 6000 de biserici din cele 8000?! Bolşevicii i-au folosit pe preoţi pentru a demola din interior creştinismul. Pe el l-au torturat, l-au îndoctrinat. Marx nu s-a referit la creştinism cînd a spus că religia e opiu pentru popor, ci la păgînism. Şi spune în continuare numai lucruri de care mă crucesc: Creştinismul nu înseamnă Biblia, care e o aiureală. Chipul cioplit, icoanele. Etc. 

Îl iau îndeaproape: De unde este? Din Tighina. Dar mai exact? Din Talmaz. Rudă prin alianţă cu Ştefan Ciobanu. Îi spun că sunt din Cioburciu, rudă şi eu cu Ş.C.  Perplexitate. Ce mai ştiu de Valeriu Ciobanu, de Alla? Îi spun că V. a murit, i-am scos un volum postum, iar Alla e în America, la fiul ei, care între timp a murit, ea încă trăieşte. Zice: Şt. C. s-a căsătorit cu o nemţoaică, Schmith. Îi spun că am scris despre Venetici, ştie, a vrut să vină la lansare însă a întîrziat. Dau mîna cu el la despărţire, are o mănuşă în mîna dreaptă, căreia se pare că-i lipseşte palma. Scund, cărunt, cu faţa bălană, slavă şi ochii mici, albaştri. La drept vorbind, seamănă cu ce-mi închipui eu despre Ștefan Ciobanu. Greu de înţeles care este de fapt credinţa acestui om înverşunat, e clar că în decurs de 75 de ani bolşevicii au săvîrşit o mutilare-mancurtizare hidoasă asupra dreptei credinţe, în capul oamenilor nu mai e nimic din limpezimea mesajului lui Hristos. Înspăimîntătoare schilodire a sufletelor şi conştiinţelor. Pînă la urmă gîndul te duce şi mai departe, la teribilele secte din vechea Rusie ţaristă.

 Va urma 

Fotografii cu scriitori prieteni

Magda Ursache, 2009

Ion Horea, Titus Vâjeu, 2014

Ștefan Dimitriu, 2014.

Ion Murgeanu, 2015

Ion și Lidia Lazu, Mihai Nenoiu, Dan Tipuriță, onomastica 2015