O pagină de jurnal; cărţile prietenilor mei; Eminescu-Slavici, enigma celor doi, eseu de Tudor Cicu; fotografii de iarnă...

ion lazu: O pagină de jurnal, 1990

5 sept. 1990, miercuri (continuare):

 Revenind la ale noastre, ce-i sperie atît de mult pe amicii ziarişti? Haosul, dezastrul economic sau marasmul moralei publice? Cu ce se deosebeşte, moralmente, un bişniţar de un industriaş, de un financiar? Şi unul şi altul sunt nişte cinici, fără morală. În piaţă ambii vor aduna bani, fără scrupule, iar în politică, dacă ar practica-o – căci sunt foarte apţi şi pentru politică, în general – acolo ei nu vor trebui să se schimbe, ci doar să facă un efort special direcţionat, pentru a păstra aparenţele.

Acum, mergînd mai departe: Dacă lucrurile stau aşa (chiar aşa de rău, adică), cu ce e mai bună piaţa liberă, recte democraţia occidentală decît comunismul? Privesc lucrurile din punctul de vedere al omului moral, nu din cel al bişniţarului sau al patronului – pentru primul e mai bună perioada de tranziţie, pentru celălalt piaţa liberă – or, pentru omul cu prejudecăţi morale, dacă vreţi să le numiţi astfel, e mai bine în democraţia occidentală pentru că există libertatea de opinie, nu mai eşti urmărit pentru ce gîndeşti, securitatea te lasă în pace, să dai cu gura (Securitatea, acest cuvînt pe care te jenezi să-l desparţi în silabe.) Or fi sloganuri gîrlă şi în capitalism, tot agresive, însă de ele te poţi apăra, baricada, pe cînd exclusivismul comunist este o frustrare, o mutilare. Oricum, pentru intelectualul român modest şi onest, care nu o va duce bine nici în lumea occidentală, căci a renunţat la lux şi opulenţă, iar ascetismul s-a lipit de sufletul său, ceauşismul este sistemul cel mai rău.

De ce mi-ar plăcea să cadă Iliescu? De ce mi-ar plăcea să cadă mai ales Roman? Primul e abil, al doilea e găunos.

Somnul paradoxal, timpul visului, apărut la vertebratele superioare, păsări şi mamifere, acum cca 130 milioane de ani. Mai dezvoltat la acele mamifere care nasc pui imaturi: omul, pisica, şobolanul, cangurul. Visul permite individualizarea personalităţii, antrenînd circuite programate genetic.

Cele cinci mimici fundamentale: bucuria, teama, dezgustul, surpriza, furia, tristeţea.

Este clar că m-am bazat, în toţi aceşti ani, pe nişte convingeri, însă neexplicite, de bun simţ. Subterane, subînţelese, niciodată exprimate în cuvinte.

Un profesor: Suntem bastarzii unei ideologii criminale, care a ucis în noi orice impuls creator, orice iniţiativă. Dar e de parcă, bolnavi fiind, nici nu vrem să ne facem bine.

Marcel Pop Corniş: 13-15 iunie, un Tien-an Men românesc ruşinos.

De fapt sunt o natură pozitivă: eu nu spun că nimic nu se poate schimba (şi deci totul e zadarnic!), eu spun dimpotrivă, că nimic nu este definitiv, deci nici răul.

Radu Petrescu: “M-am ascuns atît de bine încît iată-mă pe punctul de a dispărea şi din propria mea existenţă.” Ar părea o frază iscusit întoarsă, ci este o frază teribilă.

Mircea Eliade: “Resentimentul e ceva ce paralizează creativitatea şi anulează calitatea vieţii. Pentru mine, omul resentimentului e un om nenorocit care nu profită de viaţă. Viaţa lui e aproape larvară.”

7 sept., sîmbătă. Acasă, pe o vreme rece, cu ţîrîieli. Dau un telefon la Slatina. Mă apuc de bătut la maşină textul Cireşan, reuşesc să bat 4 pagini şi jumătate, cu două reprize de moţăială.

Toată după amiaza cu gîndul la Mama care mîine ar fi împlinit 84 de ani.  Îi semăn, cam morocănos; dar, ca şi ei, îmi place să dansez. Tata la nunta lui Ion Dincă.

Aseară, la Actualităţi: comisia parlamentară a ajuns în fine în Valea Jiului. Ba chiar şi Televiziunea Română, la două luni după cea străină… Liderii minerilor încearcă să-i scuze pe bătăuşi: au fost indivizi care i-au incitat etc. S-ar înţelege că tot securitatea cea veşnică.

Gherasie, obsesia succesului? Obsesia lucrului bine făcut?

Mai clar despre acel amoc la limita cu penibilul, pe care-l trăiesc ascultînd o anume muzică sentimentală, desuetă…

8 sept. Duminecă. Se vădeşte că majoritatea scriitorilor au ţinut totuşi jurnale în toată perioada ce a trecut. Jurnale bune şi amănunţite. Deci mărturiile primare există.

Îmi aduc aminte: ce uşor îmi era să dezvolt de nota 10 temele de la socialismul ştiinţific; greu e să înaintezi pe calea adevărului, însă din moment ce ţi s-a sugerat calea minciunii, demersul pseudo-logic e cum nu se poate mai lesnicios. Cine nu e cu noi e împotriva noastră, o enormitate, desigur, dar cu inconştienţa adolescenţei era uşor să te plasezi pe acest punct de vedere, după aceea toate veneau de la sine, ingeniozitatea îşi făcea treaba – şi nimeni să-ţi atragă atenţia că totul e o minciună, cu consecinţe foarte grave! Incultura noastră, lipsa bibliografiei şi a unor mentori de nădejde sunt condiţiile favorizante ale acestei rătăciri, pe fondul unei bune-credinţe a celui naiv. E ciudat un aspect: că voiam să credem în acele bazaconii, ni se părea comod. Contrazicerile celor mai vîrstnici, strecurate cu fereală, ni se păreau cîrteli răuvoitoare, de reacţionari, etc. 
va urma

Cărţile prietenilor mei: Dumitru Alexandru, Mahalaua lunaticilor, Ed. Cartea  românească, 1976; 215 pagini

Cicu Tudor

Domnule Ion Lazu: N-am crezut că va interesa pe cineva însemnările mele, deşi, eu cred în ceea ce scriu. Aveţi dreptate însă, cum că vrăjmăşiile acelor vremuri se vor lăsa ca gerul iernii şi peste timpurile astea. Nu suntem diferiţi noi faţă de dumnealor.

De aceea am ţinut să vă trimit în continuare, eseul, pe această cale, deoarece la comentarii trebuie tăiat în două trei părţi... şi, mai apoi, eseul are un titlu şi un motto, iar părţile au şi ele titluri, care nu puteau fi aduse la comentarii... că n-ar mai fi fost comentarii.

Vă mulţumesc pentru înţelegere. Puteţi să-l postaţi la dvs. pe blog, numai dacă apreciaţi că  prin întreruperea publicării lui eu am frustat cititorii de şirul unor gânduri.

Portretul lui Eminescu, cel răpus de boala singurătăţii veacului său.

       (după o investigaţie prin memoriile lui Slavici)

Motto:

„Nu, nu mă boscorodiţi (la ce vă spun), că nu semăn apocalipsa eu, ci rînjitorii cu aere de bunicuţe, de tantitamare, de căcărăi sive pontagii care se scapă (doar) pe ei, că-n de restul ţării nici pe unde se scapă nu li mai pasă”.

                                                                                                         (Nicolae Ciobanu)

7. Se face lumină în hăţişurile epocii

   Caut să înţeleg, de unde percepuse Slavici „că Eminescu încă din timpul copilăriei să-ndrumase a-şi petrece zilele în singurătate”. Pentru că în 1869 când îl cunoscuse la Viena, Eminescu avea 19 ani, iar despre copilăria şi felul de a fi al poetului n-avea de unde să ştie, decât tot de la poet. Tot de la Slavici, mai ştim, că lui Eminescu îi plăcea să se afle în preajma câte unui ascultător, căruia să-i fi spus pe de rost, însăşi „Critica raţiunii pure” a lui Kant, ori întreaga filozofie a lui Schopenhauer, pe care mai că o ştia pe de rost. Că Eminescu „era tot mai mult singur, un fel de rătăcit printre ceilalţi”, s-ar putea să-i dăm crezare şirianului, şi să-l înţelegem pe Slavici, când îşi scria memoriile, pentru că era deja un familist cu probleme şi griji materiale ori sociale. Dar nu-i putem ierta că nu ne explică şi nouă, cu sinceritate, ce anume ştia cu adevărat despre tot ce avea să izbucnească după acea zi de iunie 1883, atât de des pomenită de cercetătorii epocii Eminescu. De altfel, pe undeva, chiar îşi întăreşte convingerea că Eminescu era un caracter tare şi rezistent, un moldovean care îl moştenise pe tatăl său. Pe undeva, însă (ne întrebăm pe parcurs ce-i descifrăm memoriile), chiar credea Slavici cu adevărat, în firea puternică şi caracterul tare a lui Eminescu, aşa cum încerca să ni-l descrie, ori, nici el nu credea că va fi înfrânt până la urmă, aşa că, până la urmă o mică trădare, acolo era un fleac, şi (pesemne) „planul salvator” - lucrat pe ascuns - de Maiorescu chiar era în folosul lui Eminescu? Depus (vorba vine!) la acea casă de sănătate fără a fi vizitat de amici în perioada internării, transferat apoi la Viena (tot pe ascuns) şi tratat de un sifilis inventat, îndopat în ţară cu mercur, ce fel de om ar fi trebuie să fii să nu clachezi unei aşa epuizări  nervoase, în cele din urmă? Suntem de acord cu Slavici că mulţi dintre cei care l-au cunoscut „au socotit că-şi fac scrierea interesantă născocind fel de fel de lucruri imposibile” despre viaţa lui. Le înţelegem răutăţile. Dar, ceva-ceva tot a prins, de nu auzi, pe ici acolo, nu-ş ce gogomănie despre Eminescu, astfel încât, până a-l face „mortul nostru din debara” nu-i decât un pas. Cele câteva rânduri scrise de principesa Elisabeta, regina României, sub pseudonimul literar, Carmen Silva, sunt elocvente cu privire la încadrarea poetului în tabloul simţirii pururi prezente a geniului său. De altfel, despre cauzalitatea ce a stat la hotărârea lui Eminescu de părăsi gândul de a se însura cu Veronica Micle (pe când era văduvă) şi renunţase la cele două odăi închiriate cu scopul aşteptării Veronicăi de la Iaşi, şi-l urmase pe Slavici în cămăruţa oferită doar poetului în Podul Mogoşoaiei la Slavici acasă, acesta nu dezvăluie nimic altceva, decât faptul că Veronica l-ar fi vizitat aici, unde ar fi stat „vreo opt zile, apoi a plecat iar la Iaşi”. Poftim frază: „Singura explicare a acestei întâmplări este că, după plecarea ei, Eminescu s-a uita lung la mine” şi ar fi spus ceva în genul, bine că s-a întâmplat acum pentru totdeauna şi nu mai târziu. Prestidigitatorii de fabricat mituri s-au şi pornit a da verdicte: că ar fi fost homosexual, ba impotent, ori misogin, că iubea femeile doar atât timp cât nu le simţea alături, ba câte şi mai câte. Am mai precizat: le înţelegem răutăţile. Eminescu nu putea fi ajuns, dar mite, dărâmat de pe soclul său, atâta timp cât era în viaţă. Cum nu încap două săbii tari într-o singură teacă, putea cu atât mai mult trei genii (fiecare în domeniul său) să convieţuiască sub aceeaşi cupolă a lumii aceleia? Despre îmbolnăvirea lui Eminescu, prozatorul şi nuvelistul de geniu, Slavici, spune că s-au scris multe şi-n timpul lui, chiar publicate fel de fel de adeverinţe medicale” dar, temeinicia acestora, spune Slavici, e de pus la îndoială. Pe de altă parte, scrisoarea tatălui, cu privire la faptele care fusese la Sibiu şi se întorsese bolnav acasă, pe capul părinţilor, trebuia să-l fi măcinat sufleteşte, din cale afară, de spune Slavici aşa: „s-a dus la băile Mitroşefski, unde s-a încuiat într-o cabină şi a dat drumul la apă, încât a fost nevoie să se spargă uşa” şi dus în „cămeşoiul de forţă” la casa de sănătate de pe strada Plantelor. Dar şi acestea erau doar zvonuri ajunse la urechea lui Slavici. El personal nu asistase la ele. Ce-i drept, Slavici îl vizitase la sanatoriul dr. „Şuţu” şi Eminescu (aşa înţelegem din vizitele acelea) „părea că mă recunoaşte” şi se plimba prin grădină recitând părţi întinse din Iliada. Apoi, celălalt geniu, Caragiale „infama creatură”, cum îl ştim din „fire cameleonică” (sintagme sugerate de G. Călinescu), îl trădase şi-i năruise lumea încrederii în prietenii apropiaţi, cândva. Sărim peste episodul documentului sustras din sertarele biroului poetului de „spionul” de la Timpul şi ne referim acum la mărturia lăsată de nepotul poetului, ce îi fusese prezentat dramaturgului, pe vremea când Caragiale ţinea un bar în gara Buzău. Dacă e să ne luăm (şi de ce n-am face-o?) după Gheorghe Eminescu (fiul lui Matei – fratele poetului Mihai Eminescu), grecoteiul - care era din categoria farsorilor geniali (tot după G. Călinescu) - jucase în raporturile dintre poet şi Veronica, rolul acelui infam Cătălin din „Luceafărul”. Nu mai e un secret pentru nimeni, acest fapt, dar cum a făcut-o cu atâta indiscreţie (e de reflectat), indiscreţie pe care poetul nu i-a iertat-o niciodată, rămâne doar un mister al haimanalei sanguine caragialiene. Că Slavici, făcea „smintit” pe toţi cei care credeau (ca şi Eminescu de altfel) că va veni şi ziua unirii tuturor românilor din ţărişoarele române, e un fapt cunoscut. Dar, dacă şi-a trădat prietenul, pesemne a făcut-o, din aceeaşi neputinţă a caracterului său de a desăvârşi un ideal iluzoriu, aşa cum de altfel, nici n-a putut da o comedie umană a satului, cum însuşi Maiorescu s-ar fi aşteptat.         

              (din primele însemnări din Jurnalul meu despre enigma celor doi)

                                                            -va urma - 

ion lazu, fotografii de iarnă... insuliţa raţelor