Scriitorul zilei: Radu Petrescu
http://ilazu.blogspot.ro/2012/08/scriitorul-zilei-radu-petrescu.html 

Poezia zilei : Radu Brateş
Lângă apa Prutului *


Lângă apa Prutului,
Cale nu-i , cărare nu-i,
Numai mlaştină şi stuf,
Numai trudă şi năduf.

Vânturi vin din răsărit
Să dărâme ce-am clădit.
Vin arşiţe şi furtuni
Peste anii noştri buni.

Stăm la margine de ţară.
Urcă soarele, coboară;
Îl privim şi ne-nfioară,
Căci e numai foc şi pară.

Creşte seceta, se-ntinde,
Parcă-n braţe ar cuprinde
Lumea toată s-o sugrume
Să aducă altă lume.

Altă lume. Crudă lume!
Plecăm capul sub teroare:
Plânsul doare, râsul doare.

Îşi dezbracă ţara sânul
Să-mblânzească pe străinul,
Pe străinul, pe hainul,
Care-i râvneşte puţinul.

Iar străinul nu se-ndură,
Cere fără de măsură.
Ne tot fură şi ne fură,
Face gol în bătătură.

Ne mişcăm din loc în loc, 
oameni fără de noroc!
Anii vin şi se perind,
Noi ne stingem suspinând.

 (din Volumul Scrise-n furtună, apărut  în ediţie anastatică în anul 2010, prin grija maestrului Ion Brad, fost elev al poetului R.B., la Blaj)
* Poezia face parte dintr-un ciclu scris în cei doi ani de detaşare de la Blaj tocmai în comuna Rogojeni, pe malul Prutului.) 


Ion Lazu - O pagină de jurnal, 1994

10 apr. 94. Azi dimineaţă la Poezie românească contemporană, C. citeşte vreo 30 de poezii foarte bune şi cu o voce de actor. La atîtea daruri, să-l luăm aşa cum e, şi: no comment!

Graniţa şi diferenţa. Graniţa dintre nebun şi omul normal nu se poate lesne trasa: Însă diferenţa ar fi asta: omul normal nu-şi exteriorizează decît o parte dintre gînduri şi sentimente, pe cînd nebunul le dă drumul la toate, fără deosebire – iar pe unele le trece în faptă, neţinînd seama de urmări. Să faci răul inutil e semn sigur de nebunie.

Poate că nu e nevoie de altă înţelepciune decît aceea de a-ţi urma un imbold lăuntric, o intuiţie – în cazul meu: să mă fac geolog, să nu mă duc la filologie. Instinctiv m-am ferit de îndoctrinare şi, pe de altă parte, am amînat pe cont propriu chemarea mea spre literatură.

Aici e misterul, aici e şi miza, dar şi criza – scrii şi nu are nimeni nevoie de rezultatul strădaniilor tale. Şi totuşi, nu poţi să nu scrii, să duci un gînd frumos sau generos pînă la capăt, fapt ce îţi poate aduce în sine o satisfacţie supremă. Ce-ar înţelege ceilalţi din scrisul tău? Puţin sau deloc. De ce te-ar citi?

A fost o vreme cînd puteam spune: „eu în fiecare zi sufăr”. S-a îndepărtat acea etapă, abia de mai ştiu cum a fost, însă îmi amintesc această frază elegiacă, notată pe undeva. Acum pot spune că de la o zi la alta sunt tot mai împăcat cu mine. Scriu mai puţin, simt mai mult.

Rămăşagul meu, scenariul de film şi cartea scrise în pragul vârstei de 40 de ani, ce ar însemna, până la urmă? Viaţa este o cursă de unul singur, în care pui la bătaie toate resursele tale şi constaţi că ele sunt infinit mai mari decît crezuseşi.

(din Lamentaţiile Uitucului)

Va urma

Cărţile din bibliotecă : Alice Botez, Hortensia Papadat-Bengescu,  Emil Manu.

Ion Lazu - Fotografii de vacanţă...Umbre şi oameni , I

Scriitorul zilei: Al. Protopopescu
http://ilazu.blogspot.ro/2012/08/scriitorul-zilei-protopopescu-poezia.html

Poezia zilei: Ion Lazu
Norul de argint 
             

Norul de-argint apăru ferice

Tras de sprintene spirite

Alb imaculat bucălat

Aripă de înger

Fluture de mai

Spulber de nea dulce

Miez de catedrală.

Dar:

Se propti în faţa soarelui

Ca un gând rău

Ca o burtă de smoală

Ca un cheag funest

Tras din şapte colţuri de balauri:

Îngheţând apa-n fântâni

Speriind seva din plante

Junghiind liniştea-n păsări

Turtind munţii cu totul

Dezlănţuind liliecii din peşteri.

Dar:

Suflă un vânticel –

Cât să-şi dreagă vocea –

Şi norul se prelinse din faţa soarelui:

Ca o vină subţire

Ca o biată eroare

Şters la iuţeală, decolorat cu pic,

Neantizat – de vânticelul ferice.

Octombrie 1988

 


Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 1994

9 apr. 94. Aflu că la SOTI s-au dat secvenţe de la cenaclul Fiat Lux, am apărut şi eu de cîteva ori; destulă lume, cîţiva cunoscuţi, C.S. citeşte manifestul-program. Îmi spusese că în cîteva zile vom avea Ultimele zile ale oraşului Pompei pe calculator. Ieri, sîmbătă, la librăria Sadoveanu, Ziua Fundaţiei culturale Române. Mă văd cu Mihai Botez care mă întreabă dacă mai practic geologia. Da, desigur, nu poţi trăi din scris în România! Îi spune lui Aug. Buzura că ne-am cunoscut demult, pe cînd lucra la CEPECA. Mă întreabă de familia Farcaş, tot acolo stau? Au fost în America, unde Dan are un frate. Apoi apare G. Bălăiţă cu ceilalţi trei redactori de la ARC. Mă întreţin cu Gh. Zarafu, un om care poate spune una după alta sute de epigrame – de data asta politice, de-ale lui, de-ale lui Păstorel, Crevedia etc. Pe cînd G. Muntean vorbeşte despre o carte scoasă de Iordan Datcu, spunînd că acest editor neobosit a scos atîtea cărţi că s-ar putea ascunde ca după un zid; îi sugerez lui G.Z. să tragă o epigramă pe această temă, o face îndată, are în buzunar un fel de hîrtie special dimensionată pentru o epigramă şi mi-o dă pe loc. Mai vorbeşte Romul Munteanu, iar despre procesul Ilaşcu autorul cărţii şi Radu Filipescu, apoi şi părintele Galeriu. Naţiunile au fost create de Dumnezeu, imperiile de diavolul. E secvenţa pe care o dau la Actualităţile de seară, eu apărînd de 3-4 ori, plasat cam în spatele părintelui G.

Mă gîndesc intens la Andrei, azi vine din tabăra de la Timişul de Jos, unde din păcate nu vor fi avut vreme prea bună, dar se va fi simţit bine printre copii de seama lui. Îmi spun că la români dragostea pentru copii capătă în aceste vremuri o coloratură dramatică – îi iubim pătimaş, cu disperarea celui ce face tot ce poate pentru copilul lui, renunţînd la comodităţi şi înlesniri pentru sine însuşi, cu speranţa metafizică să le fie lor mai bine, părinţii ajutându-i din răsputeri să evite pe cît posibil privaţiunile care ne-au îngrădit şi mutilat pe noi.

La Simpozion apar basarabenii N. Dabija şi D. Matcovski. Acolo e o luptă pentru supravieţuirea fiinţei naţionale, aflată în mare cumpănă.

Să scriu despre lipsa de civilizaţie a acestui popor care nu-şi respectă scriitorii, artiştii: nimeni nu-i recunoaşte pe stradă, nu-i salută, nu le dă un semn că ştie măcar de existenţa lor… La ce ne folosesc atîtea cărţi citite, dacă nu înţelegem că şi scriitorul ca om e important?! Măcar un “V-am citit, domnule autor! Felicitări!” Spunea E. Ionesco: „Creatorul trăieşte între patru pereţi, cu opera sa, dar are uneori nevoie să iasă în cetate, să ia contact cu semenii săi, cu problemele lor, să se racordeze la imperativele momentului. Toată lumea îl iubeşte şi-l venerează acum pe Ţuţea, dar cîţi s-au împiedicat de bătrînul mătăhălos. O simpatie generală pentru filosof, după ce el a murit, sărac ca un adevărat filosof, pe-un mindir de paie, vorba lui Eminescu…”

M-am gîndit că Banu Rădulescu a împlinit 70 de ani; marele recitator Ludovic Antal ar fi împlinit şi el 70 de ani. Ar fi de propus chiar la cenaclul Fiat Lux un Studio de poezie Ludovic Antal.

E o mare diferenţă între a face toate eforturile pentru a scrie cărţile pe care le poţi scrie şi a face eforturi să ratezi cărţile pe care nu le poţi efectiv scrie, pentru că nu ţi se potrivesc.

Eu am scris de curînd Ruptura, tot un fel de autobiografie-jurnal. Să scriu măcar o parte din ce pot scrie, iar nu însăilări ficţionare -, singura garanţie că nu muncesc în gol…

Titlu: Minciunile de pe patul morţii – cele pe care nu s-ar abţine să le înşire tanti M.

Haiku: Brusc vreme bună. Să regretăm şi mai mult plecarea din munţi.

(din Lamentaţiile Uitucului) 

Va urma

Cărţile din bibliotecă  

ion lazu - Fotografii de vacanţă ... Norul de argint...I

Poezia zilei: Virgil Mazilescu 

prefaţă

şi după ce am inventat poezia într-o încăpere clandestină din adâncul pământurilor sterpe - curajul şi puterea omenească s-au topit ca aburul

şi altceva în afară de faptul că m-am născut şi că trăiesc şi că probabil voi muri cutremurându-mă (ceea ce de altfel am vrut să spun şi acum doi ani şi acum trei ani de zile) deocamdată vai nu pot spune

îmi reiau prin urmare vechea limbă: începând chiar din clipa de faţă. o sucesc o mângâi o bat cu sete. dar sintagmele stranii în care (se spune că) sufletul meu doarme ca într-o vizuină pierdută nu mă mai ademenesc. degetele subţiri care vor săpa canale-n pădure şi se vor întoarce acolo mereu şi vor intra încetul cu încetul în putrefacţie? degetele subţiri nu mă mai tulbură

(din Va fi linişte va fi seară, Ed. Cartea românească,1979)


Scriitorul zilei : George Mărgărit
http://ilazu.blogspot.ro/2012/08/scriitorul-zilei-george-margarit.html 


Ion Lazu - O pagină de jurnal, 1994

26-27 martie 94. Discuţie enervantă la culme cu fiul vecinului, numitul Răzvan, care are tupeul să ne sfideze cu fraze de-ale puterii. Un tinerel care nu pare a şti că nu suntem egali decît la urne, iar în rest trebuie să păstreze respectul celor maturi. El procedează cam ca Văcaru, spune orice, sfidînd logica, pentru simplul considerent că, oricum, ei vor cîştiga la vot şi atunci nimic altceva nu o să mai conteze: Ei au avut dreptate! Cu privire la Basarabia zice: Să fim serioşi, gîndiţi cu inima, nu sunteţi realişti! Or, astea nu sunt contra-argumente, astea sunt jigniri. Are el acest drept în faţa mea, care-l ştiu din clasele primare? Aşa discută cu mai marii lui, cu Văcaru, cu Meleşcanu? Ce şi-o fi zis: ia să le dau peste nas reacţionarilor, că oricum lucrurile nu evoluează în favoarea lor. Acest tupeu…

Eminescu: de vrei s-auzi cum viscoleşte-n arfa-mi / Un cînt bătrîn…

Eminescu: într-o limbă aspră / Şi veche – însă clară şi înaltă

Eminescu: Un bard sătul de-a lumii lungi mizerii…

1 apr. 94. Mă întîlnesc, după aproape 20 de ani cu Nelu Dumbrăveanu, vechi prieten din studenţie, venit la noi la întreprindere cu fiu-său Dan, student anul 3 geografie-ecologie, deja căsătorit. La revedere sunt prezenţi şi alţi foşti colegi de an: Angela, Liviu S. şi Paul P.. Încă o dată Nelu D. mă impresionează cu formidabila lui memorie. Povesteşte cum, la ei în vizită fiind, la Vânju Mare, prin 1972, fiu-său se zgîriase şi eu l-am luat în braţe şi i-am spus să fie bărbat, după care copilul s-a liniştit şi nu s-a mai dezlipit de mine. I-a murit şi lui tatăl, la 81 de ani, în 1993. Venerabilul Eufrosin D. (Reţin numele taţilor, pentru că aşa eram chemaţi la armată.)

2 apr. 94. La 5 p.m. cu Pan Izverna în Pitar Moşi nr. 8, la Pan Vizirescu, născut 1903. Slătinean, a făcut doar un an de liceu la Slatina, în particular, restul liceului la Craiova, liceul Carol. Unul dintre discipolii lui Nichifor Crainic, cel mai credincios dintre ei. Condamnat imediat după venirea comuniştilor, a stat ascuns 23 de ani la o soră a lui din Slatina, timp în care nu a ieşit pe poartă, doar mici plimbări de noapte prin grădină. A scris în tot acest timp şi s-a rugat. Memorii, eseuri, versuri, drame. Din păcate manuscrisele puse într-un geamantan au fost îngropate într-un grajd şi, pătrunzîndu-le umezeala, s-au deteriorat în mare măsură, practic irecuperabile… Ne povesteşte despre o dramă scrisă după un caz real, un exhibiţionist care în parcul mare de pe strada Piteşti, foarte pitorească pe atunci, venea cu familia, punea să se sape o groapă şi se îngropa acolo; venea lume ca la circ. Respira printr-o ţeavă, trăgea de  funie şi o semnaliza pe soţie să-l scoată. A intrat în politică, a salvat guvernul într-o împrejurare cînd avea nevoie de un singur vot în Parlament. Un tip care juca tare.

Pan V. învăţase să pună pingele la toţi din casă, mare specialist. A sculptat cîteva icoane în lemn, folosindu-se de tijele de la o umbrelă dezafectată, aruncată în pod. Multe performanţe de perseverenţă. Îi spun că am observat că sunt două categorii de artişti, opuse chiar, şi nimic la mijloc: ori aerieni, n-ar şti să bată un cui, ori foarte iscusiţi la orice muncă manuală. Îmi dă dreptate. Înregistrez discuţia noastră în trei şi o voi bate apoi la maşină, poate o publică P. I. pe undeva.

Îl visez pe Bebe Pîslaru (decedat cu ani în urmă), tocmai coborîse de la tribună, ţinuse o conferinţă. Unul îl întreabă: De ce te bîlbîi aşa? El: Mă bîlbîi că sunt emotiv. Şi către mine: Tu nu ai trac cînd vorbeşti în public? Ridic ochii şi-i văd faţa înroşită de emoţie, chiar transpirată.

(din Lamentaţiile Uitucului)

Va urma

 

Cărţile din bibliotecă : Nicolae de Popa, Mihai Bradu, Nicolai Tăicuţu, Rita Chirian.

ion lazu - Fotografii de vacanţă... în parcul IOR, II 

Scriitorul zilei: Marin Mincu
http://ilazu.blogspot.ro/2012/08/scriitorul-zilei-marin-mincu-comentarii.html 

Să-l avem în vedere şi pe Calistrat Hogaş, m.29 august 1917
http://ilazu.blogspot.ro/2012/04/scriitorul-zilei-calistrat-hogas-poezii.html

Lidia în recital: Trei Cântece în aer liber 
http://youtu.be/2lvOq6KE0DA
http://youtu.be/WkHcpDjY20I 
http://youtu.be/LNE1Lsvyv2k 


Poezia zilei: Vlad Neagoe
Şi morţii

Şi morţii înfrânţi de ţărână,
şi morţii înfrânţi de lumină,
şi sentimentul de irealitate
aruncat în aer de mâini deschise,
şi drumul refăcut de spaima 
fiinţei şi a frumuseţii urcând
în urma furnicilor, pe coaja crăpată
a copacilor spun:
lumea asta nu întoarce nimic înapoi şi...
fac un gol prin care se mişcă
printre rodii înşiraţi la marginea drumului
şi revin mereu fumegând în cetatea zidirii
tot mai crenelată de priviri rătăcite.
Aerul din cămările adânci pare mai bătrân
în casa proaspătă, mirosind a busuioc
şi praful aşternut peste lucruri
 a punctat timpul, blestemat rival,
pe gura mută a altor vremi
şi vorbirea ce plesneşte în pustie -, 
e a altora, a iubirilor toate 
în amărâta nemişcare a cavităţii adormite
aici se naşte şi se moare - în golul care se mişcă,
se-aude sfioasa explozie a înfloririi,
mandibule de cavernă devoră
rădăcinile creaturii, miresmele
actele de binefacere târâte de tancuri
şi sărăcia însângerată de cei ce ne iubesc;
mă simt pustiit şi pustiul pătrunde
în cuvinte, cuvintele în fisurile oaselor
prin unde fine scânteietoare
până la uimire, până la noi ordine
a fi pe apucate până la ultima suflare
a fi pe picioare şi orb ca un gavanos
uitat în cuptor. Dar de acolo ce să sperăm?
Unde să mergem?

(din volumul Vorbirea care vede, ed. Albatros, 1999)



Ion Lazu - O pagină de jurnal, 27 august 2013.

Blestemată fie ziua... Aseară am auzit că Guvernul a aprobat începerea exploatării zăcământului de aur şi argint de la Roşia Montană. Nu se putea veste mai proastă, iar mai exact spus:  mai nenorocită. Acum nu mai urmează decât ca Parlamentul să voteze (obedient) în sesiunea de toamnă şi dezastrul este asigurat, definitiv, şi pe toate liniile. Zadarnice au fost mîrîielile noastre de pe margine, practic de dincolo de gard. În zadar am spus şi am repetat: este vorba despre cel mai important zăcământ aurifer din Europa, al patrulea în lume... Zadarnic am repetat pentru cei care nu ştiu, dar şi pentru cei care ştiu şi se fac a fi uitat: din acest zăcămând se extrage metalul preţios încă din timpuri imemoriale, practic din comuna primitivă; că acest aur a constituit singurul obiectiv al războaielor cu Traian, de la începutul celui de al doilea veac al erei noastre: să pună mâna pe rezerva de aur şi pe zăcământ, să-şi refacă bugetul imperiului, să se relanseze în istorie. Au luat de pe cuprinsul Daciei Felix tot ce se exploatase până la venirea lor, au extras de la Roşia Montană vreme de aproape două secole, au părăsit Provincia abia când randamentul exploatării devenise nesemnificativ. Şi s-a mai exploatat metal preţios în decursul celor două milenii ce au urmat, mai intens pe vremea Habsburgilor, din nou pe vremea comunismului. După nefericitul Decembrie-păcălici, exploatările s-au sistat pentru că Banca Naţională a României, singurul beneficiar prin Lege, nu mai avea nevoie de metal, rezervele ei erau asigurate pentru multe decenii în continuare! Expoatările au intrat în faliment forţat de această reglementare care interzice vânzarea către terţi...  Acum, de vreun deceniu, se duc lupte la baionetă (pe bani foarte mulţi, prin televiziuni şi ziare mituite, prin politicieni corupţi etc) pentru a îmbrobodi opinia publică, să nu mai fie atentă şi reactivă la mişelia istorică pe care o pun la cale politicienii, de indiferent ce culoare.  Ce se urmăreşte, care este obiectul ticăloasei tranzacţii? Exploatarea intensivă, definitivă, a întregii rezerve de metal, în decurs de 10 ani. Statul român să primească mai nimic, iar excrocii internaţionali să ia totul. Şi să ne lase locul devastat, pustiit, cu un imens lac de rezidii cianurate, cât o mie de bombe cu hidrogen...  Or, din acest zăcământ s-ar mai fi putut extrage metal preţios încă multe secole de acum înainte, în funcţie de noile tehnologii ce se vor perfecta, şi în măsura  în care nevoile stringente ale ţării o vor cere. Să nu eludăm nicicum faptul că nu are dreptul un Guvern, cu mandat limitat, să angajeze bogăţia subterană a naţiunii, să-i cauţioneze viitorul. Generaţiile viitoare care vor locui pe aceste meleaguri nu au decît vina că vor fi urmaşele unei generaţii precum cea de astăzi, care vinde cu neobrăzare, nicidecum cu inconştienţă, ceea ce nu-i aparţine defel. (Şi nicidecum pe o punguţă cu doi bani, ci pe o ditamai punga cu venin -cianură!)

Să mai pierd timpul atenţionând asupra faptului simplu că aurul şi argintul nu reprezintă în realitate decât partea vizibilă a aisbergului? Că marea lovitură o reprezintă celelalte metale preţioase din compoziţia zăcământului Roşia Montană (crom, nichel, vanadiu, wolfram, titan  - nu insist)? Să repet eu ceea ce s-a spus şi scris cu buletinele de analiză în faţă? Sau să spun eu ce trebuie făcut cu aceşti oameni care merită să fie aşteptaţi la colţ de stradă şi miruiţi cu parul, fără milă?! Zadarnic. Ni s-a indus odată pentru totdeauna ideea că totul se hotărăşte în altă parte, că nimic nu depinde de voinţa noastră, cetăţeni figuranţi pe listele elctorale, măsluibile... Se va vedea, la noile alegeri, când ne vom prezenta cu mic cu mare ca să-i votăm, fie pe-ai lui Băsescu şi Boc, fie pe-ai lui Ponta şi Antonescu-Căcărău...

Dar, blestemată fie de două ori ziua în care, împotriva Legii şi a evidenţei şi a bunului simţ elementar, puşcăriaşul Adrian Năstase a fost reabilitat şi reprimit în Baroul avocaţilor din Bucureşti. Dar, pentru Dumnezeu, există măcar o singură persoană cu mintea cât de cât întreagă din această ţară, indiferent de opţiune politică, de religie, rasă, orientare sexuală, alfabetizat de ochii lumii ori analfabet cu ştaif, există măcar o persoană care să nu fie convinsă că Adrian Năstase nu trebuie să revină în Barou; că acel care a încălcat flagrant legea nu are dreptul să lucreze în domeniul Legii? Nu există, vă asigur absolut niciun cetăţean român care să nu fie convins de ticăloşia acestei manevre scandaloase! Şi totuşi, această enormitate s-a întâmplat, la vedere, de faţă cu toată naţiunea democratic votantă. Se spune, cu inconştienţă şi vinovată resemnare, că "avem ce merităm". Nu doar că avem ce merităm, dar clipă de clipă nu mai avem decât praful şi pulberea pe care le merităm. Şi ruşinea istorică, şi dezonoarea pentru totdeauna. Dar ce vină să aibă urmaşii urmaşilor urmaşilor noştri, care se vor trezi cu puşculiţa devalizată, sfărânată? Ei nu vor avea decât vina că sunt urmaşii noştri în linie dreaptă. Tot aşa cum noi suntem urmaşii celor care trăiau fericiţi cum nu se mai poate pe vremea lui Dej, pe vremea lui Ceauşescu. Urmaşi ai celor care, în vreme ce ni se livrau aceste ştiri catastrofale, izbucneau în strigăte entuziate, de românească izbândă, când nu-ştiu-ce fotbalist a dat gol în poarta adversarului la Cupa Europei? "Un gol istoric se întinde", vorba poetului...

Cărţile din bibliotecă : Virgil Mazilescu, Petru Ursache, Vlad Neagoe.

Fotografii de vacanţă ... în Groapa Văcăreştilor...

Scriitorul zilei: Eusebiu Camilar
http://ilazu.blogspot.ro/2012/08/scriitorul-zilei-eusebiu-camilar-poezii.html

Poezia zilei: Mariana Dumitrescu, n. 27.08.1924

Soliloquis

În singurătate
Şi în durere,
Sub clopote de tăcere,
Se pârguie câteodată
Recolte de hohote şi de fiere...

Nu te-aştepta,
Livadă umană,
Să-ţi crească sub geană,
Printre lacrimi stinghere,
Atâta putere...

Plângi, Suflete al meu, Rătăcit între noapte
Şi stelele mici...

Plângi,
Numai aşa ai să te ridici...


La tine

Lasă-mă la tine pe prispă să viu,
Soare şi slugă să-ţi fiu...
Să-ţi mângâi muşcatele din cutii,
Să-ţi leg viţa care ţi-a năpădit pragul...
Să-ţi curăţ de păienjeni
Puştile din panoplii,
Să-ţi şterg de rugină baltagul...

Să-ţi pun pe masă
Zmeură proaspătă şi mustoasă,
O strachină aurie de miere
Şi ciorchini vineţi de glicine...

Lasă-mă
Hai,
Lasă-mă să viu la tine...

(din volumul postum: Iarba timpului, E.P.L, 1968) 


Ion Lazu - O pagină de  jurnal, 1994

21 martie 94. Îmi scrie Niki, se reapucă de lucru la scenariul Rămăşagul. Seara la Ateneu, G. Dimisianu îmi şopteşte că articolul meu Megalitice, împotriva răstălmăcirilor lui Ion Gheorghe, apare în acest număr. De acolo plecăm înpreună cu maica Sica, e foarte prinsă, predă 12 ore de religie pe zi. (83 de ani, coloana frîntă). A venit ca să se împrospăteze. Trebuie să fim acolo unde e nevoie de noi, zice. Dimineaţa aranjasem cu Lucia Negoiţă o emisiune a Lidiei pentru sfîrşitul lui aprilie. 

22 martie 94. Fiecare carte, aşa cum ai cumpărat-o, aşa cum o regăseşti acum în rafturile bibliotecii, este mai puţin decît s-ar cuveni: mai degrabă un cunoscut din timpul unei călătorii în acelaşi compartiment, iar nu propriu-zis un prieten - şi asta pentru că atunci ai citit cartea în treacăt, cu ideea că vei reveni asupră-i: temeinic, stăruitor, definitiv, aşa cum crezi că şi merită; dar cartea este şi mai mult decît te-ai aştepta, regăsind-o: pentru că acolo sunt însemnări pe pagină şi sublinieri pe text de care uitaseşi şi care te ajută, nesperat, să te edifici.

Tot azi vorbesc la telefon cu soţia lui Nelu Dumbrăveanu, colegul de studenţie despre care am scris în Ruptura. În Rom. literară îmi apare tableta Megalitice, iar lui Mircea Ciobanu ciclul de poeme  Noaptea – fragmentele mari – în curs de apariţie la ed. Princeps.

Vladimir Nabocov, 1899-1977, a colecţionat 4323 fluturi, lăsaţi Muzeului din Laussanne. 

23 martie 94. Vreme frumoasă, se spune la buletinul meteorologic, fiind în realitate vorba despre această vreme de secetă prelungită, cu soare hain, cu cer senin-oţelos, fără umbra unui nor. Cu spaimă te întrebi: cît o să mai ţină această vreme “frumoasă” şi cît o să mai ţinem noi, bieţii? Să fim noi, românii, un popor eminamente de esteţi? Să ne intereseze numai preumblările inocente în mijlocul peisajului scăldat în soare? Nu cumva aveţi gura strîmbă, domnilor meteorologi, că numind vremea de ploaie vreme urîtă, ploile ne ocolesc de la un timp? Spuneţi-i vremii ploioase vreme “grasă”, sau şi mai bine timp gras, cum spune prietenul meu Onu Jugărean de la Avrig: timp de ploaie care să pătrundă brazdele, să hrănească rădăcinile, ca să se înalţe lanurile “dunăre”, cum spune alt prieten de-al meu, nenea Petrică Dumitrescu din Ioneştii de Vîlcea. Vorbiţi-ne mai des, mult mai des de timp gras, care să prevestească lumii lanuri de porumb “dunăre”; cînd ne vorbiţi de ploi mănoase, renunţaţi pentru numele lui Dumnezeu la termenul sclifosit de vreme urîtă, nefavorabilă; înţelegeţi, în fine, că deşi nu mai suntem o ţară eminamente agricolă, suntem, eufemistic vorbind, un popor flămînd, căruia nu-i mai arde de estetică, de promenade pe timp “frumos”… Vorbiţi-ne de ploi îndesate, cu bulbuci, cu broaşte, ploi temeinice; vorbiţi-ne de timp gras, ne e gîndul la roadă, ne e ultima speranţă la recolta din ăst an. Vin impozite grele, deşelătoare, vine şomajul, vin parşiv măririle de preţuri, da, toate astea vin valuri-valuri; ajutaţi-ne să ne gîndim la roada pămîntului, singura salvare, ultima nădejde, la acest pămînt generos care nu ne lasă să pierim cînd toţi ne doresc pieirea. Ajutaţi-ne să visăm la grădini pline de legume, la livezi încărcate de fructe, la podgorii cu strugurii cît căciula, la grîne cu spicul cît vrabia, la porumbişti-dunăre. Nu vreau să mai aud de vreme frumoasă, mă sperie de moarte această sintagmă, ea capătă de la o zi la alta conotaţii sinistre; ne frisonează ideea secetei, a lăcustelor, a ciumei, a tuturor calamităţilor de Ev mediu revenite din negura trecutului, refulate peste acest popor. Nu mai zîmbiţi machiavelic anunţîndu-ne festivistul timp frumos, cu miros de pucioasă, de deşert, cu zbîrnîit de lăcuste, cu foşgăit de Colorado… destul doamnelor şi dle C. Ţicu, destul cu timpul dumneavoastră frumos! Vorbiţi-ne de timp gras, de răpăitul spornic al picăturilor de ploaie în coperişe, în pulberea drumului, în frunzişuri solzoase, în pîsla ierbii, în băltoacele cu paie şi pleavă: Vorbiţi-ne de timp gras! Oricît de ciudat v-ar părea termenul, pe moment. Vă veţi dezbăra de frazeologia lustruită, frivolă, mincinoasă, ticăloasă. Spuneţi-ne-o neaoş: plouă cu găleata, altfel vine dl Surdu să ne anunţe el catastrofa naţională, seceta secolului, dezastrul Ţării, şi fiţi convinşi că o va face cu o satisfacţie diabolică. Nu ne-aţi votat pe noi, nu ne mai vreţi pe noi, satrapii satelor ceapiste. V-am fi dat promisiuni pe săturate; aşa, vă dăm cu nemiluita ameninţări cu seceta, cu vremea frumoasă… Şi iată că dl Surdu, mardeiaşul colectivizării, al cotelor şi normelor, ne fericeşte cu prevestiri de mare secetă, ne cobeşte a foamete, a dezastru naţional. Şi asta numai şi numai pentru că nu e la guvernare, ca să ne vorbească, dimpotrivă, despre victoria din agricultură, despre pariul cîştigat, despre fericirea oamenilor muncii de pe aceste plaiuri minunate.

Va urma

Cărţile din bibliotecă. Constantin Stere, Marin Tarangul, Sorin Titel. 

ion lazu - Fotografii de vacanţă ... în parcul IOR

Scriitorul zilei: Ion Simuţ
http://ilazu.blogspot.ro/2012/08/scriitorul-zilei-ion-simut-comentarii.html 


Poezia zilei: Mariana Ionescu, n. 1947

Revelaţie târzie 

Într-o dimineaţă m-am trezit cu trupul de argint,
totul strălucea şi n-am mai zărit soarele;
am strigat dar imeni n-a venit
ca să-mi ajute să port prin iarba înaltă
minunea ochilor şi oscioarele...
Apoi a început să cadă ninsoarea luminii
şi văzduhul clănţănea uşor,
mă chemau în grădină crinii,
păsări albe îşi aprinseseră în cer zborul lor;
toate orologiile căzuseră, prin fîntâna trupului meu,
în vraja încremenirii -
se oprise o secundă de argint,
rătăcită în marginea firii.


Rostirea numelui

Înveţi sufletul aburit să citească
numele tău de pământ, de pământ,
ţi-e teamă că la despărţirea de ulciorul lui
o să-l uite şi n-o să mai ştie
unde eşti, unde sunt.

Atunci când visul primăverii
zace bolnav în ierburile scunde,
veşted şi însingurat, îngerul serii
plânge în tăcere cu lacrimi mărunte.

Vino mai aproape de sufletul meu,
veşted şi însingurat, şi spune-i
cine îţi presară peste pleoape
somn de înger curat dincolo de
rostirea augustă a numelui.

(din volumul Alter-ego cu flori galbene, Ed. RewexComs, 2012)



O pagină de Jurnal 1994

17 martie 94. Punctul forte al religiei creştine, al oricărei credinţe nu este, cum s-ar presupune, credibilitatea respectivului discurs, nici măcar moralismul său, ci, în mod neaşteptat, chiar falsa logică, ea conferind acea coerenţă cu care mintea umană se poate declara satisfăcută, dîndu-i cale liberă sufletului, să nu stea la târguială, ci să adere la ce-i convine lui… 

20 martie 94. De dimineaţă cu A. şi Elena în parc. Apoi la biserica Sf. Elefterie unde a fost depus Liviu Călin. De faţă Pan Izverna, T.Vîrgolici, C. Baciu, Ileana Mălăncioiu, Ulici, Bălăiţă, Mircea Martin, Magdalena Bedrosian – tatăl ei e preot chiar la Sf. Elefterie, Dan Grigorescu, Ion Ianoşi, Zigu Ornea (care ţine un discurs), Irina Mavrodin, Cornel Popescu, Traian Iancu, Dna Vulcănescu, Lucica Crăciun, Maria Bănulescu. Biata soţie, care mai că se prăbuşea dintre cei doi care o susţineau…Ultimele mîngîieri, sărutarea din urmă, pe mînă, pe frunte, pe ochi. 1930-1994, o tumoră benignă, la plămîni, atipică, dar a survenit o hemoptizie şi stopul cardiac.

Dar ce a fost aseară? Spectacolul Lidiei la Pod, în mare formă, foarte stăpînă pe recital, un triumf, trei bisuri foarte simpatice şi la urmă le-a zis studenţilor: Dar voi nu vreţi să mai daţi spectacolul? Ce mai vorbă, nu doar lui Cătălin Naum, ci tuturor studenţilor le-a făcut o impresie extraordinară, ceea ce Naum mi-au spus-o şi în particular, la cabine, după aceea.

Dar vreau să spun că şi spectacolul lor mi s-a părut excelent, nu doar un montaj, ci un recital tot în stilul Lidiei, adică cu muzică, mişcare, interpretare, mimică, totul de mare rafinament, pe texte din Grigore Vieru şi Leonida Lari, care i s-au părut şi Lidiei valabili ca poeţi. Păcat că nu i-aţi chemat şi pe autori, le-am zis, s-ar fi simţit foarte flataţi. Acest Cătălin Naum nu vrea publicitate, e de părere că dacă studenţilor le place teatrul şi îl fac cu dăruire, nimic altceva nu mai contează (inclusiv aprecierea publicului). Ca o fatalitate, par să se ascundă şi să se baricadeze în acest Pod. Unde Lidia a activat cu ani în urmă. În sală Pan Izverna, Petrică şi Mariana Lungu, Lucia Negoiţă, maica Sica, pe care o însoţim la revenirea spre piaţa Romană: încîntată de prestaţia Lidiei, lăudînd-o din tot sufletul: Dumneata ai aripi, zice buna doamnă. Sunt momente frumoase, seri care ai vrea să nu se mai termine…şi bucuria succesului net al Lidiei, chiar venit aşa de târziu...

(din Lamentaţiile Uitucului, în manuscris)

Va urma

Cărţile din bibliotecă: Nicolas Dima, Paul Eugen Banciu.

Ion Lazu: Fotografii de vacanţă - expoziţia din baie şi din sas (Pietre şi Oameni pe care i-am întâlnit...)