I.L.Caragiale, Publicistica, VI, Fotografii de iarnă. Cărţile prietenilor mei...

I.L.Caragiale, Publicistica, VI,

 

Am promis să mă ocup de articolele lui Caragiale despre Eminescu, în ianuarie, luna naşterii celor doi titani ai literaturii române. În cartea pe care am găsit-o abandonată la metrou, în împrejurări despre care cititorul meu a fost informat, sunt trei astfel de articole, de altfel toate faimoase: În Nirvana, comentată ieri, Ironie, de care mă ocup astăzi şi Două note, care rămân pe data viitoare.  (d.m.t., vorba lui Tolstoi). Ironie este datat iulie 1890, scris probabil în contextul unui an de la dispariţia Poetului. Şi fiindcă am început cu precizări privind datarea, Două note sunt din 1992, deci la 3 ani de la plecarea lui Eminescu.

Spicuiesc din Ironie, care nu pierde nimic din tonul elogios şi deopotrivă amar cu privire la Eminescu: ..."de o superioară înzestrare intelectuală, rareori a încăput într-un cap atâta putere de gândire. Era pe lângă aceasta un mare poet, cu cea mai nobilă şi mai înaltă fantezie, ajutată de un rafinat instinct artistic, el a turnat într-o lapidară "formă nouă limba veche şi-nţeleaptă" pe care o cunoştea atât de bine şi o iubea atât de mult". Caragiale continuă: "ura din convingere aşa-numitele convenienţe şi poleiala lumii", respingea laudele ipochimenilor "cari se tot vâră în biata noastră literatură ca microbii răufăcători în trupul omului sănătos". Era şi de tot mândru. Precum era "şi de tot sărac". Caragiale, susţine acest lucru, precizând: "L-am cunoscut, am trăit lângă el foarte aproape vreme îndelungată..." (Se referă în primul rând la cei 4-5 ani de la Timpul.) Şi tot Caragiale: "Îmi vine destul de greu să contrazic nişte autorităţi în materie literară, ştiind bine cât le iritează contrazicerea şi cât de primejdioasă e iritaţia lor pentru soarta şi reputaţia unor simpli muritori ca noi; dar trebuie spus că poetul de care e vorba a trăit material rău, sărăcia lui nu este o legendă: a fost o nenorocită realitate şi ea îl afecta foarte." După care exclamă, exasperat: "Ce Dumnezeu! doar n-a trăit omul acesta acum câteva veacuri, ca să ne permitem cu atâta uşurinţă a băsni despre trista lui viaţă! a trăit până mai ieri, aici, cu noi, cu mine, zi de zi, ani întregi... Pe cine vrem noi să amăgim?" (Iar noi, cei de astăzi, fripţi de atâtea ori, nu numai sub ticăloasa dictatură, dar şi mai apoi, poate şi mai dureros, în democratură,  mereu manipulaţi, deturnaţi, manipulaţi...)

Printre rânduri înţelegem că izbucnirea lui Caragiale se îndreaptă cu adresă sigură împotriva lui Maiorescu, cel care, ştim aceasta, îl lansase pe Poet, îl susţinuse în carieră, căutând însă să tragă spuza pe turta lui, nu numai teoretic, artă pentru artă, ci şi practic, de data aceasta: precum că poetul a fost necugetat, cu el nu s-ar fi putut realiza mai mult, căci dispreţuia averea, era risipitor etc. Aserţiuni pe care le combate fără ezitare Caragiale, "din apropiere"; care aserţiuni, în mod ciudat, au făcut grozavă carieră în conştiinţa românească de atunci încoace - şi în mod foarte curios, după trecere de jumătate de veac, au fost repuse în pagină, acreditate cu superbie de Călinescu, în Viaţa lui Mihai Eminescu: precum că poetul ar fi câştigat chiar foarte bine la Timpul, numai că... era prea risipitor, dispreţuind cele lumeşti, dragă doamne... Caragiale se arată "scârbit" la rîndul său de "laudele deşarte", ale supravieţuitorilor poetului, deveniţi peste noapte mari şi entuziaşti admiratori ai operei sale, înfiinţând "asociaţii şi comitete care să-i garanteze trecerea la posteritate! ce zgomot! ce popularitate! ce de mititei"!" Desigur că aceste vituperări ale lui Caragiale îl vizează în primul rând pe însuşi Titu Maiorescu: "Şi astfel succesul primei ediţii a întrecut toate aşteptările editorilor." ... "Ieri d-abia îl cunoşteau şi-l apreţiau câţiva prieteni de aproape, şi astăzi e un nume la modă, universal cunoscut; ieri d-abia avea ce mânca, în lipsă aproape absolută de subsistenţă, ameninţat de cea mai mare mizerie, şi astăzi se mănâncă mulţi bani - direct, cu opera lui, indirect, sub pretextul numelui lui. (...) Apoi nu-i asta o crudă ironie?"

Simţiţi şi dumneavoastră, dragi cititori, sfânta indignare a lui Caragiale, în faţa acestei spectaculoase, ipocrite, chiar deşănţate răsturnări de situaţie, de după moartea poetului?  Dar simţiţi totodată şi ranchiuna personală a lui Caragiale, fost acolit al lui Maiorescu, după ce relaţiile dintre el şi Magistru s-au răcit, s-au rupt definitiv?  (Şi încă o întrebare, care ar fi putut să şi lipsească: Simţiţi în spatele scârbei lui Caragiale pentru falsele laude, recunoaşteri, succese de librărie, propuneri de statui şi monumente, simţiţi cumva şi o undă de gelozie-invidie din partea supravieţuitorului ILC pentru gloria eclatantă, fie ea şi pustumă, a Poetului?)

Ion Lazu: Cărţile prietenilor mei: Florin Mihăilescu - De la proletcultism la postmodernism
Ed. Pontica, 2002, 329 pagini.

  

ion lazu, fotografii: Ikebana de iarnă...