consemnări, poezii, eseuri

Scriitorul zilei: Ion Vinea, n. 17 aprilie 1895 - d. 7 iulie 1964

Născut la Giurgiu (va fi prieten cu concitadinii săi Ion Barbu şi cu Tudor Vianu), pe numele său adevărat Ion Eugen Iovanaki, a făcut liceul la Sf. Sava în Bucureşti şi s-a înscris la facultatea de Drept, continuată la Iaşi, unde şi-a luat licenţa, fără să profeseze vreodată avocatura. Încă din vremea liceului a editat împreună cu Tristan Tzara şi Marcel Iancu revista Simbol, 1912. În fapt, poetul Ion Vinea se va dovedi neîncadrabil vreunui curent literar; deşi a pornit cu sonete în manieră simbolistă gen D. Anghel, Şt. Petică şi Al. Macedonski; în poemele sale cu temă citadină se va vedea mai lesne modernismul abordării, la antipodul sămănătorismului, al tradiţionalismului etc. Între 1922 şi 1932 a editat Contimporanul, revista cu cea mai lungă perioadă de apariţie, grupând noua generaţie: Tr. Tzara, B. Fundoianu, Ilarie Voronca, Ion Barbu, dar obţinând colaborări internaţionale de la poeţi de anvergură, precum Paul Eluard, Ph. Stouppault, Robert Musil, K. Lajos, deci menţinând tot timpul legătura la vârf cu mişcarea avangardistă, înnoitoare. Mergând oarecum în paralel cu Adrian Maniu, a putut fi plasat între Tudor Arghezi şi Lucian Blaga. Şerban Cioculescu l-a numit "clasicul unor forme poetice moderne". G. Călinescu observă un redutabil creator de imagini poetice. Eugen Lovinescu sesizează unele "exprimări enigmatice", care fac bine poeziei. Iar în fapt poezia lui Ion Vinea îi este foarte proprie şi nu seamănă cu nimic din preajmă, nici măcar cu poezia avangardiştilor pe care i-a grupat în juru-i. A scris şi proze, bucurându-se de o bună receptare, în anii 30. Însă un dezinteres mai greu de explicat în legătură cu propriile producţii, uitate prin revistele vremii, niciodată adunate într-un volum, a făcut ca percepţia asupra lirismului său să rămâna incompletă, chiar inadecvată. Venirea sovieticilor, instalarea comunismului de import, l-au aruncat în neant. Înlăturat din presă în 1954, când a ieşit la iveală faptul că fusese colaborator activ la Evenimentul zilei, cotidianul lui Panfil Şeicaru, cu articole devastatoare împotriva sovieticilor şi a lui Stalin, n-a mai revenit în publicistică, deşi încurajat de Petru Groza, Gh. Tătărăscu şi Lucreţiu Pătrăşcanu. Nu trebuie să ne mire, ci să înţelegem că Ion Vinea fusese o personalitate unanim recunoscută în Interbelic, Preşedinte al Asociaţiei Ziariştilor din România. Arestat şi anchetat timp de câteva luni, învinuit că vânduse în 1950 nişte monede de aur lui Petru Dumitriu; nu şi-a găsit locul în noua orânduire, practicând munci necalificate pentru supravieţuire. După propria declaraţie, a fost "ghipsar, hamal, magazioner, negru literar". (Au parcurs acelaşi traseu un Vladimir Streinu, un Şerban Cioculescu, atâţi alţii...). Se referă la munca de traducător la negru a dramaturgiei Shakespeareene, este bine cunoscut cazul piesei Hamlet, apărută sub semnătura lui Petru Dumitriu. Semnează câteva contracte de publicare cu ESPLA, niciodată onorate de editură. O experienţă la fel de dureroasă traversează şi Henriette Yvonne Stahl, fosta soţie a lui Ion Vinea, la rândul ei arestată, anchetată câteva luni. Convorbirile le erau ascultate; cei doi comunicau eliptic, susţinându-se moral, încurajându-se. H. Y. Stahl publicase o nouă ediţie a romanului Voica, mult modificată. Cei doi, oricât ar părea de necrezut, nu reuşeau să se orienteze faţă cu noua comandă socială, cu linia partidului. Au observat că în tot ceea ce publica sau reedita, Tudor Arghezi era consiliat de un tânăr sau de mai mulţi tineri universitari, bine orientaţi. În cazul lui Ion Vinea şi H. Y, Stahl, cei la care făcuseră apel erau Lucian Raicu, Ov. Crohmălniceanu, Liviu Călin, Paul Georgescu, însă aceştia nu dădeau în brânci să-i scoată mai repede la lumină, ocupaţi până peste cap cu propria carieră, cum s-a şi văzut. I-au ajutat cât de cât să publice unele fragmente de proză, modificate; unele înlăturate din şpalt, de foşti amici ai celor doi, poate de Zaharia Stancu...

La sfârşitul lui iunie 1964, pe patul de suferinţă, poetul Ion Vinea a primit exemplarul de semnal al antologiei sale, pe care n-a apucat s-o vadă în librării: Ora Fântânilor, căci a decedat la doar 10 zile de la fericita întâmplare. (Ne amintim că în cazul lui Blaga a fost şi mai rău, volumul promis n-a apărut decât în anul următor morţii poetului din Lancrăm.)

Opera: Poezii, poeme în proză: Descântecul şi Flori de lampă, Biblioteca Dimineaţa, 1925; Paradisul suspinelor, Editura Cultura Naţională, București, 1930 (cu 5 gravuri, printre care un portret de Marcel Iancu); Ora fântânilor, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1964; Poeme, Editura Tineretului, Bucureşti, 1969 (postum); Ornic nesupus: versuri. (Poezii de duminică), Editura Eus, Chişinău, 1993 (antologie postumă îngrijită de Leo Butnaru)

Proză, publicistică: Lunatecii, roman, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1965 (postum); Venin de mai, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1971 (postum; roman neterminat); Publicistică literară, Editura Minerva, Bucureşti, 1977 (postum); Săgeata şi arabescul. Articole şi pamflete, Editura Minerva, Bucureşti, 1984 (postum)

Opere traduse în alte limbi: Sóhajok paradicsoma (Paradisul suspinelor), Editura Dacia Konyvkiado, Cluj-Napoca, 1974 (traducere în limba maghiară); Árnyékok malma, Editura Kriterion Konyvkiado, Bucureşti, 1976 (traducere în limba maghiară); Ora fântânilor = L'heure des fontaines, Editura Minerva, Bucureşti, 1982 (ediţie bilingvă ţîn română şi franceză); Whisky Palace & alte elegii. Whisky Palace & altre elegie, Editura Bastion, Timişoara, 2008, (ediţie bilingvă româno-italiană,biobibliografie,postfaţă şi antologie critică de Geo Vasile)

Citeşte mai mult: http://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Vinea

http://www.observatorcultural.ro/La-telefon-Ion-Vinea*articleID_26528-articles_details.html

http://www.romlit.ro/postmodernistul_ion_vinea

Poezia zilei: Ion Vinea:

Velut somnia

Ascult pământul, arborii, pietrele,

drumul arcuit în tăcere

printre avântul izvoarelor,

sub ţărmii fără paşi ai stelelor.

Ascult vântul, greierii, singurătatea

până-n de rouă porţile aurorii,

o umbră noaptea, ziua o fantomă

fără de-nţeles lunecând şi de urmă.

Da faţă veşnic între loc şi oră,

martor – al cui ? între ceilalţi şi nimeni,

ce nume port eu dincolo de mine,

ce frunte ridic în ochii lumii ?

Sunetul, raza, zbuciumul şi visul

sporesc vedenia de mine însumi

în privirea de apă a trecutului

cu treptele pe fund ale mormintelor.

Îmi trec pe chip degetele ca pe o mască,

întreb soarta ca orbii vidul,

greu tac pierderile şi amintirile, -

la creştetul lor fumegă cuvintele.

Abecedar

Ziua sfârşeşte în ochii tăi.

Ziua izvorăşte din ochii tăi.

Apa izvorăşte din gura ta.

Florile seamănă cu gingiile tale.

Aerul e tânăr în glasul tău.

primăvara vine din rochia ta.

Păsările le-ai făcut cu mâinile tale.

Umbra se ascvunde în unghiul trupului tău.

Lacrimile sunt lumini pentru urechea ta.

Râsul e un cântec pentru dinţii tăi.

Seara e o vrajă a părului tău.

Somnul e o clipă din sânul tău.

Declin

O tristeţă întârzie în mine

cum zăboveşte toamna pe câmp,

nici un sărut nu-mi trece prin suflet,

nici o zăpadă n-a descins pe pământ.

Cântecul trist, cântecul cel mai trist

vine cu clopotul din asfinţit,

îl auzi în glasul sterp al vrăbiilor

şi răspunde din umilinţa talăngilor.

E toata  viaţa care doare aşa,

zi cu zi pe întinderea stepelor

între arborii neajunşi la cer,

între apele ce-şi urmează albia,

între turmele ce-şi pasc soarta pe câmp

şi între frunzele care se dau în vânt.

Dor de mare

(imitaţie)

Azi mă-ndeamnă iar să m-avânt în larg singuratica mare sub cer

şi un veler înalt şi o stea de-ndreptar este tot ce mai cer.

Şi timonul smucind şi al vântului cânt şi al candidei pânze cutremur

şi al negurii val pe al mării obraz când se crapă de ziuă şi tremur.

Azi mă-ndeamnă iar să m-avânt în larg ale largului aprige glasuri.

E un limpede, e un sălbatic apel, pe talazul cel fără popasuri ;

şi tot ce mai cer e o zi de vânt cu nori albi fugăriţi prin genună,

cu stropi spulberaţi, cu spume spumând şi păsări ce ţipă-n furtună.

Azi mă-ndeamnă iar să m-avânt în larg, fără loc, fără margini, destinul,

prin al vântului ca de cuţit tăiş, urmând pasărea, urmând delfinul.

Şi tot ce mai cer e un cântec de drum zis de-un vesel pribeag lângă mine

şi-un somn fără vis când e visul sfârşit şi-l ângână apele line.

Doleanţe

Gara peticită de lumini,

şine verzi sub luna de venin,

câmp în ceruri înţepat cu spini,

ce tăcere, suflet pal şi mut,

trenurile toate au trecut.

Vântul rupe rufe de mătasă,

gândurile au fugit din casă,

vino, rece mână de mireasă,

pune-mi clopoţei la gât

ca să-ţi treacă de urât.

Ultim şir de roţi, porniţi alene,

felinare, tremuraţi din gene,

ţipă, deznădejde în sirene,

suspinaţi, supape,-n unison,

zgardă, scutură-te de peron.

Gara luminată şi pustie,

trenurile pleacă pe vecie,

ieşi dintr-un sertar, melancolie,

cu panglici, cu bucle şi hârtie,

că paiaţa-i fără de scufie.

ion lazu: Intruşii. Odiseea plăcilor memoriale:

12 decembrie 2007: (...) plecăm prin Pţa Aviatorilor, la dreapta, căutând str. Braziliei, dar dăm peste Washington 19 chiar la colţ, dar nu pierdem traseul,  ajungem la Braziliei 47, sun la poartă, apare dna Voica Vinea, alegem locul.  Vorbim despre editura Vinea, despre retipărirea in integrum, e bucuroasă,  recunoscătoare pentru placă. A văzut şi altele prin oraş şi e impresionată. Eu însumi  impresionat de delicateţea fiicei poetului. Fie şi adoptivă, însă crescând lângă un mare boier al spiritului, care a fost Ion Vinea. (...)

Alţi scriitori:

Lidia Vianu, n. 1947

Dan Ion Nasta, n. 1951

Peter Shrager, n. 1960

Mihail Cruceanu, m. 1988

Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 2001

iunie

început de iunie sfîrşit de zi

după ploaie soarele mai scapă

printre nori un mănunchi de raze

bălaie

una dintre ele se anină de antena blocului

din subtila atingere ţîşnesc în afară

triluri de mierlă, miraculoase -

în timp ce pe cablu în jos

se scurg înjurături, ricanări

împuşcături, horcăieli

hidoasa lume tv.

7 iunie. Vineri. O săptămînă mai grea, pentru definitivarea formalităţilor de vindere a apartamentului din Intrarea Dr. Felix. La semnarea actelor, Lidia într-o dispoziţie melancolică, varsă cîteva lacrimi; se vădeşte un suflet cu osebire simţitor şi drept. Azi dimineaţă o plasez pe Ţuca în autocarul spre Florenţa – pleacă pentru două luni la Georgeta. Are noroc din start, se place cu o doamnă care are acelaşi drum şi se oferă să-i ţină companie şi să o gireze la nevoie cu cei 500 euro ceruţi la vamă. Dintr-odată relaxat. Pe peron vorbesc cu un tînăr care a fost pentru două luni lîngă Roma. Nu vrea să rămînă acolo, e la muncă. I-am transmis Georgetei că Veneticii apare în decurs de două luni.

Mîine Andrei are banchetul de sfîrşit liceu. Ieri s-a întîlnit pe stradă cu diriginta de la şcoala 88 şi a condus-o pînă în cancelarie, primind multe complimente de la fostele profesoare. Părea încîntat. Cum îi e felul, mereu ocupat cu ale lui. Ţucăi i se va fi părut cam sălbatic, necomunicativ, nelipicios, spre deosebire de alţii. Aseară a îmbrăcat costumul de banchet adus de Gelu şi îi stătea foarte bine. Ce noroc să ni-l aducă la ţanc şi Săndica să-i facă modificările de rigoare. Multă simpatie pentru nepot – şi mi-e ciudă cînd spune că eu m-am îndepărtat în ultima vreme, anume din cauza Lidiei, care pe toţi îi vorbeşte de rău, cică. Pe la 14 mă fură somnul. Sună telefonul. Alo, alo! După cîteva minute sună iar: Georgeta, vrea să ştie dacă Ţuca a plecat în bune condiţiuni. Ne invită la ei, la toamnă.

Furnica – pentru Veneticii 2: Ce ne oprimă pe noi în legătură cu moartea cuiva drag? Că n-o să-l mai vedem niciodată, decît în imaginaţie, în amintire, în vis…, iar nu aevea, în realitate. Ca să fim împreună, să ne simţim bine, să schimbăm impresii, să ne sfătuim, să punem la cale cine ştie ce planuri, să ne sprijinim unii de alţii, unii pe alţii. Diferit de cazul cînd nu-l vedem pentru că am plecat foarte departe sau a plecat el… Însă ştiind că el este, ne poate scrie sau nu, că putem să-l chemăm la telefon sau nu, dar el este! Or, acum ştim că el nu mai este – de găsit, de aşteptat, de revăzut, de auzit…Acesta devine al doilea motiv de opresiune. Al treilea decurge din precedentul: el nemai fiind, nu se va mai putea bucura de niciuna dintre desfătările vieţii, cele care nouă ne sînt în continuare accesibile. Ne e milă de el, de parcă ar fi fost scos de la masa plină de bucate. Şi mai e ceva: acel om avea, bănuit, un suflet, peste prezenţa sa propriu-zisă, un duh la care ni se părea că am avea acces; or, noi sperăm că moartea unui om e ceva mai mult decît a unui animal, care a fost şi nu mai este, în modul cel mai net. L-am pierdut, dimpreună cu sufletul lui drag.

Dacă o furnică a căzut în cale, celelalte trec pe lîngă ea; în cel mai bun caz, se opresc, o pipăie cu antenele, apoi se duc să le anunţe pe surate, vin mai multe, o cară la muşuroi – ca să o devore sau nu, să-i digere proteinele, sucurile, iar fragmentele chitinoase le folosesc la consolidarea muşuroiului. Scriitorul e şi el ca furnica – adună fragmmente din imaginea celui ce a fost, încearcă să edifice o construcţie…

Va urma

Fotografii din Grecia... Fortăreaţa Methoni, Insula Sapienţia.