Scriitorul zilei: L. M. Arcade,  n. 13 iulie 1921  - d. 4 septembrie 2001

   

   

L. M. Arcade (pseudonim, la naştere: Leonid Mămăligă), a văzut lumina zilei la Vaslui, ca fiu al unei bănăţence şi al unui ofiţer de carieră. Şcoala primară şi liceul le face la Lugoj şi la Lipcani-Bucovina, în funcţie de mutările de la o garnizoană la alta ale ofiţerului. Bacalaureatul la Lugoj, 1940, după care se înscrie la Drept şi Filosofie, în Bucureşti, cu licenţă în 1944. În 1946 primeşte o bursă a statului francez şi se va stabili definitiv la Paris, integrându-se grupului de studenţi naţional-ţărănişti, sprijinit de C. Vişoianu. Debutase încă din liceu, cu proze satirice, dar a dat şi un eseu: Cele două Europe, 1943, publicat în revista Vremea.

La Paris  va susţine un doctorat în economie politică: Maximalismul. A fost pentru început director literar la editura Pavois, iar din 1951 până la pensionare, 1975, director al unei societăţi pe acţiuni. În 1960 a organizat în locuinţa proprie Cenaclu Neuilly (după ce mai întâi luase parte la Cenaclul rue Ribera, înfiinţat în 1953 de Mircea Eliade), adunând intelectuali de cele mai diferite specialităţi, împreună cu artişti şi literaţi români ai exilului francez, spre ricanările lui Virgil Ierunca, adept al ideii că numai literatura contează, literatura scrisă în româneşte. Împreună cu Monica Lovinescu a fost totuşi un fidel al cenaclului, luând mereu parte la discuţii..  Alte nume de literaţi participanţi activi la Cenaclul Neuilly: Sanda Stolojan, Basarab Nicolescu (citiţi emoţionanta evocare a prietenului său LMA), Theodor Cazaban, Alexandru Vona (Albert Samuel), Bujor Nedelcovici, Matei Cazacu, Vintilă Horia, Horia Damian, Miron Kiropol, Marin Tarangul, Andrei Pandrea, Grigore Nandriş, Aurelio Răduţă, Amăriuţei etc.

A publicat povestiri satirice, în stil caragielian, dar şi poezii, figurând în antologii, împreună cu Horia Stamatu. A scris comentarii despre cărţile unor Eugen Ionescu, Mircea Eliade şi Ştefan Lupaşcu şi multe cronici la cărţi apărute. În Cenaclul Neuilly, a cărui activitate neîntreruptă a durat trei decenii şi unde s-au perindat nu doar literaţi din exil, dar şi aproape toţi scriitorii români ajunşi la Paris (Preda, Sorescu etc), a citit în serial Poveste cu ţigani, publicată în volum în 1965. Romanul a avut o foarte bună primire în străinătate, iar în fapt este o parabolă  a păcatului şi ispăşirii, fără personaje bine conturate psihologic, în stil aluziv-enigmatic, cu parabole şi pilde, într-o întreprindere stranie (de "fantastic, absurd şi utopie" - Monica Lovinescu), cu atmosferă medievală, în care ţiganii sunt aspectul de neaşezare, anistoric, în conflict cu tradiţionalul şi cu istoria. A iniţiat Caietele Inorogului, în care l-a publicat pe Mircea Eliade şi pe Horia Stamatu; apoi şi Cenaclul Hyperion, care s-a îngrijit inclusiv de redistribuirea cărţii româneşti din exil; coagulând literaţii expatriaţi, militând pentru valoare culturală, pentru păstrarea legăturilor spirituale cu România-captivă, dar şi pentru legături cu cultura franceză. A fost co-fondator al Academiei Româno-Americane, consumând nebănuite energii dar şi fonduri proprii, organizând, printre altele, un colocviu Hommage a Mircea Eliade la Sorbona, cu nu mai puţin de 160 comunicări. După aproape 2 decenii, continuă romanescul din Poveste cu ţigani cu un volum II, Revoluţia culturală, 1984, de asemenea în stil parabolic, unde un grup de studenţi luptă într-un cimitir cu cei ce doreau să construiască peste cimitir o fabrică de săpunuri franţuzeşti. 

Trebuie spus, pentru a nu rămâne la stricta prezentare a literatului şi activistului cultural L.M. Arcade, că traducerea romanelor sale în româneşte, după 1990, nu a avut ecoul aşteptat-cuvenit unei personalităţi de primă mână a exilului parizian. Ce-i drept, nici prozele satirice din anii 50-60, dar nici dramele jucate pe scena pariziene nu au fost bine primite la Paris de critica franceză, mereu de stânga, mereu jucând cartea Sovietelor...(cu remuneraţia corespunzătoare de la Ambasada URSS)

Ciuteşte mai mult: http://www.crispedia.ro/L_M__Arcade

 http://ro.scribd.com/doc/18925587/L-M-ARCADE-1921-2001-I-CENACLUL-DE-LA-NEUILLY

 http://www.alternativaonline.ca/LMArcade.html

Poezia zilei, L. M. Arcade:

 Dialog

- Hai Fraţilor, şi voi acasă,

Că ne-au gătit-o-n flori mireasă

Şi i-au zidit lăcaşuri salbe,

Cât blocul dorurilor albe.

Ori mai aveţi oţel de talpă?

Or Sfânta Vineri nu vi-i calpă?

Că cea a noastră nu s-a dus

Prin vreun cotlon de apus.

- Vivat durărilor înalte

Şi florilor fără de moarte

Că noi chemaţi de Inorog,

Cinstim grădina după rod.

Ba, grei de anii noşti tineri,

Ştim bine chipul Sfintei vineri,

Cea tainică printre sihastre

Cu ochi de iezere albastre

Şi braţele mărăcinişuri

De Olturi, Crişe şi Timişuri...

Da’ până când ne-om strămuta

Du-i numa slovă, inima.

Alţi scriitori:

Şt. Berciu, n. 1928

I. Anghel Mănăstire, n. 1950

D. D. Ifrim, m. 2005

  

Poezia zilei

Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 2001

20 iunie 2001, continuare) Plec spre casă foarte bucuros, nevenindu-mi să cred că tot zbuciumul s-a terminat, tensiunea asta de trei-patru ani deja. Bucuros şi foarte surprins, mai ales că prietenul Pipo, amabil într-altfel, nu-mi dăduse la drept vorbind nici o nădejde, precum că Fundaţia se volatilizeată, oamenii de acolo au plecat rînd pe rînd, din lipsa fondurilor, EC i-a dat-o lui să facă ce-o putea. Şi atunci, mă dusesem la această întîlnire dintr-un fel de plăcere masochistă de a fi tratat cu refuz, explicîndu-mi-se că nu sunt bani, de la un timp încoace şi nu se ştie pînă cînd. Şi eu să mestec în minte o replică de genul: de aceea ne şi deosebim de America, unde în ultimul an, din discursuri, prietenul Bill Clinton a cîştigat nu mai puţin de un milion dolari.. Sau altă replică: în comunism am publicat totuşi 8 cărţi, fără să fac o singură concesie, doar înarmîndu-mă cu răbdare. Or, în aceşti 12 ani de democraţie nu am reuşit să public decît două plachete, pe banii mei. Ai putea scrie capodopere una după alta, nimeni nu se oferă să ţi le publice. Ce e de făcut? Nici o editură nu mai anunţă concursuri. Etc. Eu, eternizat în postura de victimă. Condamnat să mă lupt pentru cauze pierdute – pe cînd alţii aşa de uşor trag sforile şi o duc pe roze… E clar, Ţone ar fi putut să mă pună mai demult pe listă; e şi mai sigur că Pripop s-a oprit la jumătatea gestului de a mă ajuta, de fapt mi-a îngropat romanul. Însă, vorba românului: tot răul spre bine!, în aceşti doi-trei ani m-am îndărătnicit să scriu continuarea Veneticilor, lucrurie s-au aranjat întraltfel, poate chiar mai bine decît plănuisem eu.

Dar poate că mai puternic decît bucuria care mă făcea să exult, în unele momente de neatenţie, era sentimentul de uimire legat de personalitatea celui cu care vorbisem azi pentru prima oară numai noi doi – căci mai schimbasem unele fraze pe la mitinguri, odată l-am condus cu un coleg din Piaţa Palatului pînă la Facultate, dar de fapt nu fusesem convins că ştie cu cine vorbeşte, cum li se întîmplă adesea oamenilor în ascensiune. Or, surpriza este de proporţii, este vorba chiar de un şoc. Flagranta deosebire dintre Candidatul şi apoi Preşedintele ce ni se arăta la Televizor (sobru-sumbru, crispat, încruntat, oricum fără măcar o urmă de zîmbet, ţeapăn, privind parcă în nişte direcţii dinainte stabilite) şi omul blajin, relaxat, zîmbind amabil, cald, prietenos şi nu lipsit de haz, pe care l-am avut în faţă timp de 10-15 minute. Cine îl va fi sfătuit atît de anapoda? Acel chip strepezit, teatral, parcă tras pe sfori din interviuri şi apariţii “pe post” pare chiar opusul cestuilalt. De la acela nu prea ştii la ce să te aştepţi, deşi bănuieşti că se poartă aşa anume ca să inducă ideea de corectitudine, devotament pentru adevăr, slujirea dedicată a naţiunii, etc. De ce nu s-a putut vedea niciodată sinceritatea acestui zîmbet omenesc? De ce nu ne-am putut da seama că sub pleoapele şi sprîncenele încruntate se ascund luminile unor ochi albaştri, surprinzător de tineri, atenţi, umani, a căror privire caută să te pătrundă? L-au sfătuit anapoda din ignoranţă şi neprofesionalism, ori din rea voinţă, urmărind subminarea unei popularităţi în continuă urcare? Abia acum iau în serios aserţiunea lui EC de prin iarnă, cînd spunea că popularitatea şi-a făcut-o singur, bătînd pas cu pas ţara, vorbind cu oamenii; acum cred cu adevărat că prin contacte directe, dacă ele s-au desfăşurat la temperatura umană a celei de azi, EC a izbutit să cîştige inimile unui larg electorat. L-a pierdut apoi, din varii motive, dar nu pot spune că nu şi din cauza imaginii pe care ne-o livra televizorul.

Vin acasă, îi spun Lidiei minunata veste, se bucură, scăpată de sub teribila presiune; cînd vine vorba de şocul acestei întrevederi, îmi confirmă că ea însăşi l-a cunoscut cu totul altfel: o persoană încîntătoare, cu care a vorbit jumătăţi de oră, la Muzeul Ţăranului, la mitinguri, pe stradă, în faţă la Patria… Nu-şi poate nici ea explica prăpastia dintre cele două imagini. O înţelegere inadecvată a rolului pe care trebuia să-l joace, la cel mai înalt nivel? Tracul stînjenitor al celui care nu reuşeşte să interpreteze acel rol? Ceea ce pot spune e că eu însumi, în momente solemne, pot fi artificial, împiedicat, speriat că o să mi se vadă premeditarea, lipsa de spontaneitate sau şi mai rău: căptuşala, inconsistenţa ca persoană. Pare să fie lipsa unui precedent de înalt nivel, într-o ţară unde exerciţiul democratic a îngheţat preţ de 5o de ani. Oricum ar sta lucrurile, m-am bucurat de această întrevedere ca de o regăsire a speranţei.

Va urma 

Fotografii din Peloponez, de Dr. Iannis Gzoulionis 

Ieşirea sudică din Fortăreaţă, vedere spre Turnul veneţian şi spre Insula Sapienţa.

Turnul veneţian, de strajă între Marea Ionică şi Marea Egee.

Ieşirea sudică a Fortăreţei, vedere dinspre Turn.

Stăpânul ruinelor medievale.