consemnări, poezii, eseuri: Scriitorul zilei: O pagină de jurnal, 1991, Cărţile prietenilor mei: Radu Aldulescu, Fotografii cu scriitori prieteni...

Scriitorul zilei: Al. Rosetti
http://ilazu.blogspot.ro/2012/02/scriitorul-zilei-al-rosetti.html

O pagină de jurnal, 1991

14 apr. Duminică. Întunecatul april. Ieri, în Cişmigiu, cu ai mei, pînă seara. Citim numele scriitorilor de pe statui, pentru Andrei. Două babe se bagă în vorbă: în ce clasă eşti? Etc. Apoi A. le-o trînteşte: L-aţi votat pe Iliescu! Da, recunosc ele spăsite, ne-a păcălit… Apoi L. şi A. se duc la Didi, îl găsesc afumat şi cu pozele lui Miţi pe masă. Bucuros că Lidia şi-a găsit o slujbă. Mare ghinion, am pierdut înscrierea la tv color.

Serialul Budenbrook nu-mi face nici o împresie, nimic din strălucirea lui Th. Mann.

21 04. Duminecă – o dimineaţă cu soare, o după amiază cu ploaie în pervaz, din cauza căreia n-am mai mers în parc, unde A. voia să-şi confirme performanţa de ieri, cînd a izbutit să alerge pe patinele cu rotile, spre marea mea surprindere şi încîntare.

Rămînem deci acasă şi ne uităm la un SF despre Triunghiul Bermudelor; îmi vine ideea să-i propun lui Corjos un flim pe baza celor 4 volume de Nae Ştefănescu Cuibul vulturului.

Despre întîlnirea cu C., care mă căutase la telefon, iar eu pe el la Institut: Vineri stabilim o întîlnire, vrea să mă întrebe “despre ceva ce tu ştii mai bine”. Îmi spune că a devenit unul dintre consilierii lui Roman, pe teme de politologie. Prima tentativă fusese din aprilie trecut, dar nedusă pînă la capăt. Atunci ar fi trebuit să fie pe lîngă Severin. Acum Roman a insistat din nou, după ce se cunoscuseră mai bine. Că îi respectă părerile, că ştie că a scris prin reviste, îşi va păstra un fel de autonomie şi i se cere părerea de pe-o zi pe alta. C. şi-a păstrat o jumătate de normă la laborator, cît să fie acolo dar să nu-l prea poată prinde. Încă nu-i cunoaşte pe ceilalţi 4-5 consilieri. Începutul s-a făcut la recomandarea lui Titi V., despre care aflu acum că se va duce ambasador la Paris. Demisia acestuia a fost, se pare, nu din cauză că n-ar fi fost de acord cu fazele reformei, care e prea lentă şi parţială, ci pentru că a considerat că echivalarea leu-dolar e prea defavorabilă pentru noi. După ce îmi explică noua poziţie obţinută, C. mă întreabă ce ştiu eu despre cinematografia noastră, el părînd intrigat că în decurs de un an s-a făcut doar un film, deşi se dăduseră subvenţii pentru mai multe. Mă întreabă în ce regizori cred. Cred în Piţa, Gulea, Veroiu, Daneliuc şi desigur în Pintilie şi încă în Niki. Iar Sergiu Nicolaescu e considerat compromis, însă e un profesionist al superproducţiei, un bun organizator, eficient, rapid. El: că în Apus nu se investesc bani decît nominal, pe filme, nu pe regizori. La noi, zic, în tranziţie, se poate merge pe cele cîteva nume pomenite, lăsîndu-le mînă liberă, însă sub control financiar. El tocmai de controlul financiar se îndoieşte. Îi spun că pîinea şi cuţitul nu trebui să fie în mîna vreunui regizor, căci sunt inşi foarte subiectivi, părtinitori, cîrcotaşi, cum şi poeţii între ei, sau pictorii…Nu mi se pare alarmant că n-a ieşit decît un film în ultimul an.

Îmi spune că nu i-au plăcut poeziile de Mălăncioiu, Crăsnaru, Dan Laurenţiu din ultimul an. Stupide etc. Spun: Nu se pot da verdicte pe perioade aşa mici. Mulţi nici nu au publicat poezii în acest răstimp. Eu, de exemplu, nu am publicat nici o poezie. Îmi dă să citesc un grupaj de-al lui M.C. din 15 ian. în Luceafărul, intitulat 666 şi unde îi apare şi lui o poezie, pe care o crede mai nouă ca stil. Îi spun că aglutinează fragmente ale realităţii imediate, plus iubirea, moartea, care sunt la el mereu în poezie. Crede că partidele de opoziţie au greşit de la început, iar intelectualitatea noastră a greşit făcînd pedagogie şi didacticism politic, că omul secolului XX nu mai vrea să fie dădăcit, că alde Dorin T. şi exilul, degeaba încearcă să-şi aroge poziţia de sfătuitori, nu sunt decît nişte provinciali, deşi vorbesc de acolo, din America, din Franţa… De ce ar fi mai bun Vladimir T. decît tine? face el. Eu sunt un caz mai rar, zic, sunt dispus să găsesc părţile bune dintr-un articol, nu defectele, ca alţii; e şi modestie aici şi generozitate. Recunoaşte. Că pe vremuri scriitorii apăreau în grupuri, iar acum singuri. Păi, zic, pe atunci se făceau fotografii la momentele festive.

Că cei de la Alianţa Civică nu ştiu ce vor, nu au personalităţi puternice, nici idei clare. Că i-a dat lui N.M. serialul lui din Luceafărul şi a cam ridicat din umeri. Că apoi i-a dat cartea, dar nu a reacţionat în nici un fel; că numai Petre R. i-a telefonat şi i-a spus, textual: Mă bucur că în ţara asta se mai fac şi lucruri altfel decît de azi pe mîine. Pare mîndru de această recunoaştere. Că dizidenţa lui Mircea D. e suspectă, dacă a făcut aşa mari datorii; că l-a întrebat pe Geo B. şi pe Ana B. ce dizidenţă e aceea cînd te aprovizionezi de la magazinele nomenklaturii. Şi-mi pare că, pe de o parte, le caută neapărat defecte tuturor din opoziţie, iar pe de altă parte îmi dă dreptate în privinţa unor Baltazar şi Văcaru. La observaţia mea că e încă un exemplu că Puterea vrea să descurajeze cu dinadins orice iniţiativă a opoziţiei nu răspunde nimic, iar la aceea că P. R. şi-a adjudecat rolul de lider şi că şi-a tras un partid al guvernului spune că e adevărat şi că asta e situaţia la noi. Îl întreb dacă el crede în această reformă şi-mi spune că e singura pentru care Apsul ne acordă ajutor şi că, într-altfel, el nu se pricepe la probleme economice. Pare de acord că s-ar fi putut proceda altfel, însă nu şi că s-au dat înlesniri populiste, pentru a căpăta capital electoral.

Vrea să acrediteze ideea că jocurile se fac undeva, în altă parte, nu ştiu unde, dar americanii nu ne au în vedere – în schimb s-ar părea că îi au pe cehi, pe unguri şi polonezi, pe noi ne-ar lua sub aripă franţuzii. Că ştie asta de la diverşi ambasadori, încă de dinainte de revoluţie. De fapt cred că s-a descurcat destul de bine şi înainte, a fost pe la diferite congrese, desigur pe merit. În zilele Revoluţiei fierbea şi bîntuia prin Piaţa Victoriei, într-un rînd m-a rugat să-l însoţesc, şi, surprinzător! a fost un marş cam în genul celui făcut cu Mircea, prin cartier: neliniştit, că ne-au furat revoluţia; ca apoi, de la o întîlnire a noastră la alta şi de la o explicaţie la alta, unele juste, altele doar aparent juste, în genul falsei logici a FSN-ului, a cotit-o spre putere, îmi pare că anume din cauză că opoziţia nu i-a acordat atenţia dorită şi nu i s-a oferit poziţia pe care consideră că ar merita-o.

C. mi se explică în acest fel: succese profesionale, prieteni ambasadori, toţi Nobelii care au trecut prin Bucureşti au intrat şi în apartamentul lui; se cunoaşte cu toţi scriitorii, dacă vrea îi opreşte şi discută cu ei – asta şi-a dorit, asta a obţinut! – la fel cu femeile, a avut, precum declară, succes deplin pe toate liniile, în sectoarele care l-au interesat. Se simte că această numire pe lîngă Primul ministru i-a dat aripi. Nu spune explicit, dar e clar că îl acceptă pe Roman pentru că i-a lăudat cartea (recunoaşte că “indiferent dacă a deschis-o sau nu” – eu chiar am citit-o, Caius, aici ar sta diferenţa, dacă sesizezi!), şi tot aşa, nu-l agreează pe N. M.pentru că i-a ignorat cartea. Că nici Ioan Raţiu nu l-a tratat cum ar fi meritat, ţinându-l în stradă. El nu pare să ştie că eu cunosc mai puţini scriitori decît el şi că nu prea îndrăznesc să-i abordez pe cei mai mulţi dintre ei. Să-i fi spus că am semnat adeziunea la Alianţa Civică precum orice alt muritor, pe un colţ de masă; că de un an port pe străzi pancarta “Basarabia- pămînt românesc!”?

Ajuns acasă, Lidia îl taxează de mînjit şi trădător. El însuşi recunoscuse că la el acasă sunt cinci păreri diferite în politică, consoarta fiind mult mai de dreapta decît el, iar fiul avînd idei studenţeşti. Ei gîndesc americăneşte, zice. Iar eu, care nu am radicalismul Lidiei, mă uit cît de des îşi schimbă C. din temelii adeziunile. Şi mai cred că s-a lăsat abia acum sedus de putere, cum a păţit-o altădată Popescu-Dumnezeu, care nici el nu era lipsit de calităţi, care şi el va fi fost flatat de postura în care a fost avansat. Să fie drama dintotdeauna a intelectualului de vârf? Unii sunt împinşi de temperament şi de mîndrie spre disidenţă, alţii spre putere. Nu prea ştiu de ce nu mă bucuram aflînd că prietenul C. a ajuns atît de sus, ştiu însă bine că nu îl invidiam nicicum, de data asta, deşi în alte ocazii mi s-a întîmplat să-l invidiez, nu pentru literatură neapărat, ci pentru reuşitele sociale, desigur. Nu i-am spus toate astea, dar nu m-am arătat entuziasmat şi nu l-am felicitat, la sfîrşitul celor 4-5 ore de discuţie.

Şi ce aş mai avea de adăugat? Că, aşa cum mă cunosc, calităţile mele nu m-ar recomanda pentru un post ca acela, ba chiar nu l-aş primi, chiar dacă aş fi asigurat că defectele mele nu contează nicicum. Acum mi se pare că e vorba de colaboraţionism cras.

E ciudat cum reacţionează C. la diversele imputări sau întrebări de-ale mele. Zic: Pentru terenurile achiziţionate de Ţiriac, nu ar fi trebuit să se facă licitaţie în valută? Păi vezi de ce Ţiriac îl susţinea pe Roman acum cîteva luni? Bălmăjeşte, nu i se pare că Roman e un tip corupt. Că vila lui e în limitele decenţei. Valorizare? Cazul omului cu calităţi deosebite care doreşte să fie folosit la întregul său potenţial? Ca Speer, ca atîţia alţii…

Ciudată teoria lui că în afară de Rousseau şi alţi prieteni de-ai săi, filosofii nu au fost pentru democraţie ci pentru dictatură. Politicos, dar şi cumva luat prin surprindere, îi spun că totuşi de-ar fi să-i luăm pe scriitori, ca de pildă Cehov, care e şi cel mai ilustrativ, dar şi Tolstoi, dar şi majoritatea scriitorilor, au crezut că merită şi că e de datoria lor să scrie absolut despre orice om, deci în mod democratic, nu? Da, zice, e şi exemplul copilului de sclav, pe care Socrate l-a indus să refacă demonstraţia unei teoreme… Asta n-o ştiam, recunosc, eu nu i-am parcurs pe clasicii filosofiei, în schimb am fost pe cît s-a putut atent la scriitori şi la viaţă, la oameni. Părerea lui C., că intelectualii trag la dictatură îmi rămîne suspectă. Apoi, în alt context probabil, îi susţin ideea că n-a existat doar o rezistenţă explicită, declarată – şi cel mai adesea declanşată-provocată de stat, prin măsuri care i-au dus pe intelectuali la exasperare. Ce se întîmplă? Generaţia de sub 60 de ani n-a cunoscut un alt regim decît cel al dictaturii proletariatului, deci nu ştim ce înseamnă efectiv a scrie liber, fără cenzură pe cap.

(Deci tema ar fi: C. între mine şi Titi V. Ca pînă la urmă C. să i se alăture lui Titi.)

Să nu uit: de mirare că sîmbătă mama lui C. nu ştia unde s-a dus, cu pachet de mîncare la el, “nu spune unde se duce” au fost cuvintele ei – oare să nu fi spus alor lui că a acceptat acel post? Sau bătrîna s-a ferit să-mi spună, iar azi C. a început discuţia prin a tatona dacă “am aflat cumva despre noua lui situaţie?”, cum a numit-o, întrebare pentru a afla dacă maică-sa a scăpat vreo vorbă, trecînd peste interdicţia lui expresă?

Iar părerea mea explicită, desigur nu o va afla. I-ar fi spus-o ceilalţi prieteni literaţi ai lui, Mircea C., Ana B., Eugen U.?

În privinţa Basarabiei, spune că ne purtăm tot ca nişte copii, Basarabia va veni la noi după cîţiva ani, dar nu acum, căci asta l-ar termina pe Gorby, nu? Că URSS nu are pretenţii la Ungaria şi Jugoslavia, ci are în mod expres la noi şi la polonezi, cu care are de fapt litigii teritoriale. În timpul discuţiei, venind vorba despre unele probleme, îl auzeam : iar despre asta nu am să vorbesc; deci îşi supraveghează discursul.

Mai e alt aspect: probabil întrebările cu privire la cinematografie au avut ca scop să vadă dacă m-ar putea consulta în acest domeniu; şi dacă mi-am schimbat atitudinea faţă de el odată cu această evadare la duşman, ca în Taras Bulba.

Acum un lucru e sigur: dotarea lui îmi pare de excepţie, asta e adevărat, dar e oare obligatoriu, e oare un blestem ca omul de excepţie să se pună în slujba diavolului? Luînd lucrurile ceva mai lejer, nu cumva diferenţa dintre mine şi C. e cea dintre Hector şi Serge din Înainte, calm şi drept? Serge fiind prietenul meteoric, briant, însă nu la fel de tare la capitolul rectitudine.

Spre sfîrşitul discuţiei îl întreb cine e persoana căreia i se dedică “Argumentul” şi-mi spune povestea acelei colege care a emigrat în Germania şi după doi ani s-a sinucis. A venit cu destule amănunte, după care a încheiat:” nici nu ţi-aş fi povestit dacă nu erai un scriitor”.

De altfel, e destul de agil în a evita unele imputări de-ale mele. De exemplu, zic: Titi, dacă abia acum îşi instalează o baie, înseamnă că nu e cine ştie ce gospodar. El: sau nu e tocmai pentru că s-a ocupat de alte probleme mai importante. Iar eu rămîn la ideea că ordinea pleacă dinspre interior spre exterior. De la tine de-acasă spre ordinea din ţară. Îmi pare o problemă de morală.

Ideea că guvernanţii actuali nu cunosc poporul şi deci nu au cum acţiona ca să-l angreneze în reformă. Despre iubire şi milă de popor ce să mai vorbim!

Se schiţează o adversitate între C. şi Alianţa Civică, eventual direct cu Ana B., cu Liicenii: Greşesc făcînd pe dascălii naţiunii. Cine ţi-o cere? Cine îţi dă voie?! Cine te-a investit? … Oricum, m-a dat gata etalarea în triumf a reuşitelor sale pe toate fronturile. Cartea lui am început s-o citesc, dar îmi va lua timp.

Poate C. crede că pactizarea lui nu e de domeniul trădării, ci că nimic nu mai e de făcut, acum-aici. Bine, şi atunci treci de partea ticăloşilor, a oportuniştilor fără scrupule?

Azi termin Rădulescu-Motru. Mesaj cam descurajant, ce-i drept. Dar drept.

(va urma)

Cărţile prietenilor mei: Radu Aldulescu, Proorocii Ierusalimului, Redacia Publicaţiilor pentru Străinătate,2004, 310 pagini