consemnări, poezii, eseuri: O pagină de jurnal, 1991, Cărţile prietenilor mei, fotografii cu scriitori...

joi, 28 februarie 2013

O pagină de jurnal, 1991, Cărţile prietenilor mei, fotografii cu scriitori...

ion lazu, O pagină de jurnal, 1991

23 04. Aşadar îl găsesc pe amicul C. instalat în zona răspunsurilor cinice, dar care, mie cel puţin, din cauza perplexităţii, îmi par în primul moment: inteligente. Ele mi se arată apoi ca fiind cinice. E în stare să se solidarizeze cu afirmaţii ticăloase de genul: procesul de la Timişoara s-a mutat la Bucureşti ca să li se asigure celor implicaţi asistenţa medicală: Măi să fie! Nu se suflă un cuvînt despre faptul că aceşti “bolnavi” au ucis sute de oameni. Dai o explicaţie mincinoasă, sfidînd pe toată lumea, care ştie cum stau lucrurile. N-au venit ieri timişorenii, n-au vărsat lacrimi de obidă? Pentru alde Putere asta nu înseamnă nimic. Lume slabă! Lacrimi ce vor fi uitate… Sunt alte lucruri mai importante…(Să-i ascundem pe criminali, să preluăm fondurile pe care le deţinea Securitatea, etc.)

Azi, la Gabriela N., să-i dau romanul franţuzesc, după o amînare cam prea lungă. Mi se plînge că o ustură ochii, că după vreo trei luni în care a tradus 800 pagini şi ar mai avea cam un an de muncă, o să cîştige vreun milion. Aşa că abandonează această muncă, o enervează. După Revoluţie a avut propuneri pentru Dimineaţa, apoi pentru Teatrul Mic, dar după 2 săptămîni nu l-a mai suportat pe Romulus Vulpescu; o tentativă la România liberă. Vrea să scrie poezii şi un roman, necum să buchisească pe operele altora. A mai scris un roman la 14 ani, două caiete cu creionul, ultimele pagini cu chibritul ars. Îl mai are. Altul l-a început, 85 de pagini, apoi n-a mai mers, ieşeau scîntei în casă. În familia ei premoniţiile sale sunt cunoscute; multe lucruri pe care le-a scris s-au întîmplat după aceea, chiar la distanţă de 8 ani, ca în cazul tentativei de spînzurare a lui N. Stănescu; după care o colegă chiar s-a sinucis. Etc. Cu poezia aceste aspecte parapsihologice sunt mai scurte, pot fi întrerupte, însă cînd scrie la roman toată casa e într-o tensiune insuportabilă. Reiese că în aceşti 20 de ani de cînd e redactor, a avut realizări etc, însă în fapt a fost vorba despre o perioadă kafkiană, între oameni incompetenţi sau corupţi, greu de suportat de ea, nevoită să buchisească pe manuscrisele unor veleitari, grafomani sau inşi susţinuţi din umbră, prin pile. Acum vrea să scrie un roman. Dintre persoanele cunoscute nu ştie pe cine ar conta, cu cine ar merge, numai în acest roman şi-ar putea exprima liber punctul de vedere. Ar vrea să aibă un ziar al ei, sau o editură unde să nu fie influenţată de nimeni. De N. M. spune că nu are încredere îl el, că ar fi adversar al lui Iliescu, de fapt se pupă în bot. Ba nu, zic, l-a atacat fără milă. După ce a primit vilă, zice. Şi ce mare lucru să-l ataci pe I., că tot va pica în curînd. Mi-i face praf şi pe ceilalţi disidenţi: întîi pe M. Dinescu, despre care aflu că i se aranjaseră toate întîlnirile în Apus, deşi nu ştie o iotă, în nici o limbă străină; că interviul cu pricina a fost aranjat din ‘88 şi publicat de Liberation atunci cînd au considerat de cuviinţă. Deci poruncă de foarte sus. O. este o poetă mediocră, iar parte din textele ei sunt de prin străini, prelucrate. Nici o noutate în acest sens, căci şi Nichita pare să se fi nutrit din George A., prelucrînd în ‘78 ceea ce acela publicase în ‘72; cum şi Adrian P. s-a luat după acelaşi în poeziile cu accent protestatar. Pe G. A. l-a cunoscut la Paris, a stat la el opt zile dar nu-mi poate spune o părere definitivă, i-a părut că se autoproclamă un ins de mare succes, dacă nu cumva e vorba de un succes căznit, obţinut prin insistenţă personală. Îi spun că-l cunosc de prin ‘66-‘72, în compania lui Ludovic Antal şi a celorlalţi. Vorbim cîte ceva de Paris, unde Marius T., sosit între timp în vizită, a văzut prostituate jalnice la poarta St. Denis. Apoi T., venit să o consulte în privinţa unui roman prea gros, pe care ar vrea să-l reducă la 400 pagini, îmi confirmă că majoritatea publicaţiilor sunt în scădere de tiraj, practic în pragul falimentului. Ar vrea să se privatizeze cu un nou ziar Amor şi umor. Spune că Nichita a fost excrocat şi bătut de proxeneţi în Place Pigalle; şi trebuie să-l apăr eu pe N. S. în faţa celor doi buni amici ai lui, ceea ce dă de gîndit.

Dar ca să n-o mai lungesc, a fost o întîlnire tensionată, în care G. mi-a şi spus că sunt “cam iritat”. Lasă să se înţeleagă că am vrut să o cumpăr cu pietrele; acum îmi explic de ce, în acel context, m-a cadorisit cu Istoria lui Călinescu! Să ne ierte Dumnezeu pe noi, scriitorii acestei ţări! Cele mai grave hibe în cazul celor despre care am notat mai sus sunt: aroganţa, desfiinţarea tuturor celorlalte valori şi abisala încredere în ce au ei de spus. Ei şi numai ei – un abis de orgoliu. Îi las înde ei, plec indispus, cu manuscrisul nedeschis. Nervi scăpaţi din mînă, sau doar fiţe din partea ei, ca să plec, renunţînd la ce-i cerusem?

Spre casă mă gîndeam: Nu vreau să se spună despre mine că sunt frumos, deştept, talentat, plin de succes, ci să se recunoască faptul că sunt un om cumsecade, onest şi demn. Or, cu oameni ca poeta G.N. nu ai nici o şansă, de cum ieşi pe uşă, te desfiinţează una-două…

Azi, la birou, vine Anca B. de la Institut, declară: M-am hotărît să te vorbesc numai de bine. Implicit recunoaşte că mai înainte a procedat altfel.

Andrei: Eu nu mai ştiu ce-am să mă fac cînd voi fi mare – simt o avalanşă de pasiuni; să desenez, să construiesc nave şi multe asemenea pasiuni. (15 apr.’91).

(va urma)

Cărţile orietenilor mei: Constantin Abăluţă, Totul despre nimic, ed. Limes, 2010, 148 pagini