Scriitorul zilei: Ovidiu Cotruş
http://ilazu.blogspot.ro/2012/02/scriitorul-zilei-ovidiu-cotrus-poezii.html

Conferinţa Dan C. Mihăilescu, II

Dar erau la Filologia bucureşteană a acelor ani şi profesori care l-au impresionat: Ioan Alexandru, întors de la studii în Germania, cu Heidegger în braţe, Zoe Dumitrescu Buşulenga, care le vorbea la cursuri despre Psalmii lui Arghezi, aducând şi Psalmii biblici... Era şi Romul Munteanu, cel care le-a deschis ochii asupra mişcărilor înnoitoare în literatura europeană, chit că era general de securitate, nu contează...

...În studenţie, mereu activ, implicat partinic, era responsabil cu munca patriotică, se punea problema colectării de sticle goale, el venea de acasă cu plasa plină de sticle, îi îmboldea pe colegi, pe căminişlti, dar colinda şi catedrele, unde ştia că se adună sticle după sindrofii...

La o întrebare din sală: se ştie că nu a urmat o carieră didactică, însă de-ar fi fost să fie, ce domeniu i-ar fi plăcut să predea? Răspunde: de-ar fi fost să aleagă între universitate şi liceu, ar fi ales fără ezitare liceul, un mediu pentru el irezistibil; dar pe de altă partre, trebuie să le spună acestor studenţi că, din păcate, învăţământul care îi aşteaptă le va aduce prea puţine împliniri şi în schimb foarte multe umilinţe din partea sistemului şi desigur: plafonarea, sărăcia. Acum, după absolvire, trebuie să-ţi găseşti un post, te descurci singur; pe vremuri erai repartizat undeva, în ţară, era obligatoriu să te prezinţi acolo. A avut colegi eminenţi, unii publicaseră deja cărţi de poezie până să termine facultatea, dar odată repartizaţi prin provincie, în 2-3-4 ani s-au stins ca scriitori: s-au lovit de umilinţe, de sărăcie, de invidie; s-au căsătorit, au dispărut din viaţa literară... Ce-i drept, nu mai e cum a fost. Acum i s-a spus că în licee, la 15 ani, perechile sunt deja constituite, consimţite, părinţii şi profesorii s-au împăcat cu situaţia... Ca să nu se spună că, în entuziasta prezentare a juneţii sale, conferenţiarul a uitat de marile frustrări ale ceauşismului, povesteşte cu haz cum  eram nevoiţi să ne sculăm la 6 dimineaţa şi curentul electric lipsea; că apa caldă  se distribuia parcimonios, iar el nu prea avea parte de băi la cadă, căci mai întâi se îmbăia fiica lor, cu părul lung de 1 metru, îi lua destul timp, apoi urma soţia, iar pentru el nu mai rămâneau decât câteva minute, pentru un duş sumar. Că era o mare victorie să găseşti la vreun magazin hârtie igienică, plecai de acolo în triumf, cu o ghirlandă întreagă, însă asta nu înseamnă că ajungeai cu trofeul întreg acasă, căci te întâlneai cu amicul X sau Y, care făcuseră rost de unt, ori de brânză, de cafea – şi se făcea un troc,. În natură...Spune toate astea spre hazul dezlănţuit al sălii, care gustă din plin stupizenia situaţiiei, în vreme ce eu însumi ascult fără să-mi pot reprima amărăciunea acelor vremuri hâde... Da, e de tot hazul ce spune DCM-ul, are succes sigur la aceşti tineri născuţi toţi după Revoluţie şi deci dispuşi să guste latura comică a discursului.

Mă duc cu gândul la problema dezastrului din învăţământul liceal, din facultăţi: dezinteresul cras pentru a învăţa, dispreţul faţă de profesori, sfidarea, faptul că sunt licee unde nimeni nu trece la absolvire; faptul că Universitatea Bucureşti a căzut pe locul 500 în lume...

Aflăm că până la vârsta de 24 de ani DCM nu avea idee ce e aceea "69"! Şi în general, DCM spune lucruri  de viaţă cu o totală dezinhibiţie - , la el problema pare să fie nu a curajului de a spune ceva, chiar scandalos, ci dacă va reuşi de data asta să-şi învingă bâlbâiala. (Un curaj ce pentru un pudibond ca mine pare înmărmuritor...) Poate nici nu e curaj propriu-zis, ci DCM şi-a dat seama că aceşti tineri anume astfel de chestiuni truculente, fără perdea, doresc să audă. Asta le menţine traz interesul pentru vorbitor. Nu mă pot opri să mi-l închipui pe profesorul Vianu pus într-o situaţie similară. Dar, deh, au trecut aproape 50 de ani de la moartea acestui faimos profesor de modă veche. Observ la DCM o remarcabilă uşurinţă de a frunzări idei la rând şi de a găsi pe loc cuvântul, expresia plastică pentru a se exprima. În totul, un discurs eminamente postmodernist, acroşant la nivelul de aşteptare al studenţilor de astăzi. Mă îndoiesc că alţi profesori de filologie dintre câţi cunosc ar fi în stare de o prestaţie precum a lui DCM. Şi mai observ că DCM  n-a prea vorbit despre „Valorile noastre”, cum sună tema conferinţelor, ci a vorbit despre sine însuşi, ca una dintre valorile noastre actuale. (Titlul e interpretabil eu particip la prima conferinţă de acest gen)..

Am mai reţinut: La un moment dat, l-a chemat Adrian Sârbu la televiziunea lui, i-a dat o emisiune şi i-a spus. Bâlbâieşte-pe cât vrei!

Nu e uşor să rămâi credincios ţie însuţi, spune DCM.. Or, asta înseamnă să te cunoşti, să-ţi înţelegi ADN-ul: resorturile, direcţiile, disponibilităţile, limitele; în primul rând să-ţi cunoşti antecesorii, datul genetic; să ai un tirbuşon mental cu care să-i scoţi din tine pe strămoşi, cei care ţi-au transmis codul lor, firea, felul de a fi... Şi rosteşte DCM-ul acest sfat: Nu lăsaţi simţurile să adoarmă, ţineţi-le tot timpul treze, în freamăt – ca să simţiţi trăiri intense. Dacă eşti atent cu toate simţurile, lumea îşi transmite mesajele ei, ispitirile. La el în cartier de trei zile au sosit mierloii – şi ce cântece îi trag, dimineaţa, seara, peste zi... 

A fi scriitor, chiar a fi în miezul evenimentelor, acolo unde se fac jocurile, dă de înţeles DCM, nu asigură nici pe departe gloria eternă. În ce-l priveşte, a publicat până acum 30 de cărţi, dar la noi, în aceste vremuri, o carte apare în 300-500 de exemplare, unele cărţi de-ale sale au avut tiraje de 1.000-2.000 de exemplare; se pare că volumul despre călătoria la Athos e cea mai căutată carte a sa, a trecut de 3000 de exemplare. Pe de altă parte, această carte de succes editorial, nu i-a adus decât amărăciune sufletească: nici un cuvânt de apreciere din partea clerului, dar niciunul! Idem din partea laicilor. L-a întrebau un preot de la noi: Dar cu călugărul XY te-ai văzut. NU, a fost răspunsul. De unde concluzia ecleziastului. Degegaba ai fost la Athos...Da, schimbă DCM tonul, a merge printre coloanele unei mănăstiri e cum ai trece printre înalţii arbori ai unei păduri – ca să ajungi în altar, precum în luminişul unei poiene...

Povesteşte diverse scene cu călugări greci de la Athos (a făcut aluzie la unele ascendenţe greceşti ale sale) , înalţi ca brazii, făcând absolut toate muncile pentru femei: măturat, spălat de rufe, dereticat, bucătărit; l-au pus să cureţe la cartofi preţ de câteva ore...  Şi, ca la un semn, cei vreo 300 de călugări-vlăjgani, auzind clopotele, au căzut în genunchi; el singur, printre ei, a rămas popândău, nu a putut să îngenuncheze... La fel, când a fost să sărute icoana, după liturghie: a trecut pe alături; ca pe vremea liceului, la sport, cînd ajungea în fugă până la aparat, dar nu sărea, ci îl ocolea. Inhibiţii imposibil de controlat. Pe care, însă, ar dori să înţelegem, musai să ţi le respecţi, iar nu să-i imiţi pe semeni, ca un robot, fără a fi pătruns de credinţă, de exemplu. A vrut să repete experienţa cu Muntele Atos, dar până acum nu s-a decis.

La o altă întrebare, aceasta din partea tatălui de student (cei doi stăteau pe scaunele din faţa mea), despre plăcerea lecturii, DCM atrage atenţia: Pe vremuri, plăcerea a fost prohibită, ea a fost condamnată în toate dictaturile, erai învinovăţit pentru asta, nu trebuia să mărturiseşti bucuria şi plăcerea, erau considerate neproductive: numai devotamentul pentru cauză, abnegaţia în muncă etc.  Plăcerea de a te locui pe tine însuţi era o vinovăţie, căci era incontrolabilă! Puteai fi acuzat de sustragere de la îndatoririle obşteşti... Or, este esenţial, de exemplu, să ştii să mergi armonios prin lume; să faci din prezenţa ta ceva muzical...

Nouă, românilor de la acest început de mileniu, ne lipseşte cel mai mult ştiinţa de a construi, noi ne înverşunăm să de-construim. Suntem maniheişti, mereu somaţi să alegem între şi între, să optăm ori-ori. Dar asta ni se trage din toată dezvoltarea noastră istorică. Am avut în societatea noastră o orientare pro-franceză, aceea a fost de stânga; am avut una de dreapta, germanică, monarhistă, masonică. Lucruri care ar trebui să ne unească, pe noi românii, ne despart ca naţiune: moldovenii se conjugă cu vinurile dulci de Cotnar, ardelenii se acomodează cu pălinca, muntenii se dedau la berea conului Iancu... Dar imediat după chestiunea cu maniheiştii, spune că el are încredere în carte, nu în internet, nici în operele postate acolo, în reţelele de comunicare virtuală. Deci el însuşi se prezintă ca un maniheist feroce, ce respinge unele forme şi le cultivă pe altele.

La întrebarea privind perioada din cultura noastră care îl atrage cel mai mult, răspunde: Până de curând a fost nedesminţit un admirator al Generaţiei 27, a studiat perioada, personalităţile, realizările, le-a editat lucrările. Le-a admirat seriozitatea pregătirii, lipsa de complexe faţă de Apus, dorinţa de construcţie culturală, enciclopedismul.. Acum însă, simte că ar fi îmboldit să se întoarcă spre perioada Carol I, îl pasionează vocaţia de constructor a unei Românii moderne. Probabil, privind sala doar pe jumătate plină şi amintindu-şi situaţii similare, îl va fi cuprins un fel de jale gândindu-se la succesele eclatante de la conferinţele Kriterion, unde veneau mii de ascultători...

Este întrebat, cum s-a construit pe sine, pentru a deveni un critic şi istoric literar de cursă lungă. A dat toate aceste detalii într-un foarte lung interviu luat de Daniel Cristea Enache, care a reuşit să-l stoarcă precum pe o lămâie; a ieşit o carte de 400 pagini, ce va fi lansată la Târgul Gaudeamus. În critica literară de la noi, distinge un eşalon de critici-amanţi, gen Călinescu, Raicu, aceştia se entuziasmează de text precum Emil Codreanu la vederea unei mici porţiuni de piele în susul mănuşii Adelei - persdonajul lui Ibrăileanu simţea o jubilaţie, o ejaculare mintală...; sunt apoi criticii ginecologi, cei care printr-un tuşeu pun fără graş diagnosticul operei, gen Pompiliu Constantinescu, gen Nicolae Manolescu. Ei nu iubesc textul, în schimb dau totdeauna diagnostice imbatabile...

Despre sine: a avut o magmă temperamentală greu de gestionat, el nu poate înţelege şi discuta un text decât dacă ştie ceva despre autor, dacă îi e clar contextul şi subtextul cărţii – dosarul ei; deci pune autorul în faţa operei.

În literatură trebuie să începi din copilărie, să citeşti foarte mult, iar pe la 15 ani să scrii jurnal, să comiţi poezii, articole de atitudine. Să-ţi încerci glasul să faci vocalize, digitaţie...

ion lazu, cărţile prietenilor mei: Vasile Igna, Orbite, ed. Cartea românească,1989, 88 pagini