Editorial:
Cercul scriitorilor dispăruţi de Nicolae Manolescu

Poetul şi prozatorul Ion Lazu a publicat la sfârşitul anului trecut la Editura Biblioteca Bucureştilor cartea intitulată Odiseea plăcilor memoriale. E vorba de un jurnal ţinut vreme de trei ani (2007-2009), în care autorul relatează în detaliu experienţa punerii unor plăci memoriale pe casele în care au locuit scriitori bucureşteni dispăruţi.
Astfel de plăci existau, dar puţine şi întâmplătoare. În 60 de ani, de când datează prima tentativă, au fost puse 70 de plăci. Conducerea actuală a USR a avut ideea de a face un inventar complet şi a apelat la Ion Lazu ca să identifice adresele din Capitală. În trei ani, graţie efortului lui, au fost puse 160 de plăci pentru 209 scriitori. În provincie, lucrurile au fost mai simple. Nu avem încă o situaţie clară de ce s-a făcut acolo. Greul a stat pe umerii lui Ion Lazu, dat fiind numărul mult mai mare, ieri, ca şi azi, de scriitori bucureşteni, prin origine sau, mai ales, prin adopţie, şi care au locuit uneori la mai multe adrese. În tot cazul, operaţia s-a dovedit mai complicată decât ne-am închipuit. O adevărată odisee, vorba autorului cărţii. În lipsa arhivei, prădată şi prăpădită imediat după 1989 de ultimul ei „custode”, Cornel Brahaş (care nu-şi merită plăcuţa de pe blocul din Piaţa Unirii!), informaţiile au fost obţinute şi verificate cu dificultate. Şi nu numai pentru scriitorii din vechile generaţii, ci şi pentru cei contemporani, unii plecaţi de puţin timp dintre noi. Identificarea n-a fost totul. O parte din adresele descoperite de Ion Lazu în cărţile de telefon din interbelic, aflate, norocul nostru, la Biblioteca Academiei, nu mai corespundeau cu denumirile actuale ale străzilor şi, nu o dată, casele cu pricina fuseseră demolate.
Ca să nu mai spun că au dispărut, cu case cu tot, sau au fost înlăturate cu ocazia renovărilor şase plăci memoriale de care Ion Lazu şi generaţia noastră avusesem cunoştinţă. La doi paşi de sediul central al USR, pe Bulevardul Dacia nr.14, nu mai există placa memorială Maria Banuş. Ion Lazu l-a întrebat pe un locatar ce s-a ales de ea şi a constatat cu surprindere că omul, deşi în vârstă, nu auzise de poetă, dar să-şi mai amintească de faptul că-i fusese vecină. S-au făcut nevăzute şi plăcile de pe casele lui Perpessicius, Cezar Petrescu şi Sadoveanu (cea de pe str. B.Delavrancea nr.47). Cât le priveşte pe cele ale lui Al.Rosetti de pe str. Dionisie Lupu nr.56 şi Al. Vlahuţă de pe str. Visarion nr.10, ele au pierit o dată cu casele. (Din câte îmi semnalează istoricul Adrian Niculescu, ar fi fost scoasă şi placa de pe casa lui Tudor Vianu din apropierea Pieţei Dorobanţi, care exista când Ion Lazu şi-a făcut ancheta în zonă, în aprilie 2007). O soartă norocoasă a avut placa de pe casa de pe str. Puţul de Piatră, în care a locuit Goga, cât a fost prim-ministru, casă demolată în anii1990, sub ochii mei, aşa zicând, căci prin faţa ei treceam în drumul meu spre redacţia României literare de la staţia de metrou Piaţa Victoriei, şi în pofida faptului de a fi semnalat barbaria la Primărie şi la Minister, tot ce am obţinut fiind, se pare, ca placa să fie păstrată şi pusă pe un zid alăturat, unde a văzut-o Ion Lazu. (Tot pe un zid alăturat casei care nu mai există, se află numele lui Tudor Muşatescu, la Câmpulung Muscel).
O dificultate de un alt ordin i-au creat-o lui Ion Lazu locatarii sau administratorii caselor sau blocurilor unde au locuit scriitori. Aprobarea lor fiind necesară, unii se temeau că o astfel de placă le-ar pune în primejdie proprietatea, în sensul că n-ar mai putea-o vinde sau renova. Alţii nu auziseră, pur şi simplu, de iluştrii colocatari. Câţiva i-au pus lui Ion Lazu cele mai neaşteptate piedici sau i-au ascuns unele nume sub diferite pretexte. Au fost, din fericire, destui care s-au declarat onoraţi. Poate că lucrul cel mai neplăcut mărturisit de Ion Lazu în cartea lui este acela că extrem de puţini sunt scriitorii români din toate generaţiile care par să fi ajuns la cunoştinţa majorităţii concetăţenilor noştri din toate generaţiile. Nici măcar cei pe care mulţi i-am învăţat la şcoală nu se bucură totdeauna de celebritate. Cu greu a găsit Ion Lazu locuinţele lui Florin Mugur sau Paul Georgescu. Putea să mă întrebe pe mine. Paul Georgescu stătea pe str. Sf.Constantin nr.24, într-un mic bloc vechi, un etaj mai sus decât Cella Serghi. Paul, pe care l-am vizitat adesea, căci nu mai ieşea din casă, glumea de fiecare dată când intram pe uşă pe tema Pânzei de păianjen, romanul din anii 1930 al colocatarei lui, pânză în care, vezi Doamne, frumoasa altădată femeie ar fi avut obiceiul să-i prindă pe bărbaţi.
Din păcate, a trebuit să suspendăm programul din lipsa banilor. Trag nădejde să-l reluăm anul acesta. Îi suntem îndatoraţi lui Ion Lazu, care a publicat cartea pe spezele lui, pentru seriozitatea pe care a dovedit-o şi sperăm să vrea să continue. În definitiv, măcar atâta să facem pentru memoria scriitorilor dispăruţi: să nu lăsăm timpul să le şteargă urmele.

(Preluat din România literară nr. 4, 25 ianuarie 2013)

Scriitorul zilei: Mihai Cantuniari, n. 14 februarie 1945
http://www.blogger.com/blogger.g?blogID=2678444635787075432#editor/target=post;postID=4999746620126823140

O pagină de jurnal, 1991 (Din Lamentaţiile Uitucului)

6 februarie. Viscol. La ora 18:20 Europa Liberă îmi citeşte articolul Începe marea aventură publicat în Dreptatea.

Un slugoi se întreabă: Oare ei nu înţeleg bucuria de a te pune în slujba unui mare om, de a-l ajuta să fie şi mai mare, de a născoci mereu alte şi alte mijloace şi situaţii favorabile lui; de a-l pune într-o lumină propice, avantajoasă, de a înlătura bîrfele, suspiciunile, neîncrederea, de a-i sprijini privirea cu un zîmbet încrezător, devotat? Oare aceşti oameni, dacă sunt oameni, chiar nu înţeleg că eu am fost fericit şi onorat şi ridicat în propriii ochi ca slugă a lui Ceauşescu? Să-i şoptesc un cuvînt care nu-i vine pe buze, să-i continui în gînd o frază… Îmi zic securist, căţel care se gudură..., lingău… înţeleg ei devoţiunea din ochii unui cîine care-şi leagă viaţa de mîna stăpînului, de un gest al lui, de un bombeu? Dacă e mare, acest stăpîn al meu, ajuns acolo prin manevre dibace, de ce să nu vadă şi să nu se vadă că toată lumea îl aplaudă, pe stradă, pe stadion, cînd pleacă şi vine din mari misiuni internaţionale? De ce să nu fim mîndri că putem trece peste necazurile personale spre a arăta lumii că suntem disciplinaţi, uniţi, devotaţi, că ştim să apreciem, că suntem supuşi. Ca totul să iasă bine, fără cusur. Să aplaudăm, să proslăvim... Mie şi acum îmi dă pinteni inima... (Partitura Slugoiului.)

8 februarie. PNL despre retrocedarea imobilelor furate de statul comunist.
Vatra Românească: preotul român alungat din Cristurul Secuiesc – pare securist, aduce un steag ars, spune că vom veni în Harghita cu paşaport.
Comisia pentru deturnarea fondurilor lui Ceauşescu. Cine ştie cu ce se ocupă această comisie, ce bani a depistat, cui îi virează etc?
Învinuiri absurde şi nedovedite despre Asociaţia Timişoara.
Golful: Faza terestră este inevitabilă şi dură. Fr. Mitterand. Bombardiere franceze de tip jaguar. Întreaga flotă irakiană anihilată. Foi volante: cum să se predea aliaţilor. O pată de petrol de 140/40 km, cei care pompează din pată devin proprietarii petrolului.

Federaţia Rusă, referendum pe 17 martie. Un val de aer rece îngheaţă apa din canalele veneţiene.

A.Pleşu: Politicul a absorbit cultura. Bugetul, provincia, autonomia.

Iarna săracilor. Între colegi, deveniţi adversari politici, ne certăm cu un fel de ranchiună de soţi înşelaţi.

Vis: plîngînd de faţă cu un necunoscut, mă ţineam de un stîlp, simţind în plin amocul că se termină prea repede tangoul.

Dacă îi blamaţi pe ziarişti şi pe scriitori, cine o să consemneze adevărul? Sau tocmai de aceea…

Nesuferită situaţie: trăieşti legat între rude nesuferite, ştiind bine că ele au să te îngroape.

Angela: Mulţi mai suntem deranjaţi nervos! Simescu face din ochi, ca Duma. Ce i-o fi lipsit acestui bos? E supărat că nu i s-au căsătorit cei doi copii. Tot ea, despre mirosurile din Deltă, ţînţari şi plescăituri ca de junglă, ciudate, neidentificabile ca sursă. (Îi explic: Totuşi, este fiarte simplu: în noroiul de la fund se descompun vegetale, substanţe organice... Se adună pungi de gaze, care la un moment dat izbucnesc spre suprafaţă, cu mare zgomot...). Tot ea, despre Edi: Clapon: are succes, dar nu face… decît foarte rar şi chinuind curca, zdrobind-o sub el…

Eu: O să ne vindem cărţile…

În Constituantă: o atmosferă lucrativă…(!?) Nu mă îndoiesc. Cumpăr Platon VI, poate pentru fiul meu, cîndva.

Tineretul, cîrpă, vrea să plece din ţară.

Academia lui Drăgănescu şi Roman versus Uniunea Scriitorilor, opozantă ai puterii, pe vremuri şi acum.

Ne-am adunat în faţa ambasadei ultimului stat agresor şi anexionist din Europa. Un stat care îndrăzneşte să scoată trupele în stradă pentru a face referendumul, aducînd ofensă întregii lumi.

Nu există nimic mai măreţ pe pămînt ca încrederea în propria stea. Cu durerea nu m-am obişnuit – cu durerea fiului iubit.

Un om de valoare îşi laudă prietenii, încearcă să-i promoveze. Colega nu laudă pe nimeni.

Aşteptarea noastră – s-a deschis un microfon, dar nu vorbeşte nimeni.

Tot ea: Ce viaţă de geologi am avut, lejeră, cu colegi, cu frumoase amintiri. N-am fi pupat noi aşa ceva sub capitalism! Pînă la urmă i-a ieşit pe gură acest porumbel, închis în colivie de ani şi ani. Abia acum o cred. Comunismul, mană cerească pentru chiulăi şi oportunişti, însă calvar pentru alde Gherasie. Şi tot calvar pentru cel însetat de cuvîntul liber: scriitorul, artistul, gînditorul, inventatorul, creatorul de noi valori spirituale. Se va spune: O minoritate, acolo, câţiva oameni loviţi cu leuca... Asta ar fi tema.

Cărţile prietenilor mei : Tudor Cicu, Cu traista de basme prin lume, Ed. Rafet, 2012, 142 pagini.