consemnări, poezii, eseuri: O pagină de jurnal, 1991; Cărţile prietenilor mei; Tudor Cicu, eseu,9; fotografii de iarnă...

O pagină de jurnal, 1991

19 ianuarie 1991. ...O vacanţă, o relaxare, o întrerupere ca să o poţi lua apoi de la început. De fiecare dată survine ceva care “punctează” şi pierderea suferită, pe care nu o sesizaseşi în plină desfăşurare de forţe: te alegi cu o mică hibă: o luxaţie, o plombă căzută…; te destinzi, te bucuri, se adună amintirile haioase, dar se adună şi hibele - pentru când nu vei mai fi tânăr…

Vremea vremuieşte, sună o zicere românească şi C. Noica înţelege că vremea stă. Eu însă aş înţelege “vremea face ce face ea mereu, trece pe nesimţite, se strecoară…”. În plus, îmi amintesc de un alt înţeles: afară “vremuieşte” - ca o uşoară coborîre de particule infinitesimale, nici burniţă, nici ninsoare, ceva care nu ştii de unde se iscă şi cum vine, căci nu pare să se aştearnă pe pământ, precum ploaia sau ninsoarea, de parcă nu sunt particule de materie, ci de timp: vremea vremuieşte.. Un tîlc meteorologic, însă sugerîndu-ţi nu doar reorientarea spre ger şi ninsoare, ci şi trecerea timpului în sine: se pregăteşte de-o schimbare în mai rău. Nu vei folosi niciodată această expresie dacă ai vrea să sugerezi că se face vreme frumoasă. Deci “vremuieşte” în zona Slatina este un verb impersonal, ca a ploua, a ninge. Dar ce bună sugestie pentru vremuirea vremii, pentru această ubicuitate a ei, pentru felul cum ne învăluie şi trece pe lângă noi, aproape materială, totuşi inefabilă, fără să se adune undeva, să se stivuiască, precum nămeţii...

- Cum resimţiţi dvs. personal evenimentele care se desfăşoară în Golf? Anchetă la Radio, azi, duminecă 20 ianuarie ‘91.

Răspunsurile relevă faptul că pe toţi îi afectează, deci opinia publică e trează şi receptivă, marcată, îngrijorată. Şi totuşi, curios lucru, aici am putea trăi sentimentul că nu e adevărat, că sunt doar născocirile corespondenţilor de presă şi ale televiziunii. Vedem pe micul ecran ceva care ne aminteşte de filmele SF trucate sau de jocurile pe calculator, semnale luminoase sunt dirijate spre nişte ţinte mobile; în tot, o senzaţie de artificial, de ireal. Dar acolo se moare. Nu se înfruntă doar două tehnologii, nu e o înfruntare în abstract a două arsenale sofisticate. La capătul mirificelor traiectorii luminoase vieţi omeneşti sunt spulberate în neant.

G. cu familia la Sovata. Soţia îl refuză, el face curte unei învăţătoare. Se răzleţesc pe lacul sărat. Vine fetiţa înot şi-i şopteşte: Ticălosule!

Tanti, unchiul M. şi logodnica lui Claudia, care de fapt şi-a retras actele şi foarte curând s-a măritat cu altul, mai în vârstă cu 17 ani, însă bine situat; apoi a pretins exact contrariul: că nu l-a luat pe Mihail pentru că nu era de neam… O nesăbuinţă care i-a nenorocit pe amândoi, pe viaţă...

21 ian. Delegaţia parlamentară la Bruxelles, despre evenimentele de la Tg. Mureş şi despre cele din 13-15 iunie. Raportul a fost citit în două variante, vezi ms.

Articolul A fi foarte popular.

Cărţile prietenilor mei: Marin Codreanu, Unde au dispărut minotaurii ?, Ed. Muzeul literaturii române, 2004, 166 pagini, (cu 34 fotografii de I. Cucu, V. Blandea şi din fototeca MLR)

Tudor Cicu, eseu:

Portretul lui Eminescu, cel răpus de boala singurătăţii veacului său.

(după o investigaţie prin memoriile lui Slavici)

Motto:

„Nu, nu mă boscorodiţi (la ce vă spun), că nu semăn apocalipsa eu, ci rînjitorii cu aere de bunicuţe, de tantitamare, de căcărăi sive pontagii care se scapă (doar) pe ei, că-n de restul ţării nici pe unde se scapă nu li mai pasă”.

(Nicolae Ciobanu)

9. Vara întreitelor răni din inima lui Negruzzi

Citind, când ici-când colo, se pare că nu ne vom lămuri niciodată cu privire la portretul poetului nostru nepereche. În 1889, mor pe rând Eminescu, Veronica Micle şi Creangă, iar Iacob Negruzzi publică necrologul lui Eminescu în numărul din 1 iunie 1889 al Convorbirilor. Încercăm să mergem un pic pe urmele acestui cronicar al vremii. Negruzzi nu uită să remarce caracterul lui Eminescu, imediat după moartea sa: „era omul cel mai simpatic, cu natura sa impersonală, vocea sa melodioasă şi zâmbetul cel blând” (Iacob Negruzzi: „Amintiri din Junimea”). Din cele scrise de Negruzzi, prin deducţie, încercăm să realizăm ce era în mintea sa cu privire la arestarea lui Eminescu în ziua de 28 iunie 1883, dacă era ea pusă la cale de Maiorescu (cum tot ni se spune) pe post de cauză instrumentală a regelui Carol I, ori doamna Slavici (unguroaică, agentă, curvă -după exegetul cercetător, Constantin Barbu), urma planul lui Maiorescu? Şi, pornim de la 2 versuri scrise de I. Negruzzi în epistola IV „către Maiorescu”: 1). „Nevrednice de tine sunt fapte trecătoare” şi 2). „Iar plata vicleniei va fi numai dispreţ”. O frază cu privire la un anumit domn Bădescu, jurnalist la Timpul, ne atrage atenţia cu privire la frământările epocii respective: „acelaşi domn Bădescu, fiind mai târziu scriitor la Timpul, jurnal conservator unde critica aspru guvernul lui Brătianu, în schimbul remuneraţiei ce primea de la opoziţie...”, ne deschide perspectiva trădărilor de atunci, identice cu cele de acum. Să rememorăm: după Iacob Negruzzi, Eminescu era „lectorul oficial al Junimii”. Încă de pe atunci i se jucau unele farse. Să ne reamintim cum Eminescu o mai păţise la „Convorbiri literare” când Haşdeu îl păcălise cu poemul „La noi e putred mărul” semnat cifrat: P.A.Calescu. Dar să începem cu începutul amintirilor lui Negruzzi. Era cam prin 1870. Eminescu avea până în 19 ani. „În sfârşit am dat de un poet” – îi strigase Iacob Negruzzi lui Maiorescu, cu scrisoarea în mână, prin care Eminescu le trimitea din Viena poemul „Venere şi madonă”. Cum răspunsese Maiorescu? „Ai dreptate, aici pare a fi un talent adevărat”. Reţinem: din vanitate, orgoliu ori lipsă de clarviziune, Maiorescu nu se pronunţa în mod cert. Iar cea de-a doua poezie „Epigonii”, trimisă din Viena de către Eminescu, Negruzzi o publică în Convorbiri Literare pe prima pagină „unde ţineam versul foarte rareori, numai în cazul în care credeam că ele au o valoare deosebită”. Aşadar, Negruzzi nu numai că-i recunoaşte lui Eminescu, valoarea poeziei sale dar, îl recunoaşte pe poet, de cum intră în cafeneaua „Troidl din Wallzeile” la Viena şi, în felul său, este unic: îl recunoaşte pe Eminescu, fără să-l fi văzut vreodată şi i se adresează simplu: „Bună ziua, domnule Eminescu!” Nu întâmplător am reprodus toate acestea, pentru că la întâlnirea dintre Negruzzi şi Eminescu, poetul spune destul de răspicat (despre cel care ne-a trezit interesul acestor incursiuni literare): „Îmi pare rău că Slavici a plecat din Viena în vacanţe... aş fi dorit foarte mult să faceţi cunoştinţa lui. Eu cred că Slavici este un scriitor cu viitor, el cugetă drept, are idei originale şi va scrie foarte bine când va mânui mai uşor limba română...” (Negruzzi: „Amintiri din Junimea”, cap. XIV). Astfel de enunţare venea din conştiinţa lui Eminescu, iar Slavici, pesemne, nu era în necunoştinţă. Atunci, ne explicăm graba sa de-al părăsi pe Eminescu în acea zi de 28 iunie 1883, când pesemne surprinsese discuţia lui Eminescu din zorii zilei, cu Ecaterina Slavici, în casa din strada Amzei, unde Eminescu era subchiriaş. Din însemnările lui Eminescu (manuscrisul 2292) reiese, cum cauza discuţiei, fusese gelozia doamnei. Ori, doamna Slavici urma planul lui Maiorescu? Pentru că, altfel, nu s-ar explica telegrama lui Maiorescu către Mite Cremnitz pe adresa Hotel Regal, în care îi transmitea un mesaj pentru rege: „Leider noch unbestimmt. Sonst alles gut”, tradus astfel – „Din păcate, încă incert. Altfel, toate bune” (după Constantin Barbu, sunetele EINCUESM, din derularea telegramei, ascund, în mod cifrat numele lui Eminescu). Pentru ce să fi fost geloasă doamna Slavici, pe Eminescu? Iată o întrebare bună. Negruzzi spune că pe timpul când era bibliotecar la Iaşi, au început şi amorurile poetului cu Veronica Micle. După cum scrie în memoriile sale Negruzzi, se pare că vizita Veronicăi Micle la Bucureşti (pe când locuia la Slavici) are loc, datorită pasiunii lui Eminescu pentru văduva Cleopatra Poenaru, idilă destul de controversată, ajunsă, cu siguranţă şi la urechile Veronicăi. Să fi privit cu ochi indiferenţi Ecaterina Slavici astfel de escapade, ce poate şi le-ar fi dorit pentru ea? Iată cum descrie Negruzzi „o întrevedere” după un an de despărţire de Eminescu: „...nu l-am găsit, dar am intrat în locuinţa unde şedea. Era o odăiţă în fundul curţii Clubului Regal de pe Calea Victoriei, în care rufe, cărţi, perine, haine, manuscripte, teancuri de gazete vechi stăteau aruncate unele peste altele. Poate că de luni de zile nu se mai măturase şi curăţise acea odaie, căci nu-mi aduc aminte să fi văzut în viaţa mea, până chiar şi prin bordeie ţigăneşti, aşa o murdărie”. Într-o notiţă (atenţie!) – Negruzzi a publicat-o în Convorbiri literare cu „ocaziunea morţii lui Eminescu”, iar Slavici după câte am văzut scrisese despre poet, abia peste 20 de ani – amintind despre venirea lui Eminescu la Iaşi în 1883, când s-a ţinut acolo o mare serbare pentru inaugurarea statuei lui Ştefan cel Mare, evocă acel moment despre citirea la Junimea a celebrei „Doine”. Stranie mi se pare şi poziţia Veronicăi când a auzit de la Negruzzi, despre boala lui Eminescu. Să-l cităm pe Negruzzi: „Spre uimirea mea văzui că Veronica (găsită jucând cărţi cu un ofiţer – n.n.) ia lucrul foarte uşor aproape cu indiferenţă: „A nebunit Eminescu? Se vedea de demult că merge pe calea aceasta”. Ultima relatare a lui Negruzzi, se pare că era prin 1889 (după 19 ani de când îl recunoscuse în cafeneaua din Viena), la Teatrul Naţional când se afla cu soţia sa într-o lojă şi l-a recunoscut în sală pe Eminescu. Să-l cităm pe Negruzzi pentru ultima oară: „îl recunoscusem din instinct într-o mulţime de tineri şi, acum când puhav la faţă încovoiat, şi cu ochii rătăciţi, era aproape sfârşitul său. În adevăr puţin timp după aceea, reapucat de boala sa, el fu condus în Institutul de alienaţi ai doctorului Şuţu din Bucureşti unde muri în ziua de 15 iunie 1859”. Nimic din toate aceste ultime zile ale poetului Eminescu nu găsim în memoriile lui Slavici. Dar, noi, punând cap la cap toate acestea, suntem încredinţaţi că Eminescu era absolut conştient de „cercul strâmt” în care fusese împins de cei din jurul său. Iar cele povestite de Ventura (ca aură a unui scenariu pus la cale de Maiorescu şi ai săi) e pură fantezie. Din toate acestea, nu desprindem decât un portret al lui Eminescu, împotrivindu-se şi luptându-se contra tuturor. Dar cu ce preţ?

(din primele însemnări din Jurnalul meu despre enigma celor doi)

- va urma –

fotografii de iarnă...