Sonetul de ieri-alaltăieri...
Sfiala...
Sfiala de a da o veste bună,
Şi jena de-a veni cu-o mulţumire,
Acestea ţin de-o prea-subtilă fire,
Iar nicidecum de lumea cea comună...
Căci e vulgar şi de ce nu? penibil
Să spui că nu-n zadar fu ajutorul,
Iar bucuria ce-ţi umplea ulciorul
Îţi e prea scumpă - şi-o păzeşti teribil...
N-ai înţeles că din mărinimie
Acest străin s-a îndreptat spre tine,
Că nu ţintea nimica pentru sine,
Ci doar să-mpărtăşiţi o bucurie?
Căci bucuria care nu se-mparte
Nu se-nmulţeşte, ci scăzută-i foarte.
O pagină de jurnal 1991
ion lazu, Rememorări...
E sigur că nu notez pentru prima oară rezultatele încercărilor mele de a plonja în lumea copilăriei mele, spre a "pescui" din apele-i înceţoşate peştişorii de aur ai unor trăiri fără seamăn. Mai zilele trecute notasem despre acei fii ai satului care, într-un fel greu de explicat pentru mine, atunci, dar şi până în ziua de astăzi, s-au desprins de rural şi au trăit în cu totul alt mediu, departe de Cireaşov şi chiar de Slatina, ridicaţi la cine ştie ce ranguri administrative, dar mai curând cărturăreşti, cum îmi place să-mi închipui. La cele două trei cazuri de tineri care au propăşit în Capitală, un tărâm învăluit în mister total şi la care am reuşit să mă gândesc mai aplicat abia pe vremea liceului, l-aş adăuga pe Gheorghe, fiul lui Radu Ene, familie ce locuia nu departe de noi, chiar peste drum de alde Sorescu. Şi ca să termin cu alde Sorescu, şef-mecanic la Şcoala de Agricultură Strehareţ, voi preciza că Ionel, aşa îl chema pe tânăr, era cel mai mare, după care venea Marioara, personajul meu fascinant din Veneticii şi sora lor mezină, Cati, căsătorită în Slatina, iar mai exact pe strada Oituz, la intrarea dinspre satul Pârliţi,- însă tot în oraş, ca să ne fie clar cum se puneau pe atunci problemele, mărac în mintea mea, deşi mi-e teamă că erau idei induse de gândirea colectivă a cireşovenilor: te-ai procopsit la oraş, deja eşti în altă categorie... Pe acest Ionel Sorescu, foarte prezentabil, totdeauna la costum şi cămaşă albă (de poplin, adaug eu acum), îmi amintesc să-l fi văzut multă vreme după ce ne mutasem noi înşine la Pîrliţi, prin 1958-59, când eram deja la facultate. Chelise pretimpuriu, era cumva mai pieptos-prosper fiziceşte şi arăta foarte dichisit, chiar luminos la chip, deşi în continuare nu dădea semne că ar dori să schimbe o vorbă cu consătenii. Şi, ceea ce mi se va fi părut ciudat, iar acum mi se pare şi mai ciudat, acest om de carieră venea pe la părinţii săi, oricât de rar, dar totdeauna singur - aşa încât nu am ştiut niciodată dacă era căsătorit sau nu. Poate de aici impresia că, luându-şi zborul din Cireaşov, aceşti tineri îşi asumau un destin ieşit din normalitate. Şi mai notez faptul că, dându-mi silinţa să merg mai departe la liceul teoretic (când, cum am mai spus, toţi colegii mei se orientaseră spre şcoli tehnice), nu m-am gândit niciodată să le semăn acestor tineri surtucari - mă refer de data asta şi la vestimentaţie.... Aşa îmi explic, pe de altă parte, faptul că nu m-am străduit să aflu mai multe despre dânşii, cu atât mai puţin să le fiu în preajmă, să mă împărtăşesc din taina lor...
Deci îl adaug pe fiul lui Radu Ene, poate de aceeaşi vârstă cu Ionel Sorescu sau mai mare cu 2-3 ani, vecin cu acesta, dar subliniez imediat că pe cei doi nu i-am văzut niciodată împreună - nici măcar n-am observat ca junele Ene, profitând de împrejurări, să le facă un pic de curte surorilor lui Ionel... Nu e ciudat? Să pun totul pe seama firii sale, presupus sobră, semănând cu tatăl său, gospodar de frunte al comunei, dar pe care nu l-am văzut niciodată tăifăsuind cu vecinii, pierzând vremea pe la cooperativă, pe la cârciumă? Acum încep să dau importanţa cuvenită aspectelor legate de firea oamenilor, dar şi trăsăturilor ce se transmit de la părinţi. Aşchia nu sare departe de trunchi...
Şi acum vin la povestea pe care o schiţasem, cea a lui Ungureanu, vecinul meu mai mare din Sărăceşti, pe care l-am avut sub ochi mai ales când eram în clasa a doua - a treia, deci pe la opt-nouă ani...Ce aflu, abia acum, după emisiunea de la Euterpe? Poeta Adela Popescu (n.1935, soţia cercetătorului şi criticului literar George Muntean - de la Institutul G. Călinescu - căruia i-am pus o placă memorială), invitată la emisiune, mi-a dăruit pe loc cartea ei de versuri Între noi - timpul. Nu spun acum decât că din Autoportretul pe care autoarea şi-l schiţează (în loc de prefaţă), am aflat că intrând la Şcoala de Literatură M. Eminescu, i-a avut colegi mai mari cu un an pe Nicolae Labiş şi pe Nicolae Ungureanu, acesta din Slatina, mai exact din comuna Cireaşov. Păi, mi-am spus, acesta nu poate fi decât vecinul meu din Sărăceşti! Or, colegii de la şcoala de literatură au trecut apoi, desigur prin examene şi echivalări, la Filologia bucureşteană. Adela P. şi George M. se căsătoriseră din 1956, au absolvit în 1959. (Deci colegi de serie cu amicul Florin M.) Cu doi ani înaintea mea, eu la Geologie, desigur. Dintr-o altă secţiune a cărţii ce mi-a foat dăruită cu autograf, cea privind Referinţele critice, am aflat că F. M. a scris mai multe cronici despre cartea Adelei P., aceeaşi ca titlu, re-publicată la intervale, cu noi poezii adăugate - în decurs de câteva decenii, de la 25 de poeme s-a ajuns la 99!. Îi dau un telefon amicului F.M şi-mi confirmă că Nicolae Ungureanu le-a fost coleg la facultate şi bun prieten. Ştiam deja că N.U, a absolvit Filologia, că pe vremea Şcolii de Literatură scria versuri, că a funcţionat apoi ca profesor la Brăila. Intru pe Google şi mi se confirmă toate aceste date primare. Aflu în plus că N.U, a editat prin 2010 un unic volum de poezii, toate în formă fixă: Soarele nimănui, despre care recenzentul se pronunţă fără cine ştie ce entuziasm.. Mai aflu că în Oraşul cu salcâmi N.U. a făcut figură de intelectual boem şi sarcastic...
Iată un destin cât de cât tipic pentru poetul român din trecutele vremuri. Mi-l închipui licean la Radu Greceanu din Slatina. Scriind poezii, ca mai toţi liceenii. (Mai cunosc cazul unui licean din Pârliţi, el nu mai trăia acolo pe când noi ne-am mutat în noua casă, mi-l amintesc recitând o poezie cu ocazia unei chermeze la sediul noii gospodării colective, deci în conacul fostului boier Popescu, desproprietărit, mort în închisoare, ca orice duşmai al poporului, nu? Probabil că în cazul poetului de la Pârliţi era vorba despre singura lui poezie, căci n-am mai auzit nici de el nici de alte producţii lirice...). Revenind. îmi închipui că activiştii culturali de la Casa de Cultură din Slatina l-am reconamdat pe N.U. pentru şcoala de Literatură din Bucureşti. Se va fi prezentat, a trecut un examen, cum ne asigură Adela P. că se dădeau, a intrat şi a fost unul dintre bunii prieteni ai lui Labiş, care, împătimit de literatură adevărată, le strecura cărţi achiziţionate de la celebrul anticar Sterescu (a făcut puşcărie politică, desigur. îl am pe listele mele privind intelectualii încarceraţi...). Dar ce s-a ales din Ungureanu, ajuns profesor la Brăila? Desigur, profesor de literatură, dar şi poet, nu? Implicat în mişcarea literară a urbei, activând la cenaclul liceului, al oraşului, al Casei de cultură. Cu prestigiul filologului, cu aplombul celui care a absolvit Şcoala de literatură, umăr la umăr cu Labiş. Şi în această privinţă, mă gândesc, e ca şi cu profesorul de pian, care scoate interpreţi de excepţie, fără ca el însuşi să aibă prestaţii la cel mai înalt nivel. Dar morbul poeziei, al visătoriei din primii ani ai adolescenţei, dacă s-a încuibat în sufletul cuiva, nu-l mai părăseşte câtu-i viaţa... Sărăcia cea mai crâncenă, dorinţa de altceva, care pe atunci, prin anii 48-50 se va fi suprapus peste poncifele comuniste privind viaţa cea nouă şi fericită, iată contextul din care se va fi ales destinul vecinului meu din Sărăceşti.
Mai adaug doar atât: păstrând în Veneticii toponimicele Sărăceşti, Coteşti, Pârliţi, un critic de frunte al vremii a opinat că va fii fiind vorba despre nişte denumiri inventate de autor, ca să scoată în evidenţă... Nicidecum! Aprigii olteni le găsiseră ei înşişi, fără contribuţia vreunui literat, fie acesta şi venetic...
ion lazu, fotografii de iarnă...
Sfiala...
Sfiala de a da o veste bună,
Şi jena de-a veni cu-o mulţumire,
Acestea ţin de-o prea-subtilă fire,
Iar nicidecum de lumea cea comună...
Căci e vulgar şi de ce nu? penibil
Să spui că nu-n zadar fu ajutorul,
Iar bucuria ce-ţi umplea ulciorul
Îţi e prea scumpă - şi-o păzeşti teribil...
N-ai înţeles că din mărinimie
Acest străin s-a îndreptat spre tine,
Că nu ţintea nimica pentru sine,
Ci doar să-mpărtăşiţi o bucurie?
Căci bucuria care nu se-mparte
Nu se-nmulţeşte, ci scăzută-i foarte.
O pagină de jurnal 1991
25
ian. Vineri seara, la ora meximei audienţe T, Paul Şoloc: - Dle Brucan, sunteţi de acord cu ideea
unui proces al fostei securităţi? - Nu, categoric nu! Nu ar servi la nimic. Să se
facă un proces serios al conducerii securităţii, privind crimele şi rolul
securităţii în timpul dictaturii. Au fost 700.000 informatori. Mi-am văzut
dosarul, au găsit acolo nume sonore, la care nu mă aşteptam...
- Cum
interpretaţi lozinca din ianuarie ’90, “Moarte securiştilor!”?
- Lozincă de-a
lui Dumitru Mazilu, el însuşi ofiţer de securitate…
Vezi
continuarea interviului despre gen. Vlad, în ms.
Articolul meu: Şah pe spinarea noastră (vezi Dreptatea).
26
ian. Cred că în curînd nu ne vom mai uita la TV, nu vom mai citi
ziarele…
Despre
scriitor: ţărănist prin sentimente, liberal prin gîndire, monarhist prin
aspiraţii. Să nu uităm că Eminescu a fost scriitorul unui mare partid aflat tot
timpul în opoziţie, la guvernare fiind pe-atunci liberalii.
Ce-ar fi fost
ca Puskin şi Tolstoi şi Dostoievski să fie de partea ţarului? Şi altă
întrebare: am fi cunoscut noi, de aici, în toate articulaţiile ei, viaţa din
SUA, fără marii scriitori americani? Scriitorul în mod natural vrea mai binele
pentru cît mai mulţi oameni.
Ce-o fi cu
scriitorul român de e în opoziţie? Chiar mai ceva ca pe vremea împuşcatului.
Atunci a făcut fiecare ce-a putut, ce i-a mai rămas de făcut, căci nu prea avea
de ales: voiai să culegi firimituri sau nu voiai? Acum însă…
Cărţile prietenilor mei: Pan Izverna, Fatum, ed. Timpul, 2012,
ion lazu, Rememorări...
E sigur că nu notez pentru prima oară rezultatele încercărilor mele de a plonja în lumea copilăriei mele, spre a "pescui" din apele-i înceţoşate peştişorii de aur ai unor trăiri fără seamăn. Mai zilele trecute notasem despre acei fii ai satului care, într-un fel greu de explicat pentru mine, atunci, dar şi până în ziua de astăzi, s-au desprins de rural şi au trăit în cu totul alt mediu, departe de Cireaşov şi chiar de Slatina, ridicaţi la cine ştie ce ranguri administrative, dar mai curând cărturăreşti, cum îmi place să-mi închipui. La cele două trei cazuri de tineri care au propăşit în Capitală, un tărâm învăluit în mister total şi la care am reuşit să mă gândesc mai aplicat abia pe vremea liceului, l-aş adăuga pe Gheorghe, fiul lui Radu Ene, familie ce locuia nu departe de noi, chiar peste drum de alde Sorescu. Şi ca să termin cu alde Sorescu, şef-mecanic la Şcoala de Agricultură Strehareţ, voi preciza că Ionel, aşa îl chema pe tânăr, era cel mai mare, după care venea Marioara, personajul meu fascinant din Veneticii şi sora lor mezină, Cati, căsătorită în Slatina, iar mai exact pe strada Oituz, la intrarea dinspre satul Pârliţi,- însă tot în oraş, ca să ne fie clar cum se puneau pe atunci problemele, mărac în mintea mea, deşi mi-e teamă că erau idei induse de gândirea colectivă a cireşovenilor: te-ai procopsit la oraş, deja eşti în altă categorie... Pe acest Ionel Sorescu, foarte prezentabil, totdeauna la costum şi cămaşă albă (de poplin, adaug eu acum), îmi amintesc să-l fi văzut multă vreme după ce ne mutasem noi înşine la Pîrliţi, prin 1958-59, când eram deja la facultate. Chelise pretimpuriu, era cumva mai pieptos-prosper fiziceşte şi arăta foarte dichisit, chiar luminos la chip, deşi în continuare nu dădea semne că ar dori să schimbe o vorbă cu consătenii. Şi, ceea ce mi se va fi părut ciudat, iar acum mi se pare şi mai ciudat, acest om de carieră venea pe la părinţii săi, oricât de rar, dar totdeauna singur - aşa încât nu am ştiut niciodată dacă era căsătorit sau nu. Poate de aici impresia că, luându-şi zborul din Cireaşov, aceşti tineri îşi asumau un destin ieşit din normalitate. Şi mai notez faptul că, dându-mi silinţa să merg mai departe la liceul teoretic (când, cum am mai spus, toţi colegii mei se orientaseră spre şcoli tehnice), nu m-am gândit niciodată să le semăn acestor tineri surtucari - mă refer de data asta şi la vestimentaţie.... Aşa îmi explic, pe de altă parte, faptul că nu m-am străduit să aflu mai multe despre dânşii, cu atât mai puţin să le fiu în preajmă, să mă împărtăşesc din taina lor...
Deci îl adaug pe fiul lui Radu Ene, poate de aceeaşi vârstă cu Ionel Sorescu sau mai mare cu 2-3 ani, vecin cu acesta, dar subliniez imediat că pe cei doi nu i-am văzut niciodată împreună - nici măcar n-am observat ca junele Ene, profitând de împrejurări, să le facă un pic de curte surorilor lui Ionel... Nu e ciudat? Să pun totul pe seama firii sale, presupus sobră, semănând cu tatăl său, gospodar de frunte al comunei, dar pe care nu l-am văzut niciodată tăifăsuind cu vecinii, pierzând vremea pe la cooperativă, pe la cârciumă? Acum încep să dau importanţa cuvenită aspectelor legate de firea oamenilor, dar şi trăsăturilor ce se transmit de la părinţi. Aşchia nu sare departe de trunchi...
Şi acum vin la povestea pe care o schiţasem, cea a lui Ungureanu, vecinul meu mai mare din Sărăceşti, pe care l-am avut sub ochi mai ales când eram în clasa a doua - a treia, deci pe la opt-nouă ani...Ce aflu, abia acum, după emisiunea de la Euterpe? Poeta Adela Popescu (n.1935, soţia cercetătorului şi criticului literar George Muntean - de la Institutul G. Călinescu - căruia i-am pus o placă memorială), invitată la emisiune, mi-a dăruit pe loc cartea ei de versuri Între noi - timpul. Nu spun acum decât că din Autoportretul pe care autoarea şi-l schiţează (în loc de prefaţă), am aflat că intrând la Şcoala de Literatură M. Eminescu, i-a avut colegi mai mari cu un an pe Nicolae Labiş şi pe Nicolae Ungureanu, acesta din Slatina, mai exact din comuna Cireaşov. Păi, mi-am spus, acesta nu poate fi decât vecinul meu din Sărăceşti! Or, colegii de la şcoala de literatură au trecut apoi, desigur prin examene şi echivalări, la Filologia bucureşteană. Adela P. şi George M. se căsătoriseră din 1956, au absolvit în 1959. (Deci colegi de serie cu amicul Florin M.) Cu doi ani înaintea mea, eu la Geologie, desigur. Dintr-o altă secţiune a cărţii ce mi-a foat dăruită cu autograf, cea privind Referinţele critice, am aflat că F. M. a scris mai multe cronici despre cartea Adelei P., aceeaşi ca titlu, re-publicată la intervale, cu noi poezii adăugate - în decurs de câteva decenii, de la 25 de poeme s-a ajuns la 99!. Îi dau un telefon amicului F.M şi-mi confirmă că Nicolae Ungureanu le-a fost coleg la facultate şi bun prieten. Ştiam deja că N.U, a absolvit Filologia, că pe vremea Şcolii de Literatură scria versuri, că a funcţionat apoi ca profesor la Brăila. Intru pe Google şi mi se confirmă toate aceste date primare. Aflu în plus că N.U, a editat prin 2010 un unic volum de poezii, toate în formă fixă: Soarele nimănui, despre care recenzentul se pronunţă fără cine ştie ce entuziasm.. Mai aflu că în Oraşul cu salcâmi N.U. a făcut figură de intelectual boem şi sarcastic...
Iată un destin cât de cât tipic pentru poetul român din trecutele vremuri. Mi-l închipui licean la Radu Greceanu din Slatina. Scriind poezii, ca mai toţi liceenii. (Mai cunosc cazul unui licean din Pârliţi, el nu mai trăia acolo pe când noi ne-am mutat în noua casă, mi-l amintesc recitând o poezie cu ocazia unei chermeze la sediul noii gospodării colective, deci în conacul fostului boier Popescu, desproprietărit, mort în închisoare, ca orice duşmai al poporului, nu? Probabil că în cazul poetului de la Pârliţi era vorba despre singura lui poezie, căci n-am mai auzit nici de el nici de alte producţii lirice...). Revenind. îmi închipui că activiştii culturali de la Casa de Cultură din Slatina l-am reconamdat pe N.U. pentru şcoala de Literatură din Bucureşti. Se va fi prezentat, a trecut un examen, cum ne asigură Adela P. că se dădeau, a intrat şi a fost unul dintre bunii prieteni ai lui Labiş, care, împătimit de literatură adevărată, le strecura cărţi achiziţionate de la celebrul anticar Sterescu (a făcut puşcărie politică, desigur. îl am pe listele mele privind intelectualii încarceraţi...). Dar ce s-a ales din Ungureanu, ajuns profesor la Brăila? Desigur, profesor de literatură, dar şi poet, nu? Implicat în mişcarea literară a urbei, activând la cenaclul liceului, al oraşului, al Casei de cultură. Cu prestigiul filologului, cu aplombul celui care a absolvit Şcoala de literatură, umăr la umăr cu Labiş. Şi în această privinţă, mă gândesc, e ca şi cu profesorul de pian, care scoate interpreţi de excepţie, fără ca el însuşi să aibă prestaţii la cel mai înalt nivel. Dar morbul poeziei, al visătoriei din primii ani ai adolescenţei, dacă s-a încuibat în sufletul cuiva, nu-l mai părăseşte câtu-i viaţa... Sărăcia cea mai crâncenă, dorinţa de altceva, care pe atunci, prin anii 48-50 se va fi suprapus peste poncifele comuniste privind viaţa cea nouă şi fericită, iată contextul din care se va fi ales destinul vecinului meu din Sărăceşti.
Mai adaug doar atât: păstrând în Veneticii toponimicele Sărăceşti, Coteşti, Pârliţi, un critic de frunte al vremii a opinat că va fii fiind vorba despre nişte denumiri inventate de autor, ca să scoată în evidenţă... Nicidecum! Aprigii olteni le găsiseră ei înşişi, fără contribuţia vreunui literat, fie acesta şi venetic...
ion lazu, fotografii de iarnă...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu