Scriitorul zilei:  Ion Petrovici, n. 14 iunie 1882 - d. 17 februarie 1972 

   
   
  Personalitate de primă linie a lumii universitare, academice şi filosofice a anilor de dinainte de 1944, unul dintre marii români ai veacului trecut, Ion Petrovici s-a născut la Tecuci, a urmat colegiul Sf. Sava din Bucureşti, apoi facultatea de Litere şi Filosofie, unde a devenit discipolul unor Titu Maiorescu şi Nicolae Iorga. Îşi ia licenţa în 1904, apoi obţine doctoratul în filosofie şi face două trimestre de perfecţionare la Leipzig şi Berlin. La revenirea în ţară, devine conferenţiar la catedra de Logică şi filosofie a Universităţii din Iaşi, 1906, titularizat ca profesor în 1912; între 1923-1926 este decanul facultăţii iaşiote; din 1940 se transferă la catedra corespunzătoare a Universităţii din Bucureşti.

În 1900, student fiind, scrisese o piesă în versuri O sărutare, recomandată de I. L. Caragiale şi jucată pe scenă. Autor de manuale universitare, strălucit orator, conferenţiar în străinătate, la universităţile din Viena, Paris, Geneva, Alger, Praga, Bruxelles, colaborator la reviste de mare prestigiu, în corespondenţă cu ilustre figuri ale filosofiei europene, cooptat în organisme de profil filosofic. A adus contribuţii notabile în filosofie, prin Teoria noţiunilor, prin teoria cunoaşterii, prin punerea în valoare, pe urmele lui Kant, a metafizicii - a elaborat o monografie Kant, o alta despre Schopenhauer. Membru corespondent al Academiei din 1927 şi titular din 1934. Ministru în diferite guverne, în 1921, 1926, 1937-39, apoi în guvernul Antonescu, la Ministerul Culturii, din 5 decembrie 1941 până la 23 august 1944.  În 1938 i-a creat la Universitatea din Cluj o catedră de filosofie lui Lucian Blaga. Este iniţiatorul Rotondei Scriitorilor din Parcul Cişmigiu (Bustul lui Octavian Goga a fost spart, înlocuit, vremurile se întorseseră pe dos...)

Imediat după căderea guvernului Antonescu, va suporta prigonirile împreună cu toţi intelectualii care colaboraseră la Administraţia Antonescu. Arestări peste arestări, privarea de orice mijloace de subzistenţă. Condamnat în 1949 pentru crimă de război, va fi eliberat abia în 1958 din penitenciarul de la Rm. Sărat şi, deşi împlinise vârsta de 75 de ani, va suporta încă 3 ani de domiciliu obligatoriu, la Olanu-Călăraşi; se îmbolnăveşte în lagărul de muncă şi obţine aprobarea să revină în Bucureşti, tot în domiciliu obligatoriu. Fără pensie, fără vreun mijloc de subsistenţă. Supravegheat îndeaproape de securitate, care semnalează faptul că reluase legăturile cu indivizi din fosta administraţie antonesciană... Ajutat tacit de preşedintele de pe atunci al U.S., Zaharia Stancu. Va fi contat şi faptul că, deşi naţionalist, Ion Petrovici nu se raliase mişcării legionare, fapt pentru care şi fusese cooptat în guvernul Antonescu (un guvern de tehnocraţi, lucru pe care astăzi nu-l mai percepem corect...). Iar în fapt, pe vremea ministeriatului său  îi sprijinise din răsputeri pe Tudor Vianu, pe Eugen Lovinescu, pe care l-a susţinut cu premii ale Academiei (pentru monografia Titu Maiorescu), cu conferinţe la radio. Omenia caldă, recunoştinţa pentru cei ce-l ajutaseră să se ridice, corectitudinea şi un profesionalism excepţional i-au fost trăsături definitorii ale caracterului. A pledat curajos pentru dreapta percepţie a iniţiativelor lui Nicolae Titulescu, în momente total defavorabile (1941), cînd România era aliatul militar al Germaniei hitleriste.

A murit nonagenar, ca printr-o minune, însă fără să mai poată da cărţile ce i-ar fi  nemurit numele. 

Reconsiderarea lui Ion Petrovici in integrum era absolut necesară. La Iaşi, la Tecuci, unde există o statuie, o stradă, o sală de spectacole, un liceu; există un premiu al Academiei, ce-i poartă numele; studii şi monografii ale filosofului şi omului de cultură, toate sunt în desfăşurare, pe mâinile unor exegeţi de maximă probitate - şi vor da roade, chiar împotriva cursului dezastruos al vieţii culturale.

Evocarea memorialistică din 1966, De-a lungul unei vieţi, scrisă "sub vremi", cu gândul la cenzură, a fost reeditată la Ideea Europeană, 2007, am avut privilegiul de a fi lectorul manuscrisului.

Opera literară:Un colţ de viaţă, Bucureşti, (1902),Văzute şi trăite, Ed. "Adeverul", Bucureşti, f.a.; Amintiri universitare, Alcalay, [Bucureşti], (1920);Simţiri rostite. Discursuri şi însemnări, Alcalay Calafeteanu, (1922);Raite prin ţară (1926);Momente solemne, Bucureşti, (1927);Felurite probleme şi oameni. Evenimente. Note de drum, Bucureşti, (1928);Impresii din Italia, vol. I, II, Bucureşti, (1930-1938);Peste hotare, Editura Casei Şcoalelor, București, (1931);Rotocoale de lumină. Bucureţti, (1934);Alexandru Philippide în evoluţie culturii româneşti, Discurs, Bucureşti, (1935);Figuri dispărute, Bucureşti, (1937);Amintirile unui băiat de familie, Bucureşti, (1938);O sărutare. Poem dramatic într-un act, Bucureşti, (1942);Momente solemne, Ediţie întregită, Bucureşti, (1943);Raite prin ţară, Ediţie (a II-a) întregită, Bucureşti, (1944);De-a lungul unei vieţi, Amintiri, Editura pentru literatură, Bucureşti, (1966).

Apariţii postume:Prin meandrele trecutului. Evocări inedite - Pagini memorialistice, Cartea Românească, (1979);Însemnări de drum, Editura Sport-Turism, Bucureşti, (1983);Fulguraţii literare. Alecsandri, Eminescu, Iorga, Goga, Ed. Ramida, Bucureşti, (1997): Curs de logică; Corespondenţă pamfil şeicaru-Ion Petrovici; Recurenţe; Prejudecată şi adevăr;  etc...

Citeşte mai mult: http://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Petrovici

http://www.romlit.ro/ion_petrovici_-_la_reeducare

http://www.romlit.ro/ion_petrovici_-_probe_la_un_dosar_neglijat

Poezia zilei: Vasile Alecsandri, n. 1818

Oaspeţii primăverii

In fund, pe cer albastru, in zarea departata,
La rasarit, sub soare, un negru punct s-arata!
E cocostarcul tainic in lume calator,
Al primaverii dulce iubit prevestitor.
El vine, se inalta, in cercuri line zboara
Si, repede ca gandul, la cuibu-i se coboara;
Iar copilasii veseli, cu pieptul dezgolit,
Alearga, sar in cale si-i zic: Bine-ai sosit!
In aer ciocarlia, pe casa randunele,
Pe crengile padurii un roi de pasarele
Cu-o lunga ciripire la soare se-ncalzesc
Si pe deasupra baltii nagatii se-nvartesc.
Ah! iata primavara cu sanu-i de verdeata!
In lume-i veselie, amor, sperare, viata,
Si cerul si pamantul preschimba sarutari
Prin raze aurite si vesele cantari!

Alţi scriitori:

Ion Dragoslav, n. 1878

George Ciprian, n. 1883

Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 2000 

3 sept. “Te-ai culatî”? Cu această exprimare duioasă, îmitînd vorbirea stîlcită a copiilor, îi întîmpina tata pe nepoţei, în special pe Georgeta. Avea un ton plin de dulceaţă şi mult haz în voce, cînd vorbea cu ei; tatei îi plăceau copii, or, cine iubeşte copiii iubeşte viaţa,  lumea în general. Pot bănui că atunci cînd i-a venit ideea că îmbătrîneşte şi va muri, această teamă nu l-a mai părăsit niciodată, el doar a făcut eforturi pentru a o da pentru o clipă din faţa ochilor. Ce-i drept, această idee vine şi cochetează cu tine în mai multe rânduri, încă din maturitate,  pînă să se instaleze cu adevărat. Primul moment putea fi, în cazul lui, la 45 de ani, cînd s-a operat de ulcer. L-am surprins preocupat de bătrîneţe pe la 60 de ani, cînd se punea problema pensionării; îmi arăta picioarele umflate, privea cu descurajare urma degetului apăsat în zona gambei, rămîneau nişte gropiţe pe care tata mi le arăta, excedat. Cînd mai păţise el aşa ceva?! Unde erau vremurile de altădată?

Spre casă, venind de la piaţă, plasele îi smulgeau mîinile din umăr, nu alta! Ce greutate puteau să aibă? Socotea în gînd: roşiile, vinetele, zahărul… 6,5 kg. De unde atîta greutate? Nu cărase el jumătăţi de porc în spinare?!

Deci mama l-a născut pe Aurel în 1947, la 41 de ani, de aceea a fost o naştere grea. Iar tata se chinuia pe afară, tresărind la fiecare ţipăt al mamei, de parcă i s-ar fi scos lui maţele afară din burtă… Pantomima Anişoarei, legată de acestă scenă, hazul ei grozav…

V2: tata furat de somn şi încercînd să i se sustragă, conştient de perfidia oboselii. Eu dacă nu muncesc mor, mi-a spus în ultimii lui ani.

Vera se gîndea, în ‘47, cînd l-a născut pe Aurel: Dacă mă măritam la timp, aş fi avut o fiică şi să nască ea acum.  Dar fiindcă nu m-am măritat la vreme, mi se dă pedeapsa să nasc eu la 41 de ani, să mă chinuiesc. Cînd l-ai zămislit? Într-o noapte de toamnă, cînd îţi era frig, sau frică, sau erai prea obosită. O noapte în care Grigore a venit asupra ta, sub cine ştie ce impuls. Cum i se abate bărbatului, mai des decît te-ai aştepta. De fiecare dată întrebîndu-te dacă a precumpănit teama că ai rămas gravidă sau presentimentul că de data asta ai scăpat, ca prin urechile acului… Lui Grigore nu poţi să-i vorbeşti despre asta, anume pentru că tu însăţi nu ştii mai mult decît el. El are de partea lui neatenţia, tu ai de partea ta teama că plăcerea se va întoarce în chin…

Va urma