Lidia Lazu - Cântece în aer liber, Grecia, 5. Florile galbene din Tolo
http://youtu.be/CY_lIBAYcU8

Poezia zilei Odisseas Elytis

CATÂRGII

VII

Au venit

înveşmântaţi ca prieteni

adeseori duşmanii mei

străvechiul pământ călcând,

Şi ţărâna nu s-a prins nicicând de călcâiul lor.

Au adus pe Înţelept, pe Întemeietorul de oraşe, pe Geometru,

Biblii de învăţătură şi cifre,

Supunerea şi Forţa,

străvechea lumină stăpânind,

Şi lumina nu s-a prins nicicând de acoperişul lor.  

Nici albina nu s-a lăsat înşelată să înceapă auriul joc;

nici măcar Zefirul, ca să umfle albele şorţuri,

Au înălţat şi au zidit

pe culmi, în văi, în porturi

turnuri puternice şi castele,

corăbii şi alte lucruri plutitoare,

Legile care prescriau cele bune şi folositoare,

aplicându-le la străvechea măsură.  

Şi măsura nu s-a prins nicicând de gândul lor.

Nici măcar o urmă de zeu n-a lăsat un semn în sufletul lor;  

nici măcar o privire de zână vorbirea n-a vrut să le ia.

Au sosit

înveşmântaţi ca prieteni

adeseori duşmanii mei,  

oferind străvechile daruri,

Şi darurile lor nu erau altceva

decât fier şi foc.

În palmele care aşteptau deschise

numai arme şi fier şi foc.

Numai arme şi fier şi foc.

(preluare de pe internet)

Scriitorul zilei Şt. O. Iosif, n. 23 oct. 1875 - d. 22 iunie 1913

        

Fiul unui profesor din Braşov, face gimnaziul românesc din urbea natală, va urma liceul maghiar din Sibiu, continuându-l la Tg. Mureş şi încheindu-l la Gh. Lazăr şi Matei Basarab din Bucureşti.  Se înscrie la Litere şi Filosofie în Bucureşti, dar nu-şi va lua licenţa.  Încearcă să trăiască din scris, fiind corector la reviste,  copist, secretarul lui Tiktin, la Iaşi. Călătorii de studii în Germania şi la Paris; la revenire, devine redactor, apoi şi proprietar la Sămănătorul şi totodată bibliotecar la Fundaţia regală, vreme de 11 ani. În 1904 se căsătoreşte cu poeta Natalia Negru (de care se îndrăgostise şi prietenul D. Anghel), cu care va avea o fiică; se despart în 1911 şi poeta se va recăsători în acelaşi an cu Dimitrie Anghel, care în 1914 o împuşcă, din gelozie şi încearcă să se simucidă: ceea ce nu reuşise glonţul, desăvârşeşte septicemia, pe atunci de necombătut... Supravieţuind atentatului, Natalia Negru va trăi încă aproape 5 decenii (d. 1962)...

Romantic întârziat şi "mîntuit" prin temperament, şi într-altfel o fire de boem incurabil (ceea ce i-a reproşat Natalia Negru), cu vers de o mare limpezime şi muzicalitate, aproape neegalate vreodată, va fi un continuator al lui Coşbuc în maniera tradiţionalist-rurală, însă sensibilitatea sa se dovedeşte a fi simbolistă, receptivă la noul curs al liricii europene, în aşa fel că poetul va fi considerat de Manolescu, pe urmele altora, un fel de placă turnantă a poeziei noastre, la răscruce de veacuri, cu deschideri spre poezia noului secol XX. Tematica rurală îl prefigurează pe tumultosul Octavian Goga, preocuparea pentru ethosul popular îl anunţă pe Blaga, iar accentele simboliste-pesimiste deschid calea liricii bacoviene. Impus în literatură prin Patriarhale, 1901, volumele următoare nu se mai ridică la aceeaşi cotă valorică. Scrie inclusiv o piesă de teatru în versuri, în 2 acte. O seamă de producţii lirice sunt semnate împreună cu Dimitrie Anghel: Caleidoscopul lui A. Mirea. Temeinic cunoscător de maghiară şi germană, dar şi de franceză şi engleză, pe care a învăţat-o anume pentru a-l traduce pe Shakespeare, Şt. O. Iosif va fi un traducător redutabil al unor mari nume germane mai ales, Haine, Schiller, Goethe, Lenau, Burger, dar şi Petoffi, Corneille, La Fontaine etc. Pe scenele româneşti de astăzi încă mai sunt folosite traducerile sale din marii dramaturgi europeni...

Opera literară: Versuri, 1897; Patriarhale, 1901;  Poezii, 1901-1902; A fost odată, 1903; Din zile mari, 1903; Credinţe, 1905; Zorile, dramă în versuri, 1907; Cântece, 1912; Opere alese, vol.I-II, 1962

Citeşte mai mult:  http://ro.wikipedia.org/wiki/%C8%98tefan_Octavian_Iosif

 http://www.unstory.com/triunghiul-fatal-st-o-iosif-natalia-negru-dimitrie-anghel.html

Poezia zilei, Ştefan Octavian Iosif 

Bunica

Cu părul nins, cu ochii mici
Si calzi de duiosie, 
Aieve parc-o vad aici
Icoana firavei bunici
Din frageda-mi pruncie.

Torcea, torcea, fus dupa fus.
Din zori si pâna-n seara;
Cu furca-n brâu, cu gândul dus, 
Era frumoasa de nespus
în portu-i de la tara...

Cata la noi asa de blând, 
Senina si tacuta;
Doar suspina din când în când
La amintirea vreunui gând
Din viata ei trecuta.

De câte ori priveam la ea, 
Cu dor mi-aduc aminte
Sfiala ce ma cuprindea, 
Asemuind-o-n mintea mea
Duminicii preasfinte...

Icoane din Carpaţi

V

Este ceasul când truditul

Muncitor voios aruncă

La o parte grija zilei

Şi uneltele de muncă.

S-au întors de la păşune

Liniştitele cirezi,

Umbre cresc pe nesimţite

Prin grădini şi prin livezi.

Dar un zvon de mii de glasuri

Umple zarea fără veste:

Craiul zilei, stând s-apună,

A încremenit pe creste.

Văile răsună toate,

Dealurile viu răspund

Şi vijelios se-nalţă

Pulberea departe-n fund.

Sună dealul, valea sună,

Stă văzduhul să se spargă

De tălăngi nenumărate

Ce izbesc în bolta largă,

Căci coboară de la munte

Oile, şi curg puhoi,

Cu un greu potop de ceaţă

Înainte şi-napoi…

Un berbec cu coarne-ntoarse,

Tacticos şi prea cuminte,

După gât c-un clopot mare,

Merge singur înainte.

Pe la margine dulăii;

Urecheatul, la mijloc,

Cu desagii grei în spate,

Anevoie-şi face loc.

Iar prin pulberea de aur

Tocma-n capul celălalt

Creşte umbra-ntunecată

A ciobanului înalt:

Cu căciula într-o parte,

El păşeşte plin de fală,

Seara purpurie-i schimbă

Zeghea-n mantă triumfală…

                                                                                                         

VI

DOINA

Se tânguiesc

Tălăngi pe căi,

Şi neguri cresc

Din negre văi,

Plutind pe munţi…

La făgădău,

La Vadul-Rău,

Sus, la răscruci,

Vin trei haiduci

Pe cai mărunţi…

Grăiesc încet…

Un scurt popas —

Şi spre brădet

Pornesc la pas

Cei trei călări…

Sus, peste plai,

Tăcutul crai

Al nopţii reci,

Umbrind poteci,

Se-nalţă-n zări…

Şi neguri cresc,

S-anină-n crăngi; —

Se tânguiesc

Şi plâng tălăngi

Pe căi pustii…

Se duc uitaţi

Cei trei fârtaţi,

Săltând în şa,

Plutind aşa,

Ca trei stafii…

Dar când ajung

La cotituri,

Un chiot lung

Din mii de guri

Dărâmă stânci…

Haiducii mei

Doinesc toţi trei:

Şi clocotesc,

Şi hohotesc

Păduri adânci…

Şt.O. Iosif, Rotonda scriitorilor, Cişmigiu

Alţi scriitori:

I. L. Caragiale, m. 1912

Ion Oarcăşu, n. 1925

Valeria Grosu, n. 1950

Emilian Galaicu Păun, n. 1964

Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 2000

14 decembrie 2000. Altă poveste, cu un Dumitrescu, în patul vecin unchiului, la spitalul din Slatina. Monica află că acela ţine pe-o nepoată de-a ei, din Zorleasca; mama Monicăi fiind de fapt din Zorleasca, fiică a unui preot care a dat-o de suflet la Mărgineni. Acel preot era ctitor al bisericii din Valea Mare, tanti trece pe la acea biserică, preotul îi arată portretele ctitorilor, e primită cu onor. Etc. E de mirare că unchiul M. nu a sesizat faptul că soţia lui mergea la biserică parcă anume ca să se vorbească despre ea; să facă impresie şi să savureze succesul ei.

Altă idee pentru V-2: tanti M. pretinde că ştie tot din trecutul unchiului M. Dar nu cumva el a ajustat acest trecut, anume ca să-i convină ei, sau ca să o mistifice, precum că fosta iubită din liceu nu e harnică, nu-şi respectă soţul, e vulgară, ştirbă… Cu subînţelesul că fostul ofiţer n-ar putea regreta o astfel de persoană. Tot el îşi dăduse seama că soaţa lui e mai iute de minte, e mai olteancă, mai aplicată, se descurcă lesne. Dar pe de altă parte, se îndoia că ea înţelege bine viaţa; nu poţi fi profund şi nici nu poţi avea o viziune cuprinzătoare asupra lumii dacă te gîndeşti numai la tine şi la imaginea ta…

Monica, la rândul ei, şi ea îl minţea pe soţ, cică spre a-l menaja: nu-i spunea nimic despre jongleriile ei financiare, pentru că în fapt era mereu împrumutată, datoare. Însă asta nu neapărat ca să-i facă lui o plăcere, ci pentru a da amicilor aparenţa de boierie… Dar cum vine asta: te împrumuţi la cineva  ca să-l poţi invita la petrecere?! Acela vine, nu-i vorbă, dar ce crede el despre tine?

Îmi zice, surprinzător: Ai făcut cu mîna ca atunci cînd erai mic – aşa, nu ştiu cum… Deci memoria ei e plină de imagini, are o viaţă interioară bogată.

Tata, suflet zbuciumat, plin de avînturi generoase, apoi de căderi şi alean. Îl va fi avut întru sine pe Dumnezeu? Poate da, în momentele cînd sufletul i se încălzea de dragul alor săi... În momentele de milă faţă de obidiţii lumii, în cele de dragoste faţă de vieţuitoarele pămîntului… Şi tocmai el, ironie amară, nevoit să lucreze la un abator, la o carmangerie...

Nu le-am dat mai nimic alor mei, nu le-am fost un real sprijin material, dar nici invers. Şi ce e sigur: le-am dat prezenţa mea, i-am pus în situaţia să facă pe tot parcursul vieţii lor proba iubirii necondiţionate pentru cineva care nu le este nici mai mult nici mai puţin decît un fiu cumsecade şi în rîndul lumii. Şi ei m-au iubit pentru simplul fapt că am fost carne şi sînge din ei, plămădit din pasiune, crescut cu devoţiune, dar fără răsfăţ, fără efuziuni sentimentale. I-am lăsat să se desfăşoare după cum le-a fost voia, să-şi arate că pot iubi fără să aştepte vreo răsplată sau o confirmare. M-au iubit cum au iubit Basarabia din sufletul lor – fără să spere, fără să aştepte ceva – pentru că nu puteau altfel. Poate s-au şi supărat din cauza mea, la început, poate s-au şi mîndrit cu mine, mai apoi, dar nici una nici alta nu au fost niciodată în prim planul relaţiei noastre.