Scriitorul zilei: Ion Iovan la 75 de ani !( n. 1937)
Găieştean prin naştere (9 mai 1937), dintr-o
familie de negustori, a terminat liceul Matei Basarab din Piteşti şi a
urmat Şcoala de geologie, iar în paralel, la fără frecvenţă, Ştiinţele
juridice. Tehnician geolog, bibliotecar la Arhivele Statului, inspector la
primăria Capitalei, la Institutul Proiect Bucureşti, din anul 1990 a devenit
redactor la revista Memoria,
apoi la Editura Eminescu,
iar după 2000 s-a ocupat de promovarea literaturii pe internet.
Opera: După amiaza unei clipe, poezie, 1976, premiul pentru debut
al Uniunii Scriitorilor; Rezervaţie
naturală, poezie, 1979; Comisia
specială, roman, 1981; Impromptu,
roman, 1986; Ultima
iarnă, roman, 1991; Comisia
specială, roman, ediţia a II-a, 1998; Mateiu Caragiale. Portretul
unui dandy român, eseu biografic, 2002; Ultimele însemnări ale lui
Mateiu Caragiale, însoţite de un inedit epistolar, precum şi indexul fiinţelor,
lucrurilor şi întâmplărilor, în prezentarea lui Ion Iovan, 2008
Citeşte mai mult: http://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Iovan
http://iovan.net/
http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/interviu-ion-iovan-cartea-aceasta-va-patimi-doar-pe-romaneste-3865678/
http://www.crispedia.ro/Ion_Iovan
***
Ion Lazu: Scene din viaţa literară, Ed. Ideea europeană, 2007
7-8 mai 1980. Am ieşit cu aparatul fotografic şi cu teleobiectivul în zona
Brezoianu-Universitate şi am făcut poze pe stradă; apoi spre Cartea Românească
şi în uşă îi întîlnesc pe Mircea Ciobanu, Ion Iovan, Mihai Cantuniari şi încă o
persoană. Le-am făcut cîteva poze chiar pe scări, “ca la nuntă”, cum a zis
Damian Necula, care s-a băgat şi el în cadru, cu tot cu pipă. Ne-am suit apoi
în maşina lui Nelu I. Chile
La o masă, Ion Sofia
Manolescu şi Dan Laurenţiu, acesta anesteziat şi cu deosebire binevoitor.
Alături de Mihai Ursachi, foarte blond, de fapt chiar roşcat şi urîţel, însă
tocmai aceşti oameni sunt fotogenici (îmi spuneam, pipăindu-mi
teleobiectivul…). Eugen Suciu, numai umeri şi plete, Tudor George înconjurat
de-o gaşcă, Gh. Pituţ cu amicii de la Luceafărul;
la o masă Ileana Mălăncioiu, la alta Nicolae Breban şi aşa mai departe; iar în
clădirea Uniunii, în semiobscuritatea barului, se întrezăreau doi lungani în
balonzaide largi, ca pe vremuri: Florin Pucă şi Grigore Hagiu; prin spaţiul
rămas liber evolua Dorin Tudoran – dar fapt este că nu se găseau locuri pentru
grupul nostru, deşi pe Mircea îl strigau de pe la mese. A reapărut, mai
anevoie, iar în poartă a schimbat cîteva fraze cu N. Manolescu, suplu şi
grăbit.
Am căutat un alt
restaurant, spre Piaţa Victoriei., colţ cu Lemnea, într-o fostă farmacie.
Comesenii s-au jucat pe rînd cu aparatele mele fotografice şi ne-am făcut unii
altora poze. Omar Lara mi-a şoptit că ar vrea să se reîntoarcă în Chile
***
Nu-mi pot imagina o altă persoană dintre
toţi literaţii pe care am avut prilejul să-i cunosc de-a lungul unei vieţi şi
care, luând în calcul tot ce am aflat sau am citit din opera acestora, să-l
reprezinte mai pregnant şi mai expresiv pe Scriitorul generic, aşa cum cred eu că trebuie să
fie el, în idealitatea sa, decât poetul şi prozatorul Ion Iovan. El
împlineşte chiar astăzi frumoasa vârstă de 75 de ani ! Îi urez din inimă La Mulţi Ani!, cu sănătate, bucurii şi alese împliniri
scriitoriceşti. Le merită din plin.
Ne-am cunoscut prin anii 1963-64, când
lucram la Serviciul Hidrogeologie al Întreprinderii Prospecţiuni Geologice din
Bucureşti. El un ins retras, interiorizat, eu unul chiar retractil; aproape că
nu-l identificasem ca persoană, în cele câteva luni de birou, căci în restul
anului eram răspândiţi în toată ţara...; surpriza a fost să ne găsim amândoi la
serile de luni de la celebrul încă de-atunci cenaclu Labiş, condus de Eugen
Barbu, un mare prozator, desigur, dar şi un literat care dorea să-şi adjudece
totul: succes, bani, poziţii, inclusiv gloria de a-i fi descoperit şi promovat
pe tinerii condeieri aflaţi în pragul debutului. Veneau aspiranţi din toată
ţara. Am evocat aceste seri în capitolul Din
masivul Iezer-Păpuşa la Cenaclul Labiş, vezi Himera literaturii, Curtea
Veche, 2007. Eram acolo, numai ochi şi urechi, însă niciunul dintre noi hotărât
să ia taurul de coarne. Tot ce a urmat, la noi doi, o confirmă. Am citit în
cenaclu abia după vreo 4 ani, spre sfârşit, mai mult împins de la spate. Ion
Iovan nici măcar atât. Totuşi, trimisesem unele poezii pe la reviste. Nu se
poate ca I.I. să nu fi avut cunoştinţă, probabil urmărea rubricile Dintre sute de catarge... etc.
Oricum, deja ştiam unul despre altul esenţialul: că suntem trup şi suflet
dăruiţi literaturii, poeziei de fapt. Aşa că nu m-a mirat că, la sfârşitul unei
seri de cenaclu, un domn în vârstă s-a apropiat de mine şi mi-a spus că nişte
poezii de-ale mele au apărut în revista Ateneu. Colegul Iovan a tresărit, s-a
oferit să mă însoţească - gest în sine foarte preţios: dorea să participe la
bucuria debutului meu! Era deja noapte, asta nu ne-a împiedicat să pornim
împreună, din chioşc în chioşc, în speranţa că vom găsi unul deschis. Am avut
noroc: în Piaţa Palatului, un chioşcar nu închisese; am cumpărat revista. Am
citit cele două poezii. Ne-am bucurat împreună. Era o clipă de graţie.
Asta te leagă indicibil. Cât am rămas colegi, încă vreun an-doi, ne-am citit
poeziile, am încercat să încropim un cenaclu la nivel de întreprindere...I-am
simţit vocaţia, care în acel stadiu echivalează cu maxima exigenţă - cu sine şi
cu ceilalţi condeieri: n-ar fi spus în ruptul capului că un text slab este
valabil... Apoi drumurile noastre s-au despărţit. L-am pierdut din vedere pe
tânărul împătimit de poezie, încordat ca o strună când venea vorba de pasiunea
noastră. Alte legături neexistând între doi sălbatici ca noi, ne-am pierdut
pentru o lungă vreme. Ne-a re-adus împreună tot literatura, iar în acest caz
prietenia noastră cu Mircea Ciobanu. Ne revedeam la editură, întâmplător, sau
la Mircea acasă, cu ocazia aniversărilor. Nu mai mult, dar nici mai
puţin. Deajuns ca să-l citesc şi să-l admir ca poet, ca prozator.
Mă uit în dicţionarele de dinainte de 90,
nu-l găsesc; caut în istoriile literaturii, cea a lui M.P. îi consacră o
jumătate de coloană, ce-i drept spunând esenţialul: un scriitor de mare forţă
(însă cu o frază aiuritoare despre ce ar fi şi cu ce s-ar ocupa geologul - avea
deci dreptate profesorul meu Marcian Bleahu: geologia este ştiinţa cea mai
necunoscută de publicul larg); pe când cea a lui N.M. îl trece la bibliografie,
cu un titlu despre Mateiu I. Caragiale. Ceva ce ar ţine de Institutul de
Istorie a Literaturii. Nu comentez.
Însă pentru cei care i-au citit
cărţile, critici literari sau simpli iubitori de literatură - nu mă refer aici
la confraţi, e o constatare mai veche, pe cât de tristă: scriitorii nu se
citesc între ei..., deci pentru cei care l-au citit, Ion Iovan este unul dintre
cei mai importanţi scriitori contemporani, anume unul ale cărui cărţi vor
dăinui în timp, dacă Literatura ca atare va supravieţui impasului actual.
Ce bate la ochi la o simplă baleiere peste
titlurile aparţinând lui Ion Iovan? A debutat la modul atipic, mai ales fiind
vorba despre impetuoşii poeţi tineri, cu o semnificativă întârziere, la 39 de
ani, cu un volum de poezii intitulat misterios: După amiaza unei clipe care a fost răsplătit cu Premiul
pentru debut al USR. Urmează un al doilea volum de poezii: Rezervaţia naturală, apoi două
volume de proză, la distanţe de 3-5 ani una de alta; şi toate aceste 4 cărţi
apărute la aceeaşi editură Cartea românească. În 15 ani, doar 4 titluri.
Al cincelea, ce-i drept, prezentat înainte de 1989, a fost respins de cenzură,
apărând abia în 1991: Ultima
iarnă. Titlu premonitoriu. Întrebarea este simplă: ar fi apărut cărţi
precum Comisia specială şi Impromptu dacă n-ar fi fost vorba de Cartea românească,
editură a Uniunii şi care beneficia de o oarecare autonomie? Categoric nu. Ion
Iovan se dovedeşte a fi scriitorul cu literă mare, preocupat în exclusivitate
de tema sa, travaliul pe text durează oricât de mult, cartea se scrie în ritmul
ei, pe măsură ce autorului i se relevă aspectele de taină, cele care asigură
viabilitatea textului; iar nu subiectul incitant, epica explozivă, nici
propriu-zis scrierea în plin, sub dicteul inspiraţiei - şi cartea să ajungă cât
mai curând pe rafturile librăriei. Nimic din toate acestea, când e vorba despre
Ion Iovan. El nu alege soluţia la îndemână, aceea de a ajusta pe ici pe
colo faptele realităţii, ale vieţii curente; ci există o foarte lungă perioadă
de aşteptare, de asimilare a datelor venind dinspre lume, de gestaţie/
prelucrare creatoare a sugestiilor. Nu contează într-asta viaţa personală a
autorului, mediul în care trăieşte, nici domeniul de activitate profesională -
toate acestea vor rămâne în fundal, ca neconcludente. Se ajunge la un moment de
graţie, al intuirii a ceea ce se află în spatele lucrurilor şi faptelor, se
accede la un înţeles, la o metoforă integratoare. Iar în rest, nu este vorba
decât de truda migăloasă, răbdătoare, sisifică pe pagină. Ce ar fi geniul, în
acest context? Nimic mai mult decât să scrii ce trebuie, în cadrul dat/ ales. O
pre-meditare cu privire la rostul lumii - dar şi o premeditare a tot ce se va
aduce sub privirile cititorului. În acest stadiu, râvna autorului constă în
stilizarea drastică a faptelor de viaţă. Comisia
specială, care a redimensionat/redirecţionat proza anilor optzeci, aflată
în căutare de modalităţi eliberatoare, este o astfel de întreprindere
scripturală temerară, în care miza este prezentarea lumii comuniste ca o imensă
bufonadă. Scriitorul, pândind în spatele aparenţelor, adus asupra paginii sale
care se luminează oricât de rar la atingerea norocoasă a condeiului, îşi
rezervă dintru început dreptul de a întoarce lucrurile pe dos, de a le trece
prin toate compartimentele registrului umoristic, spre a le arăta caducitatea,
găunoşenia, lipsa de nobleţe, deriziunea... În Ultima iarnă, o altă parabolă
la lumea comunistă, constructorii şi arhitecţii decad la stadiul de meşteri ai
unor machete de butaforie, tăind, lipind şi vopsind cartoane. Piramidele,
mânăstirea Curtea de Argeş, cu citate elocvente din Legenda Meşterului Manole,
sunt invocate ca repere dăinuitoare, anume pentru a deveni mai rizibilă
scălâmbăiala ideii de construcţie. Trece în umilinţe viaţa acestor falşi
specialişti, ei se degradează fizic, după ce fuseseră împinşi în afara menirii
lor, sunt nişte bătrâni fără speranţă, fără justificare, nefericiţi, penibili,
biete insecte kafkiene... O parabolă iscusit condusă, încă una - de câte
subiecte are nevoie un scriitor pentru a-şi dovedi vocaţia?
Dar cum nimic nu este întâmplător într-un
destin scriitoricesc exemplar, a fost ca redactorul Ion Iovan să reia legătura
cu opera mateină, reeditând Remember şi, sedus de opţiunea bastardului de berar
(cum îl cataloghează fiul nelegitim pe marele dramaturg-tatăl) pentru
"elitism, sânge rece şi stil", să iniţieze o recitire/rescriere a
lumii din această perspectivă insolită. Nu mai trebuie să spun că noua temă a
survenit ca o mană cerească pentru autorul nostru şi că, nimic surprinzător
într-asta, Iovan i-a dedicat douăzeci de ani din viaţă, practic din 1988, când
terminase redactarea Ultimei
ierni şi până în 2008.
Redactase mai întîi, o biografie apocrifă, ca din punctul de vedere al unui fiu
al lui Mateiu, desigur el însuşi nelegitim, bastard, născut în chiar anul morţii
autorului Crailor şi care, trăind anii ultimului război,
apoi perioada proletcultistă din România, se autoexilează în doritul Occident.
Temă în sine mănoasă, pe care Iovan şi-a turat la maxim motoarele scripturale.
Implicare totală, cum altfel? Până la fior metafizic. Şi să stea clipa!
Însă, oricâte teorii savante ne-ar pune la
dispoziţie filosofii, viaţa este făcută din potriveli. Din amănunte bine aduse
din condei. Mateiu moare în 1936, desigur fiul nelegitim este o ficţiune a lui
Iovan. Dar faptul că Iovan se naşte în 1937, la doar un an după dispariţia lui
Mateiu este doar un detaliu, însă unul din care poate ţâşni ideea: ce-ar fi să
abordez lucrurile în ce-l priveşte pe Mateiu "ca şi când" ar fi avut
un fiu nelegitim, iar acel fiu aş putea să mă consider, pentru această
împrejurare scripturală... Autorul nostru reconstituise ca din nimic biografia
lui Mateiu, nu înlesnit de însemnările rămase în urma acestuia, nu, ci urmând
cu fidelitate şi aplicaţie chiar o sugestie din aserţiunea mateină deja citată,
şi care continuă cu sintagma: "fără epică". Nu trebuia să contrazică
ori să evite unele repere ale realităţii, ci pur şi simplu să brodeze adecvat,
oportun, motivat psihologic, între prea rarele fire ale destinului matein. Este
vorba din nou de o pură înscenare,
precum fusese în cazul machetatorilor din Ultima
iarnă; de data asta, acelaşi fabulatoriu, ironia, pastişa, amarul unui vis
răzleţit, intangibil, pe cât de ardent. A migălit Portretul unui dandy, după încă
6 ani a dus la sfârşit broderia unui jurnal apocrif, a unui epistolar
"închipuit", a unui inventar de fiinţe, lucruri şi întâmplări".
O aşa-zisă fugă de real, anume ca să-i străpungă miezul, dintr-o direcţie
neaşteptată, improbabilă.
Mai trebuie spus că printre prea puţinii
romancieri români contemporani care au stil ( a nu se confunda cu floricelele
stilistice de care se abuzează pe malurile dâmboviţene!), Ion Iovan se
detaşează net, întrecut poate doar de Mircea Ciobanu şi de George Bălăiţă, cu
care se aseamănă mai mult .
Ion Iovan reprezintă cazul rarisim al
scriitorului care are răbdarea să aştepte ivirea oricât de amânată a Ideii şi
are apoi răbdarea ridicată la cub şi devoţiunea orfevrului ce migăleşte, în
ignorarea timpului calendaristic, la chipul din spatele draperiilor, al
însinguratului orgolios, fiinţă ca de pe altă lume, vieţuind într-un context
existenţial extrem, fanatizat de propiile-i himere. Expresivitatea detaliilor,
putând să pară doar un aspect de neluat în calcul, este, în mod minunat,
câştigul esenţial al acestui tip de abordare creativă. Ignorând prim-planul. Ca
să nu se piardă esenţialul.
Ion Iovan, la 75 de ani - un destin
exemplar în literele româneşti.
Alţi scriitori:
George Coşbuc, m. 1918
Pompiliu Constantinescu, m. 1946
Poezia zilei: Lucian Blaga,
n. 9 mai 1895
lumina ce-o simt...:
poeţii:
Alţi scriitori:
George Coşbuc, m. 1918
Pompiliu Constantinescu, m. 1946
Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 1998
20 nov., continuare: Iar ce nu i-am spus: că poezia ei impresionează, chiar
puternic. Însă e prea monotonă, monocordă; nu are lumini, ci doar beznă şi
zgură. Pic de cîntec, pic de bucurie, de destindere, pic de fior. Talentul e un
har iar nu un blestem, o pedeapsă. Nimic despre bucuria de a fi în viaţă,
trăitor. Şi nimic despre alţii. O prăpastie şi o perpetuă prăbuşire în acel hău
– descrierea falacioasă a acestei stări de rău generalizat, de nesfîrşit
prăpăd. Parcă scrie cu trupul, însă nu cu un trup cutreierat de fiori, de
extaz, de euforie, ci cu un trup infirm şi hăcuit, sînge pe şira spinării,
sînge uscat, spinare îngheţată. Nimic din spirit ludic, lipsa absolută a
umorului, a veseliei, a stării de bine, de mulţumire sau încredere. Eu însumi
nu scriu decît elegii, deci nişte lamentouri, asta e drept, însă sunt şi
fragmente de cîntec acolo: plîngi ceva ce este frumos şi ţi-a plăcut, nu ceva
ce-ţi face silă, oroare, groază, ciudă. Iar acea siguranţă de sine a autoarei
este nebunească, pulsiune a orgoliului dement. De aici vine şi intoleranţa ei. Zicea: Eu susţin ideile mele, eu nu cedez o
iotă, nimeni nu mă poate clinti din ce cred. (Acum îl înţeleg bine pe bietul Matei
Gavril.) Comunicarea, îi zic, are nevoie de doi poli. Nu mă interesează, zice.
Citeşte tot mai puţin, acum că a îmbătrînit. I se pare că altfel nu rămîi în
literatură. Nicu: Timpul va alege. Eu: Timpul nu va mai avea nici un interes
pentru ce facem noi acum. Ne iluzionăm cu perspectiva unei glorii, cîndva. Nu
mai e loc pe ecran…
În fine, nu o
invidiez chiar deloc. Singură recunoaşte, cînd o iau din scurt, că Iova e de
necitit. Şi atunci? zic. Îl întrebase pe Ţone ce-a făcut înainte. Publicist la
Sc. Tineretului, a făcut sute de interviuri cu oameni de cultură; îi arată
cîteva dintr-o colecţie. Că pe atunci era coleg cu Boerescu. Ea se miră foarte.
L-o fi crezut disident pe D.S.B.? Îi spun: Dar ce ţi-ai închipuit? Scrisese
negru pe alb: Cînd apare un nou critic în poezie, devin atentă!
Apoi îşi arată oroarea faţă de revista Poesis şi de persoana fizică a lui George V. N-ar publica acolo! Să se fi ocupat în continuare de festivaluri,
nu să scoată o revistă literară! T.T.C. nu-i mai spune nimic, iar A.T.D. nu
merită scos de noi, nu prea e poet, el simte asta, de aceea se şi poartă cum se
poartă. ( Ciudat? Slugarnic?)
Va urma
Fotografii...recuperate dintr-un aparat defect, II (Luxemburg în decembrie)
 |
| Adăugaţi o legendă |
 |
| Adăugaţi o legendă |
 |
| Adăugaţi o legendă |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu