Scriitorul zilei: George Ciprian , n. 7 iunie 1883 - m. 8 mai 1968
Încă un buzoian, acesta născut dintr-un
tată grec - de meserie brutar în cartierul Biserica Greci (original din insula
Cipru! - Ciprian...), a făcut şcoala primară în cartierul buzoian deja amintit,
apoi s-a mutat cu mama sa la Bucureşti, urmând liceul la Gh. Lazăr, coleg cu
Vasile Voiculescu şi Dem. Demetrescu-Urmuz, cu care pe-atunci făcea diverse
farse adolescentine, reamintite în scrierile sale memorialistice. Urmează
Literele, cu licenţa în 1907, după care se înscrie la Conservator, devenind emulul
lui C. Nottara. Actor şi publicist, a jucat cu mare succes în piesele de
bază ale vremii. Răzvan şi
Vidra, Vlaicu Vodă şi în
alte piese din repertoriul autohton, dar şi în piese din dramatzurgia
universală, adesea în rolul principal. S-a exersat încă de la început în film,
jucând în Războiul
independenţei, 1912, dar şi în O
noapte furtunoasă, 1942, până şi în 2-3 filme de după război. Va rămâne
însă ca unul dintre cei mai talentaţi dramaturgi interbelici.
Prima sa piesă, Omul cu mârţoaga, 1927, va avea
un succes fără precedent, ca urmare a fost jucată la Paris, Berlin, Praga şi
Berna, fapt fără precedent la acea dată pentru dramaturgia românească.
Piesa sa Capul de răţoi, 1938, reluată
după a doua conflagraţie mondială, a dat de gândit exegeţilor, datorită
mijloacelor avangardiste şi absurde, fiind de aceea considerată ca prefigurând
teatrul lui Eugen Ionescu. (Mai reticent. G. Călinescu îl numeşte pe autor "un
mic Calderon al nostru"). Nici n-ar fi de mirare, din moment ce bunul său
prieten Urmuz a fost considerat unul dintre iniţiatorul absurdului în
literatură - un Jarry al României.
Prea puţin jucat şi citit şi cu atât mai
puţin cercetat exegetic, George Ciprian este fără dubiu una dintre piesele de
rezistenţă ale dramaturgiei noastre. Din păcate, comunismul a căutat să eludeze
tocmai aspectele de absurd indicate în operele acestor mari precursori,
strecuraţi parcimonios, cu diverse stratageme şi deturnări ale atenţiei de la
"direcţia loviturii principale", cum se spune în termeni militari,
către, se înţelege, satirizarea lumii burgheze. Mai greu de explicat este
faptul că în noile împrejurări, ale absurdului generalizat, este în continuare
neglijat unul dintre clasicii dramaturgiei ce cultivă absurdul, grotescul,
oniricul, fantasticul etc, ca mijloace de distanţare şi de indexare a
metehnelor vremii. La Buzău a fost înfiinţat un Teatru ce-i poartă numele,
inaugurat în aprilie 1996 cu piesa Capul
de răţoi, cum se şi cuvenea.
Sunt de neuitat serile în care au fost
transmise piese de George Ciprian la emisiunea Teatru la microfon.
Teatru: Omul
cu mârţoaga (1927); Nae Niculae (1928); Capul de răţoi (1938); Ioachim - prietenul
poporului (1947); Un lup mâncat de oaie (1947), la care se adaugă volumele de
memorialistică: Cutia cu
maimuţe; Măscărici şi
Mâzgălici
Citeşte mai mult:
http://www.teatrulgeorgeciprian.ro/pagini/george-ciprian.php
http://yorick.ro/george-ciprian/
ro.wikipedia.org/wiki/George_Ciprian
Ion Lazu: Intruşii. Odiseea plăcilor
memoriale.
5 iunie 2007, duminică: (...) De acolo, ajung pe
fosta Ştefan Furtună, acum Mircea Vulcănescu, la nr. 65-B, pentru George Ciprian. Apare un domn
în vârstă, Buzatu, îmi dă telefonul său, să-l sun seara; aflu că a fost
director la editura Litera, care scotea pe vremuri cărţi în regie proprie. Dl
Buzatu l-a cunoscut bine pe G. Ciprian, dramaturgul a stat în apartamentul de
la parter. Da, convenim, casa e cam retrasă de la stradă şi fără bună vizibilitate,
să vedem cum facem cu fixarea plăcii. Într-o curte vecină, mi se spune, a
existat o statuie de zeu grec, a dispărut, nimeni nu ştie cum... Iar în
curticica asta văd cu mirare şi încântare o imensă geodă, înaltă de vreo 60 cm,
cu frumoase cristale de cuarţ-ametist. De mare efect, însă locul fiind strâmt,
practic doar o cărăruie de acces şi lumina precară, între clădiri, nu e lesne
s-o identifici, s-o admiri... Îmi rămâne gândul la surprinzătoarea geodă.
17 august 2007: (...) . În fine, ajungem cu plăcile memoriale pe Berthelot 22,
pentru Ch. A. Cantacuzino. Dna Rocco foarte mişcată, punem placa
foarte sus, să se vadă pe deasupra gardului înalt; de acolo telefon la dl
Buzatu, pentru placa lui George
Ciprian. Acolo am vrea să o punem la balcon, dar scara nu ajunge, aşa că o
plasăm sub balcon, cam departe de la stradă, totuşi vizibilă cumva. Vorbe cu dl
Buzatu, fost director de editură particulară, l-a publicat pe Caius etc. Geoda
de ametist, de mare efect, încă la locul ei, pe cărăruia spre portiţă. Pornim
la drum, avem de fixat încă 4-5 plăci. De la Muşatescu nu răspunde nimeni, deci mergem
prin Griviţa în Buzeşti şi Al.I. Cuza să punem placa lui Octavian
Paler...
Poezia zilei, Lucian Blaga (n. 6 mai 1895):
trăim sub greul văzduhului:
Dacă lumina ar putea cânta:
Alţi scriitori:
C. Dobrogeanu
Gherea, m. 1920
G. I. Tohăneanu, n.
1926
Octavian Goga, m.
1938
Octavian
Paler, m. 2007
De profundis
Nu, asta nu pot s-o suport!
Curând, e-un an si jumatate
De când ati declarat ca-s mort
În unanimitate.
Toti prostii câti m-au cunoscut
Ziceau:, , Mi-era un fel de ruda —
Saracul! Cine-ar fi crezut?..."
Îmi vine sa-nviez de ciuda!
Profane mâini mi-au rasfoit,
La Iasi, arhiva.
Revistele m-au prohodit,
Amicii mi-au mâncat coliva.
Ma pipai, stau nedumerit.
Ma trag de par, simt ca ma doare...
Nu, n-am murit!
Va dau cuvântul de onoare.
Scriu versuri proaste, deci exist!
Mi-e dor, mi-e foarte dor de-o fata.
Traiesc, de vreme ce sunt trist
Si râd ca altadata.
Dar astazi, negru si zburlit
De cum m-a prins dusmanul, —
Va dau de veste c-am sosit
Întreg, si eu, si geamantanul!
Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 1998
19-20 nov. Aseară a plecat Andrei în excursie de trei zile la
Iaşi-Tg.Neamţ. Lidia foarte obosită, ne culcăm devreme. Ne trezim pe la patru,
vorbim una-alta şi nu readormim decît peste vreo două ore. Mă gîndeam la
întîlnirea cu Angela M. şi îmi ziceam că abia încercînd să-i înţelegem pe ceilalţi,
care ne surprind cu ciudăţenia firii lor, începem să avem cît de cît şansa de a
ne înţelege pe noi înşine; o aud pe Lidia: Sunt cu gîndul la staţiunea Oglinzi,
la vara cînd am fost în tabără cu Andrei; era mic, s-au simţit minunat, nu trecea
o zi să nu meargă prin pădure pînă la Cetatea Neamţului. Spune asta cu jind, cu
jale. Nu fi aşa tristă, zic; a fost Oglinzi, a fost Cîmpulung, a fost Voroneţ,
la anul o să fie alt loc unde o să ieşim din Bucureşti ca să ne simţim bine.
Da, zice, dar A. a crescut, are de-acum viaţa lui, preocupările lui, intenţiile
lui...
Îi spun că aş vrea să revedem filmuleţul cu el în
pătuţ, făcînd primii paşi... Sau cînd încerca să prindă în mînă apa curgînd de
la cişmea, la părinţii tăi, zice Lidia. Zic: Toate astea ni s-au întîmplat
nouă. Ce minunat! Şi adaug: Ăsta e un vers, am să-l pun într-o poezie. Şi stăm
mai departe pe întuneric, gîndindu-ne la toate bucuriile pe care le-am trăit
împreună. I-am spus: Ce cumplită trebuie să fie viaţa celui care nu au pe
cineva alături, a celor care nu au un copil măcar... O simt că s-a mai domolit
din tristeţea care o înhăţase: că au trecut deja 15 ani de cînd îl avem pe Andrei.
Cîtă vreme a trecut! suspină Lidia. Dar ea nu ştie ce ştiu eu: că nu regretă
trecerea timpului decît cei care în tot acel timp au fost fericiţi. Iar cei
care au fost nefericiţi mereu, aceia ce să regrete?! De aici trec la alte
gînduri, ajung imediat la grija cu romanul meu… Şi cînd era gata s-o fure
somnul de-a binelea, sună ceasul. Pleacă să se spele şi mă găseşte la masă, gata
de scris, cu lumina aprinsă. Eşti un fenomen, zice, cum poţi? Eu aş dormi
neîntoarsă pînă la zece... O cred! Ca să o încurajez, zic: Cum faci de arăţi
aşa de bine? Ei, cum! Mă dau de trei ori peste cap… Pa, te sărut. Rămîn să
notez aici. Deja mă gîndeam că acea frază ar merge în Veneticii, care văd că înghit mai tot ce-mi trece prin cap în
ultima vreme, în ultimii cîţiva ani buni.
(din Lamentaţiile Uitucului, jurnal 1990-1999, în manuscris)
Va urma
 |
| Adăugaţi o legendă |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu