Scriitorul zilei, Dragoş Vrânceanu, n. 14 februarie 1907- d. 4 mai 1977   
    

Din familie de intelectuali cu ascendenţă pastorală din zona Băbeni-Vâlcea, şi-a făcut liceul la Bălţi şi Iaşi, mergând pentru studii de Litere şi Filosofie la Florenţa, unde îşi ia doctoratul în filosofie. Din 1932 lector de italiană la Academia Comercială.

Debutase în 1928, primul volum de poezii: Cloşca cu puii de aur apare în 1934. Revine abia în 1965 cu Columne, urmate de Poemele transhumanţei, 1968, Migdalul înflorit a doua oară, 1972 şi Cântecul vremurilor, 1973. A publicat în Italia o antilogie de poezie românească, 1962, a tradus din poeţi italieni contemporani şi a dat un volum de Întâlniri cu scriitorii italieni, 1972.

Citeşte mai mult:http://www.crispedia.ro/Dragos_Vranceanu

***              

ion lazu: O evocare Dragoş Vrânceanu.

Pe Dragoş Vrânceanu l-am cunoscut în perioada 1965-1967 pe când era redactor la secţia de poezie a revistei Luceafărul. Absolvent al unei facultăţi cu profil tehnic (geologia, 1961), am început să-mi dau seama că iubirea mea pentru literatură nu se mai putea rezuma la citirea cu patimă a cărţilor ce-mi cădeau în mână; încercam de-acum eu însumi să notez unele idei care se organizau cu de la sine putere în versuri, în fragmente de proză... Din diferite localităţi montane, unde îmi desfăşuram activitatea de prospector, expediam plicuri pe adresa unor redacţii ale revistelor literare – erau doar câteva, la începutul anilor şaizeci; îmi răspunseseră încurajator Mihu Dragomir la de-acum faimoasa rubrică „Dintre sute de catarge” din Luceafărul, asemenea Geo Dumitrescu de la rubrica pentru debutanţi a Gazetei literare. Într-o descindere la Bacău, am bătut la uşa nou înfiinţatului Ateneu, dl Radu Cârneci s-a arătat interesat de încercările mele poeticeşti şi m-a dat pe mâna redactorului de specialitate, George Bălăiţă, care avea să mă publice cu două poezii în nr.5 din decembrie al revistei, apoi cu alte grupaje de poezii, iar mai târziu şi cu proze scurte.

La revenirea din campanie, în 1964 am început să frecventez cenaclul Nicolae Labiş, aflat în grija echipei redacţionale de la Luceafărul, patronată de Eugen Barbu. Acolo, la Sala oglinzilor, într-una din serile de luni ale iernii 1964-1965 l-am văzut pentru prima dată pe Dragoş Vrânceanu, iar nu în vreunul dintre birourile din Ana Ipătescu ale Luceafărului, unde am urcat în câteva rânduri, cu grupaje de poezii – s-a întâmplat să i le încredinţez Violetei Zamfirescu, prezentă la toate şedinţele cenaclului şi foarte activă. Spre deosebire de Dragoş Vrânceanu care nu participa decât uneori la cenaclu, iar biroul lui de la redacţie nu-l depistasem, de va fi avut vreunul.

Exista obiceiul ca lucrările cenaclului să fie girate de 4-5 redactori, Eugen Barbu conducea ostilităţile, el anunţa numele celor ce urmau să citească în seara respectivă, de regulă doi protagonişti, mai întâi poezia, apoi proza, dacă nu cumva încă o repriză de poezie, căci se ştie, românul... După cele două lecturi, aveau cuvântul combatanţii din sală, eventual şi redactorul care făcuse propunerea de lectură, iar în final E.B. îşi formula opinia personală despre autorii care se produseseră, după care anunţa programul pentru următoarea şedinţă. Erau discuţii aprinse, erau patimi, partizanate, miza nefiind neglijabilă ci dimpotrivă, mulţi îndrăzneţi plecau sfârtecaţi de nemiloşii confraţi de aspiraţii la gloria literară, alţii se alegeau cu o tresă subţire, lesne de smuls de pe umăr. Redactorii îşi probau zelul, în fapt trebuiau să-şi justifice opţiunea în faţa patronului şi a auditoriului însetat de jertfe...

Dragoş Vrânceanu, o prezenţă discretă între redactori mai tineri şi combativi, putea să lase impresia că se dezinteresează de luptele cotidiene. Acest lucru mi-a reţinut atenţia, mai ales într-un moment de efervescenţă literară când, de la o săptămână la alta, se lansau în cenaclu tineri de real talent: Ioan Alexndru, Gheorghe Pituţ, Marius Robescu, George Alboiu, Ileana Mălăncioiu, Gabriela Melinescu, Constanţa Buzea, Dumitru M. Ion, atâţia alţii... iar paradoxal era doar faptul că aceste talente trebuiau girate de nişte redactori ce nu aveau nici pe departe o prestaţie la acelaşi nivel. Doar în câteva rânduri Dragoş Vrânceanu s-a produs în cenaclu pledând cu aplicaţie şi eficienţă în favoarea tinerilor pe care îi propusese să citească. Lui Nicolae Ioana i-a prevăzut o frumoasă carieră de poet, remarcând talentul, originalitatea şi „inteligenţa subţire” a argeşanului, care s-au confirmat mai apoi din plin. Este posibil să o fi girat şi pe Ileana Mălăncioiu, provenită din aceeaşi arie geografică musceleană.

Era un om înalt şi bine legat, fără a fi corpolent, de o aleasă distincţie, discret şi cu deosebire urban, neagresiv-placid şi făcând figură aparte în cadrul redacţiei de la Luceafărul: o vădită diferenţă de fire, de formaţie intelectuală şi de opţiuni, însă şi un accentuat decalaj de vârstă, greu de trecut cu vederea; un om la aproape 60 de ani într-o echipă cu media de vârstă sub 35 de ani şi care se ocupa în principal de debutanţii în literatură. Tactul şi demnitatea conţinută a mai vârstnicului coleg estompa cumva discrepanţa, sesizabilă de la orice distanţă (ca de altfel şi la apariţiile pe coridoare ale unui Vladimir Streinu, de pildă). Părea improbabil ca distinsul poet să fi fost ataşat heirupistei echipe redacţionale prin hatârul patronului, cu atât mai puţin prin persuasiuni şi obedienţă, cum se mai întâmplă. Plutea o nedumerire, printre cei atenţi la context. A părut de aceea plauzibilă o explicaţie cu iz de legendă ce a ajuns până la mine. Dragoş Vrânceanu făcuse studii de specialitate în Italia, la Florenţa îmi pare, unde cunoscuse floarea literaţilor vremii. Apoi schimbarea de regim de la noi îl dăduse de-o parte, practic îl scosese din viaţa literară pentru vreo două decenii. Până la vizita în ţara noastră a unui foarte important poet italian, invitat la cel mai înalt nivel de diriguitorii culturii socialiste. După protocolarele saluturi, reputatul oaspete pusese o primă întrebare concretă: Dar unde se află excelentul poet Dragoş Vrânceanu, strălucitul noastru companion de la Florenţa şi Milano? L-au scos iute pe Dragoş Vrânceanu de la cutie, l-au numit redactor la una dintre cele mai importante reviste literare. Pe atunci aceste şoapte mi s-au părut demne de crezare. Unele lucruri ne erau cunoscute: faptul că marii noştri scriitori fuseseră interzişi, scoşi din biblioteci şi din manualele şcolare: Arghezi, Rebreanu, Blaga, Bacovia, Barbu, Pillat, Voiculescu, Plilippide, atâţia alţii – mari absenţe, despre care aflam întâmplător, pe căi indirecte... Iar alţii închişi, suprimaţi. Povestioara despre Dragoş Vrânceanu părea de aceea plauzibilă: încă un poet adevărat, scos de sub obroc numai datorită unei fericite intervenţii din afară. Trebuie admis că nu era uşor de explicat prezenţa la o revistă de primă linie a unui poet fără operă; căci nu auzisem despre nici o carte de-a lui D.V., nu citisem referiri la poezia sa. Istoria lui Călinescu, prohibită. Astăzi, cu mijloacele de informare de care dispune cititorul obişnuit, e mai greu de înţeles cât de dezorientat putea fi un tânăr de bună credinţă care voia să ştie cum stau, de fapt, lucrurile. Acum, privind fişa bio-bibliografică din DSR a lui Dragoş Vrânceanu îţi dai lesne seama că primul volum de poezii al lui D.V a apărut abia în 1965!  Oricum zvonurile privind interdicţia la care fusese supus se adevereau. Te întorci cu un plus de atenţie asupra datelor biografice, observi că în perioada 1934-1938 a fost redactor la Curentul, apoi între 1941 şi 1944 a fost ataşat cultural la Consulatul din Milano, după care s-a refugiat un an de zile în Elveţia. Se naşte bănuiala unor simpatii de dreapta. Dar de ce despre perioada 1946-1952 fişa din DSR nu dă nici o informaţie? Nu cumva e vorba despre un domiciliu obligatoriu, eventual despre o încarcerare etc.? Ceva f. Important-grav din viaţa autorului şi totodată o posibilă mare culpă a regimului comunist sunt trecute sub tăcere – la atâtea decenii de la eveniment şi la atâţia ani de la revoluţie. Ciudată tăcere...

(În ultimul moment, aflu de la familia poetului că înainte de marea conflagraţie italienistul predase cursuri la Udine, Florenţa şi Roma; că în momentul întoarcerii armelor, se retrăsese în Elveţia, ţară nonbeligerantă, iar în ultimă înstanţă, mai mult prin munţi decât pe căile civilizaţiei/războiului, revenise în ţară. În următorii ani stătuse ascuns, cu complicitatea consătenilor ciobani din Băbenii Ungureni de Vâlcea. Un om în plus la stână, fie el cioban sau poet... În absenţa unor date concrete, îmi place să mi-l închipui pe DV, pe-atunci bărbat în plină putere, la drept vorbind un adevărat zdrahon, exponent al unui neam greu încercat de oieri, luând hotărârea îndrăzneaţă de a se întoarce în ţară – dintr-o Europă înconjurată din toate părţile de flăcările războiului -, însă nu pe drumurile pline de capcane ale conflagraţiei, ci de-a lungul crestelor de munte din Alpi, pe cărări singuratice, alese de imperativul minimului efort, tăind pădurea atunci când poienile nu se ţin lanţ şi atingând punctul vital al izvoarelor când setea e mai aprigă; trecând în Dolomiţi, ajungând la graniţă, făcând Semenicul cel păduros, apoi Godeanul cu spinarea la streaşina cerului, Vâlcanul cel prăvălatic, Parângul înfăşurat în nori – de la o stână la alta, de la o foame la alta, de la o noapte la alta - şi căutându-şi într-un fericit final turmele consătenilor pe lăsăturile din munţii Căpăţânii, cunoscuţi lui ca-n palmă încă de pe când era un flăcăiandru – bătuţi şi de mine cu pasul ca geolog - trimiţând de la vreo stână vorbă părinţilor, înainte de a coborî  el însuşi în satul natal, sub umbra serii, între caii însărsănaţi... Refăcând astfel mai mult din instinct şi pe cont propriu traseele milenare ale transhumanţei, drumul înscris în codul său genetic.)

Oricum vor fi stat lucrurile, domnul Dragoş Vrânceanu, cu figura lui de aleasă distincţie: un cap mare, trăsături largi, nas proeminent, păr grizonat pieptănat până la ceafă, un chip foarte expresiv, de artist abstras, privind doar în treacăt la cele din preajmă, nu părea dispus să vină cu amănunte privind intimele avataruri din deceniile de după război. Îi purtam o reală simpatie, însă de la distanţă. Practic nu cred să fi schimbat mai mult de câteva fraze, în afară de saluturi şi strângeri de mână. Nu cu deosebire încrezător în propriile înzestrări poeticeşti, aveam măcar orgoliul unui comportament sobru, asta mă împiedica să devin „ţuţărul” vreunui redactor care să-mi favorizeze eventual debutul la Luceafărul, căci în ideea mea de atunci, care este şi ideea mea de azi despre propria literatură, un succes oricât de modest al poeziei mele sau insuccesul total trebuia să fie numai şi numai consecinţa talentului sau a lipsei mele de talent. Mândru pe toată linia, deşi încă needificat în ce mă priveşte. Unele poezii, câteva grupaje, îmi apăruseră, cum spuneam, ici şi colo. Şi tocmai în această perioadă de nesiguranţă a picat articolul din Luceafărul al lui Dragoş Vrânceanu: Poeta artifex. Autorul pornea chiar de la constatarea că „unele poezii sau grupaje de-ale lui Ion Lazu au apărut ici şi colo...”. Ce bucurie pe mine! Un venerabil poet de dinainte de război îmi dăduse girul său, pe baza numai a poeziilor publicate! Şi de aici hotărârea de a merge mai departe, scriind ce aveam de scris. Dar să-l fi oprit pe blajinul domn cu mers legănat şi să-i fi mulţumit, cu câteva fraze simple şi bine simţite – am făcut oare acest lucru de elementar bun simţ? Pe cât îi eram recenzentului de recunoscător, pe cât de arzătoare era dorinţa de a-i mulţumi? Mi-e teamă că nu am făcut-o, totuşi. Sau nu am reuşit să-i dau gestului meu acel ceva care să-l facă re-memorabil. Înţelegeţi ce vreau să spun? Mi-e teamă că nu am fost la înălţimea aspiraţiilor mele de atunci şi din totdeauna. A-i mulţumi cuiva pentru un gest nobil (dezinteresat) şi generos, ar trebui să fie, în sine, un moment înălţător pentru cel care o face. Cât de departe ne aflăm de civilizaţie noi, aceştia, care am dori să trăim printre semeni civilizaţi! Sper din toată inima ca, măcar acum, să nu mai fiu sălbaticul de atunci. (Numesc sălbatic un om care nu a lucrat îndeajuns asupra relaţiilor sale cu semenii, aşa încât să se poarte cu ei cum şi-ar dori să se poarte ei cu dânsul.)

Şi totuşi, oricât ar părea de ciudat, nu articolul care mă confirma ca „poeta artifex”, ci acele zvonuri-informaţii neoficiale despre legăturile de dinainte de război cu pleiada de tineri scriitori italieni, această aproape-legendă cu privire la Dragoş Vrânceanu a făcut din poetul practic necunoscut mie ca atare unul dintre reperele importante ale intelectualului ce doream să devin. Printr-una dintre asociaţiile de idei nu foarte lesne de explicat, ce pot părea curioase sau de-a dreptul născocite, tot ce am citit mai apoi din literatura italiană – şi se traducea intens în acea perioadă de „destindere” dintre 1965 şi 1971 : Montale, Luzzi, Carlo Bo, Ungaretti, Quasimodo, Pavese, Buzatti, toate aceste lecturi se legau în mintea mea de poetul străin-prieten Dragoş Vrânceanu, de prezenţa sa printre literaţii în efervescenţă din Italia de dinainte de război. Mi-l imaginam pe D.V. tânăr, plin de sensibilitate şi elanuri prieteneşti – o imagine cu funcţie compensatorie, menită să-l răzbune pe poetul răzleţit de echipa Luceafărului, pus într-o situaţie ambiguă şi efectiv văduvit de propria operă, pe care trebuise să şi-o oculteze pentru a supravieţui în păguboşii ani ai realismului socialist... Incapabil să mai însoţesc în demersul său un poet care fusese redus la tăcere până spre vârsta de 60 de ani, am preferat să mi-l închipui participant la întâlnirile magice din perioada italiană, să-l văd integrat în atmosfera creativă a pleiadei de poeţi, romancieri, eseişti cu care fusese coleg de generaţie şi de aspiraţii. Îl văd pe tânărul D.V., al cărui prim volum de poezii în manuscris fusese premiat în 1934, într-o încăpere cu mai mulţi literaţi italieni, ascultând cu intensitate, ridicând mâna prin fumul ţigării ca să atragă atenţia asupra a ceea ce ar vrea să spună, în timp ce convivii se întorc spre  confratele român, dornici să-i cunoască opinia; sau coborând cu prietenii în stradă, noaptea târziu, cu gând să meargă la cine ştie ce foc de tabără, în afara localităţii, la casa de pe colină...

În 1978, când a fost să plec în campania geologică în zona Băbeni-Vâlcea, deja doamna Zorina Regman mă pusese în legătură cu dna Florica Vâlceanu, de-acum văduva poetului, care m-a ajutat să-mi găsesc o gazdă la Băbeni-Români, la dna Olimpia Ionescu, o rudă a familiei Vrânceanu-Nicula. Multe mi-a mai povestit dna Pia din copilăria şi tinereţea viitorului poet şi italienist. O parte dintre spusele doamnei Pia vor fi fost notate, aşa cum se şi cuvenea din partea unui discipol, în jurnalul meu de june condeier – însă unde vor fi fiind acele pagini de jurnal? Visez uneori – un vis ce se reia cu perseverenţă, ca pentru a compensa o mare pierdere – visez că printre maldărele de manuscrise, răsfoite la lungi intervale, în căutarea a ceva ce se estompează pe măsură ce atenţia îmi este deturnată de la scopul iniţial, visez că dau prin surprindere de un mic top compact: textul jurnalului meu din anii 1970-1978, în care am consemnat cu bună credinţă atâtea lucruri pe care n-aş fi vrut să le dau uitării. În acel manuscris recuperat printr-un noroc ar fi să regăsesc poveştile despre copilăria şi adolescenţa poetului Dragoş Vrânceanu, descărcate în grabă acolo, „la prima mână”, anume ca să rămân cu mintea clară pentru următoarele relatări ale doamnei Pia, ruda mai tânără şi probabil îndrăgostită de poet...

Casa părintească a învăţătorului Atanasie Vrânceanu-Nicula se afla lângă primărie şi şcoală, chiar în centrul satului Băbeni-Ungureni, sat tipic de ciobani, veniţi se pare de pe clina nordică a Carpaţilor. În temerarele ieşiri ale dnei Pia, o persoană în vârstă, fragilă însă deosebit de comunicativă faţă de un ins care se dădea drept ciracul Maestrului Vrânceanu, o însoţeam pe gazda mea din satul Băbeni-Români până în centrul comunei (Ungureni), însă adevărul este că m-am sfiit să intru în ograda familiei Nicula, rămânând respectuos la poartă. Fiind vorba despre lucruri foarte importante pentru mine, timiditatea lua proporţii nebănuite. În schimb drumurile – şi gândurile mele - se ţeseau în jurul Casei de sub pădure – o vilişoară pe care în mod misterios D.V. şi-o construise în afara localităţii natale, pe un drumeag spre comuna Şirineasa, sub clina dealului, la poalele unei păduri care atârna deasupra luncii propriu-zise a Oltului. Fapt este că singur descoperisem, după descrieri, amplasamentul Casei de sub pădure şi acum nu mai trebuia decât să-mi organizez în aşa fel ieşirile pe teren încât fie la plecare fie la înapoiere să trec pe la vilă. O construcţie simplă, fără etaj, pe care n-aş putea să o descriu mai exact, deşi i-am dat de atâtea ori târcoale, iar în câteva rânduri m-am apropiat şi, făcându-mi umbră cu palmele şi cu carnetul de teren, am privit înăuntru, prin ferestrele largi: alcătuită din trei-patru încăperi, însă totul aerisit, luminos: o terasă închisă, cu şezlonguri, o cameră de primire, o bucătărioară, două dormitoare mici, funcţionale, nimic în plus, însă o casă ca de pe altă lume, în proximitatea unei păduri care o învăluia din trei părţi; în lunile mai-iunie asupra casei de sub pădure se revărsau jerbele trilurilor de păsări, care poate numai în Rai să mai cânte la fel de frumos. Sugestia de ireal venea chiar de la faptul că deşi finisată şi mobilată, deci locuibilă, vilişoara nu părea să fi fost locuită – poate că maestrul nu a mai apucat să se bucure de visul său împlinit – casa lăsa impresia unei machete supradimensionate, expusă acolo, în rama naturală a pădurii, în marea singurătate a împrejurimilor, adesea învăluită în pâcla dimineţilor. Ca o dovadă că visul poate deveni realitate, oricât de târziu, mai degrabă pentru alţii decât pentru cel ce l-a nutrit. Jale şi euforie, o înaltă tristeţe, asta simţeam – şi încredinţarea că există o continuare, că poezia-reveria va dăinui, chiar dacă însingurată-răzleţită la o margine de codru, străluminată de cântarea păsărilor – în astfel de ape s-a scăldat sufletul meu în cele câteva luni cât am lucrat la Băbeni-Vâlcea.

Nu m-a interesat să aflu cu ce mijloace financiare reuşise D.V., de-acum un pensionar, cu venituri mai mult dect modeste, să realizeze această vilişoară, un proiect la limita cu improbabilul. Nişte despăgubiri din partea unor nepoţi ciobani bogaţi? Nişte fonduri păstrate la vreo bancă din Italia sau Elveţia, de pe vremea activităţii în diplomaţie? Oricum, o realizare ţinând mai curând de miracol decât de ceea ce ar putea spera un poet care trăieşte din scris... (dna Florica era ea însăşi dactilografă...). Desigur, mă gândeam la nemernicia vremurilor, dar totodată îmi făceam curaj că, oricât de târziu, D.V. apucase să-şi publice cărţile – mă gândeam la puterile nebănuite care sunt de aflat în adâncurile firii unui poet adevărat, nededat la compromisuri, retras, inabil în a trage sforile şi care, în pofida tuturor estimărilor pesimiste, ridicase o casă de poet, întemeiase un vis emblematic – şi nu doar atât: reuşise în ultimii săi ani să publice cărţi de poezie autentică, intitulate atât de frumos: Poemele transhumanţei, Cântecele casei de sub pădure, Migdalul înflorit a doua oară.

Acest poet de aleasă stirpe, acest om blajin şi dezinteresat, care fără nici un motiv special găsise că este cazul să mă sprijine la începuturile mele poeticeşti, continua astfel să-mi administreze, de dincolo de zariştea sfârşitului pământesc, lecţia lui înaltă de viaţă şi de poezie. Iar pentru mine, în contextul dat, înţelesul era unul singur şi explicit: omul, în măsura în care este generos, iar poetul în măsura în care nu-şi trădează propria vocaţie, nu dispar pe de-a-ntregul, ci rămân ca o boare caldă, ascendentă, care umflă în mod salutar aripile vultureşti ale celor ce vin din urmă...

Poezia zilei, Dragoş Vrânceanu

Numai în plutele bătrâne

Numai în plutele bătrâne

care foşnesc mai uşor ca aerul,

se pot ascunde zilele.

De fiecare dată când mă întorc 

le simt cum s-au strâns roi sub pleoape, 

ca nişte ciorchini de struguri de ape.

Prin perii de tufe

peştii s-au prins. 

Ajung la prund pe calul aprins.

Am adus peste ierburi în spate, 

ca pe o tolbă cu proiecte,

un alt suflet cât o cetate.

Între pădure şi marele râu

am galopat fără frâu.

Dulci stele ale Ursei

Un umblet mi-a fost viaţa,

buimac în prada gândului

copleşit de întâmplări.

A scăpărat pe la răspântii

soarele spărgând norii

topiţi apoi în ploi.

Mai afund am încercat 

să merg în mine.

Totdeauna am revenit 

Să mă refac

în casa de sub pădure,

intrând la adăpostul copilăriei.

O cicatrice după alta

mi s-au aşezat pe trup –

ca nişte dulci stele ale Ursei.

Alţi scriitori:

Leon Baconski, n. 1928

O cronică literară despre "Odiseea plăcilor memoriale": 

Florin Mihăilescu: Urmele vieţii, II.    

Ion Lazu se plînge nu o dată de tot felul de dificultăţi, ca şi, sau poate mai ales de lipsa de ecou a acţiunii sale: „oricît ar părea de neverosimil, nu am înregistrat nici măcar o singură reacţie apreciativă, necum vreo consemnare în presa literară – nici un gest venit în întîmpinarea efortului nostru perseverent şi care, trebuie spus în acest context, nu este deloc lesnicios, cum s-ar putea crede, căci totul a trebuit pornit de la zero, pentru simplul motiv că nu mai există o arhivă a Uniunii” (p. 8). A fost nevoie mai întîi de întocmirea unei liste de nume, fie şi incompletă, pe bază de dicţionare, nici ele scutite de erori şi omisiuni. Însă cea mai complicată problemă au reprezentat-o adresele: unii scriitori au avut mai multe locuinţe succesive, ocupate în ani diferiţi şi inegali; demolările culminînd cu „sistematizarea” capitalei au făcut multe zone de nerecunoscut. De aici, necesitatea unei întregi campanii detectivistice, prin apelul la rude, la prieteni şi la colocatari, nu totdeauna dispuşi să coopereze, ba uneori chiar refuzînd să-şi dea acordul pentru fixarea plăcilor, cu toate că normal ar fi fost să se mîndrească recunoscători cu ele. Fireşte că şi mulţi alţii l-au ajutat pe inimosul şi neînduplecatul nostru autor. Dar bineînţeles că stabilirea adreselor  nu constituia decît o etapă preliminară. Urma instalarea propriu-zisă a plăcilor în locuri corespunzătoare, operaţie tehnică şi desigur manuală, pentru care Ion Lazu a dispus de o mică echipă de specialişti.

Pînă la a ajunge însă la o atare fericită încheiere (finis coronat opus), realizatorul acestei

veritabile opere de cultură a trebuit să rezolve multiple şi anevoioase chestiuni de finanţare a proiectului şi de aprobare sau redactare de adrese oficiale ale U. S. R., iar apoi să parcurgă, de cele mai multe ori pe jos, zeci şi zeci de kilometri pe străzile Bucureştiului, pentru a depista locuinţele avute în vedere şi, în fine, a le aplica după aceea binecuvenitele şi pe drept meritatele însemne ale preţuirii urmaşilor. Epuizarea fizică şi nervoasă îşi producea adeseori efectul, după nenumărate ore de alergătură, de investigaţii şi de discuţii, nu totdeauna dintre cele mai agreabile. Lazu are de mai multe ori ocazia să noteze, la capătul unor ameţitoare traiectorii în zig-zag şi în totală necunoaştere a locurilor cercetate: „îmi dau seama că sînt absolut dărîmat de alergătură” (p. 47), „abia mă tîrăsc spre casă, după şase ore de mers continuu” (p. 42), sau „Revin acasă obosit, după drumuri nesfîrşite prin cele cartiere muncitoreşti, cu străzi, grupuri de blocuri şi numerotări complet aiuristice, care m-au buimăcit, nu alta. Azi, doar două adrese!” (p. 51), sau încă: „În aproape 10 ore de alergătură bezmetică pe străzi, abia de-am apucat să fixăm 7 plăci...” (p. 125). Se pune însă, printre altele, şi problema nivelului de valoare pînă la care se poate merge cu includerea unor scriitori în lista memorială, ştiut fiind că unii, pe lîngă modicitatea „operei”, n-au lăsat, ca oameni sau ca persoane publice, cea mai frumoasă imagine, demnă cu adevărat de profesiunea lor. Opinia lui Lazu este că valoarea operei trebuie să prevaleze, pe ea o judecăm şi nu pe omul care a creat-o. Şi chiar dacă placa îl aminteşte pe acesta, ea trimite pe privitor tot cu gîndul la operă. Înţelegem deci că fiecare autor şi-ar merita onoarea  inscripţionării numelui său la locuinţa unde „a trăit şi a scris între anii...”, cum sună cele mai multe texte de pe plăci. În fond, zice I. Lazu, „noi căutăm să ne facem datoria, să ne prenumerăm printre ţările civilizate, să lăsăm unele repere culturale pentru cei care ne urmează...” (p. 45), iar el, ca autor al proiectului, se străduieşte să facă tot binele care depinde de posibilităţile lui (p. 96), căci, în definitiv, „fixarea de plăci memoriale pentru scriitori nu are nevoie de vreo pledoarie, cu atît mai puţin o justificare. Ele fac parte din stricta normalitate” (pp. 105-106).

Faţă de importanţa indiscutabilă a mărturiei acestor pagini din jurnalul lui Ion Lazu şi faţă de impactul cultural generos al acţiunii întreprinse de el, în numele U. S. R., ce mai contează oare, altfel decît ca un înţelegător regret şi nu neapărat reproş, că volumul de care vorbim n-a prea avut parte de o tehnoredactare şi de o corectură corespunzătoare şi că textul lui conţine, în bogăţia  încărcăturii sale de informaţii, şi cîteva confuzii sau inexactităţi? Iar dacă Ion Lazu a adus prin gestul său un admirabil şi foarte necesar omagiu confratern la adresa înaintaşilor săi, cuvine-se a-i aduce şi noi unul, la fel de colegial, pentru acest gest al lui, prin care şi-a întregit palmaresul acţiunilor sale literare (deloc puţine!) şi şi-a onorat o operă autentică şi de reală demnitate intelectuală, care- şi aşteaptă (încă) o recunoaştere mai dreaptă şi mai potrivită cu valoarea ei.

Steaua, nr.1-2/ 2014, pag. 46, 47.

Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 1998

16 sept. (continuare):
 Exista pentru omul de rînd de pe vremuri un singur model de viaţă demn de urmat: cumsecade şi întreprinzător. E prea puţin să afirmi că acum există un alt model, pentru simplul fapt că acum există foarte multe modele, mai exact spus: o întreagă harababură…

S-ar crede că în viaţă ai nevoie de o judecată infailibilă, de tărie morală, dar se vădeşte că mai de folos ţi-ar fi intuiţia în a-ţi ghici adevărata fire şi cum să manevrezi ca să nu intri în conflict cu ea. Aici nu e vorba de logică, de voinţă, ci de stihia sufletească.

O fotografie defectă, făcută de mine prin ‘80, cred, două imagini suprapuse, într-una cei doi părinţi, în cealaltă ei cu tot familionul: Anişoara, Fănel, Georgeta şi tanti M. Ce păcat că astfel am ratat poza celor doi. Cu dificultate, o descifrez pe cea de grup. Tata stă cu dreapta în şold, obiceiul lui, luat de la kiru Vania, iar cu stînga o ţine după umăr pe mama. În stânga Georgetei, stratul de regina nopţii, care, printr-un efect neaşteptat, înstelează toată fotografia cu părinţii. Regina nopţii, florile de nădejde ale mamei, vară de vară înmiresmînd ograda în orice seară; le-am regăsit la Darabani, atunci însumînd nostalgia casei părinteşti şi tînjirea după Basarabia, pe care o ştiam la nici un km, dincolo de Prut…Cîndva Mama a adunat seminţe de regina nopţii într-o cutioară de medicamente şi mi le-a dat să le semăn în jurul blocului. S-au prins dar nu le-a priit…

25 sept. Veneticii: Unchiul M., acest om discret şi delicat, nimerit printr-un concurs de împrejurări nefavorabile în rîndul ofiţerimii române şi care pînă în august ‘44 şi-a îndeplinit cu conştiinciozitate şi competenţă îndatoririle de comadant de baterie, iar după un an şi jumătate de prizonierat în Westfalia, revine în ţară şi încearcă să se reintegreze în armată, fără succes; după închisoare de 3 ani şi jumătate şi domiciliu obligatoriu, cînd a fost săpător, topograf, contabil la creşterea animalelor, tehnician în construcţii..., ajunge într-un loc de muncă stabil, controlor de calitate la Semănătoarea, de unde a şi ieşit la pensie. Un destin în întregime distorsionat. Ca să nu amintesc de căsătoria sa nepotrivită cu olteanca. În primele luni de după revoluţie i-am obţinut toate drepturile de deţinut politic şi de veteran de război, inclusiv decoraţia Coroana României. Tanti M. i-a respectat dorinţa de a fi incinerat, urna a fost depusă la cimitirul din Cireaşov, acum e la Pîrliţi. Insistă să fie îngropată tot acolo: Mă rog să mai trăiesc doi ani şi să mă îngropaţi în locul lui Aurel, vor fi şapte ani de la moartea lui. Îi spun că aşa va fi, dar fie acel moment cît mai tîrziu. Îmi e neplăcut să vorbim despre asta. Ea: Lui Grigore îi era frică de moarte, ca şi mie... Mie, ca şi mamei, nu mi-e frică de moarte, zic.

Se plînge: Ce viaţă amărîtă au dus ei! Din cîteva fraze o fac să recunoască: au fost fericiţi împreună, nu le-a lipsit nimic, au avut prieteni, au făcut petreceri, au fost la spectacole, în excursii. Imediat tanti M. schimbă foaia:. Unchiul o aştepta în staţie, cu flori la spate, o vedeau colegele. Vorbeau numai despre asta… A venit Gică Şerban pe la ei, în ultimele luni de viaţă ale unchiului M., a văzut iedera din geam, mîna maicii domnului şi a zis: Păi nu mai moare nenea unchiu, că uite ce frumos e aici!

Mama: Aţa trebuie să se rupă de undeva…
(din "Lamentaţiile Uitucului", în manuscris)

 Va urma

Fotografii..."lemne" din casa noastră...