Scriitorul zilei: Laurenţiu Ulici , n. 6 mai 1943 - m. 16 nov. 2000
Buzoian de origine, din părinţi greco-catolici, probabil ardeleni, ş-a făcut liceul la Ploieşti şi a
Buzoian de origine, din părinţi greco-catolici, probabil ardeleni, ş-a făcut liceul la Ploieşti şi a urmat Filologia la Bucureşti, cu licenţa în 1966 şi apoi Filosofia, absolvită în 1970. A devenit redactor la Contemporanul, unde şi-a publicat majoritatea cronicilor la cărţile de debut pe o perioadă de peste 30 de ani. A devenit preşedinte al Uniunii scriitorilor în 1995, iar moartea sa, din cauza unei sobe înfundate,la Făgăraşi, a survenit în timpul unei deplasări pentru lansarea unor cărţi de poezie.
A încetăţenit în
literatura română contemporană ideea generaţiilor literare, pe care le vedea
succedându-se cam la zece ani. S-a ocupat pe rând de şaizecişti, de
şaptezecişti şi optzecişti, concentrându-se în special pe debuturile
scriitorilor, poate din dorinţa de a descoperi noile nume de nădejde ale
scrisului românesc; o făcea poate şi din convingerea că opera de debut poartă in nuce cifrul personalităţii scriitoriceşti;
poate şi din dorinţa de a fi alături de condeiele nou venite, de la care s-ar
fi aşteptat o emancipare a literelor române.
Oricum, foarte curând, afirmându-se în câmpul criticii
literare, a susţinut rubrici de întâmpinare la reviste din Capitală dar şi la
multe din revistele literare din ţară. O minte limpede, rapidă în discernerea
elementelor de text literar, dar şi o sănătoasă încredere în sine l-au
propulsat în prima linie a criticii tinere. Combativ, mereu pe fază, s-a
dedicat total cercetării fenomenului literar din stricta actualitate. A debutat
în volum, la 28 de ani, cu Recurs,
eseuri, 1971. Titlul ar sugera dorinţa de a institui un punct de vedere nou,
original, personal asupra problemelor privind creaţia literară. Prezenţă
agreabilă, de tânăr bine legat, înalt, ochelarist, despre care te-ai fi
aşteptat să afli că practică cine ştie ce sporturi de mare angajament, când el
se dedicase deja sportului minţii şi sensibilităţii, L.U. nu dădea semne de
timidutate, ci dimpotrivă. Uşorul defect de dicţie nu-i inducea vreun complex,
o timiditate care pe alţii îi plasează în espectativă prelungită. Gândul
mă duce la faptul că însuşi Moise, cu mintea sa
fantastică-răzbătătoare-vizionară, era marcat de bâlbâială, vorbindu-le celor
din neam prin intermediul lui Aaron, fratele mai mic. Cum de asemenea, mai
aproape de noi, dar caz despre care abia acum aflu, Nicolae Bălcescu nu şi-a
lecturat Proclamaţia din motivul unei similare deficienţe de vorbire. La L.U.
abia de era sesizabilă şi verva sa susţinută făcea să se estompeze rapid prima
impresie. Încă o observaţie: nu te instalezi-lansezi în critica literară, nu te
plasezi de bună voie în mijlocul cuibului de viespi al autorilor dacă nu ai
despre sine părerea că îi poţi domina/anihila/ţine la respect.
Toţi cei care au scris despre L.U. au remarcat faptul că
s-a pasionat de debutanţi, de noii veniţi în arenă, chiar dacă impulsul spre
creaţia literară nu a fost dus la capăt. De aici volumele succesive de Prima verba, iniţiate în 1974 şi ajunse
la volumul IV în 2005, ele reprezintă cam trei sferturi din bibliografia
criticului. . Ce-i drept, a contribuit la recuperarea în epocă a unor mari
scriitori interbelici. Şi a întocmit o Antologie 1001 poezii româneşti, în 4
volume, lucrare necesară, care pe destui poeţi i-a nemulţumit, cum e de
aşteptat în astfel de cazuri.
Dar abia după Decembrie L.U. a ieşit în faţă cu marile şi
multiplele-i disponibilităţi. S-a manifestat activ în reorganizarea Uniunii
Scriitorilor (devenind director din 1990 al noului Luceafărul, unde cu doar 3 colaboratori făcea o revistă la care pe
vremuri lucraseră de zece ori pe-atâţia redactori), în 1993 era
vicepreşedintele acesteia - Şi i se pune la activ manevra prin care USR a
devenit beneficiara chiriei de la Casa Vernescu, găina cu ouă de aur a
scriitorimii, de atunci încoace. Dar s-a manifestat la vârf şi în nou deschisa
viaţă politică, devenind membru în Biroul permanent al UFD (forţele de
dreapta), şi senator, cu mari însărcinări culturale. N-a mai fost decât un
gest de complezenţă să devină preşedintele USR în 1995.
Mereu pe val, de-atunci înainte, va fi adunat nu numai
prieteni şi admiratori, ci şi duşmănii perfide, căci nedeclarate, ca pe la
noi. La moartea sa, acum exact 11 ani, în condiţii de tot ciudate, de nu
cumva de-a dreptul suspecte, lumea culturală dar şi cea politică a ţării s-a
consternat. Dar s-au făcut auzite şi suspiciunile. L.U. intrase în conflict
direct cu Poliţia judeţului Braşov, care, caz grav, se autosesizase la apariţia
unor poezii ce tratau cu sictir sfânta dragoste de scumpa ţărişoară,
Rromânia!!!. L.U. le-a răspuns de la obraz acestor cenzori de şcoală
nouă. Şi tocmai acolo, în judeţul Braşov, peste numai 2 luni , după ce
participase la lansarea unei cărţi cu temă politică a colegului său de senat
Paul Ghiţiu, la Făgăraş, cazat peste noapte în casa unor prieteni ai
senatorului, a fost găsit asfixiat, împreună cu şoferul limuzinei senatoriale. Tulnice,
munţi de flori, discursuri, înmormântare lângă Marin Preda şi Nichita Stănescu.
Un sfârşit de mare onoare (inclusiv onoruri militare), însă o frângere
nedreaptă a unui destin ce se prevedea strălucitor. O grea pierdere pentru
literatura noastră, care din acel an 2000 se află în continuă pierdere de
viteză, chiar dacă fără legătură directă cu dispariţia lui Ulici.
M-ar fi putut cuprinde în sumarul volumului I din Prima verba, căci debutasem
editorial în 1970, iar în 71 îmi apăruse a doua carte de proză. Dar n-a fost să
fie. Iar întâmplarea face să nu fi scris niciodată despre mine. Sau a scris
totuşi, un referat de o pagină, prin care a pecetluit soarta celei de a treia
cărţi, apărută deabia în 1982... Ştiu asta de la redactorul de carte, care, ca
să se justifice, îţi trecea prin faţa ochilor referatele cu pricina...
Când nu era vorba de cărţi pe linie, se ascundeau, bieţii, în spatele
hârtiilor-scut.
Şi este anume motivul pentru care, după un deceniu, m-am
prezentat cu cea de a cincea carte a mea, romanul Rămăşagul, abia apărut la Cartea românească, graţie lui Mircea
Ciobanu (îi aveţi pe ambii în fotografie), la redacţia Contemporanului, i-am
înmânat cartea (ceea ce, recunosc, nu făcusem mai înainte, cu celelalte
cărţi) şi l-am invitat să vorbească la lansarea acesteia. S-a prezentat la
sediul Întreprinderii geologice şi a vorbit foarte elogios despre carte şi
despre talentatul autor. Episodul respectiv se află în Scene din viaţa literară, 2007,
poate ar fi cazul să-l postez aici, fiind vorba de consemnarea la cald a
întâmplării. Însă o cronică la romanul meu tot nu a publicat, din câte ştiu.
Negăsindu-ne noi doi niciodată pe aceeaşi lungime de undă, încă de la
început...
Opera: Recurs, 1971
(eseuri); Prima verba,
1974 (critică) ; Nouă
poeți, 1974; Biblioteca
Babel, 1978 (eseuri); Prima
verba II, 1978; Confort Procust, 1983
(cronici literare); Prima
verba III, 1992; Literatura română
contemporană - 1995, volumul
I - Poezia; (operă rămasă neîncheiată); Dubla
impostură, 1996 (essais politiques); Prima
verba IV, 2004.
A publicat două
antologii: Nobel cotra Nobel, 1988 şi 1001 poezii româneşti, 1998.
Citeşte mai mult:
http://www.observatorcultural.ro/LAURENTIU-ULICI-7-ANI-DE-LA-MOARTE*articleID_18706-articles_details.html
http://www.gds.ro/Actualitate/2005-10-27/LAURENTIU+ULICI+TRIMIS+IN+SOMN+ETERN+DE+MINA+CRIMINALA%3F
http://www.romlit.ro/laureniu_ulici
Ion Lazu: Scene din viaţa literară. Ed. Ideea europeană, 2007:
1 noiembrie 1982. Am aşteptat încheierea campaniei ca
să pot face lansarea Rămăşagului la întreprindere. Acum vreo săptămînă
l-am căutat pe Laurenţiu Ulici la Contemporanul,
i-am dat cartea şi l-am invitat la lansare. Au mai venit Ahoe şi Niki
Opriţescu. Sala plină, la subsol. Tudor George se lansează, în stilul lui inconfundabil.
Niki Opriţescu aminteşte că mai întîi a existat scenariul de film,
"scenariul nostru", pentru care ne luptăm în continuare. Şi iată-l pe
Laurenţiu Ulici scoţînd în evidenţă stilul elevat, fluenţa scriiturii,
construcţia parabolei – adică exact ce-mi contestase în acel referat de
comandă, cu care mi-a blocat Curtea
interioară pentru zece ani…
Dar Ulici nu ştie că eu ştiu despre referatul lui, de la dna Donoiu, redactor
de carte. Oricum, de data asta a trebuit să citească atent înainte de a se pronunţa.
Ceea ce-mi şi dorisem. Din sală iau cuvîntul Romică Purecel, Mircea Mureşan şi
Doina Nimigean. Apoi descindem la Uniune, îl invit pe Ulici la masa noastră,
dar se ţine de-o parte. Are vreo întîlnire. Sau bănuieşte şi el ceva?
Poezia zilei:Lucian Blaga, n. 6 mai 1895
Eu nu
strivesc corola:
ziuă verde,
duh de nuc:
Poezia zilei: Ana Calina Garaș, n. 6 mai 1948
Prin mine
mai vorbesc acele locuri
Stăteau pe sârmă rândunici
ca suveicile bunicii,
ciugulindu-se în peană,
fără să mă bage-n seamă.
Singurătatea mea era veselă,
jucându-mă în colbul de pe stradă
îmi inventam bucurii.
Preparam turtiţe din ţărână
cu apa cărată în gură,
coapte pe lespezi la soare.
Credeam că păsările nu-s pieritoare.
Pleacă şi se întorc tot rândunele
din ou tot rândunică iese.
Bunica, dacă pleacă pe alte tărâmuri,
nu mai vine bunică.
Doream să fim şi noi ca ele.
Prin mine mai vorbesc acele locuri
cu săgeţi vii de rândunele,
mai cred că păsările nu sunt pieritoare,
frământ ţărâna cu scuipat în gândurile mele.
(din Broderii în
vid, ed. Rao, 2004, 2012)
NOTĂ: Un eseu de Ion Lazu despre romanul
Jocul de-a viața de Ana Calina Garaș
puteți citi pe acest blog, la data de 5 decembrie 2014. Cronica a apărut în
numărul pe noiembrie 11/2014 al revistei Argeș.
4 oct. Simt această mare presiune a nedreptei situaţii:
părinţii mei s-au chinuit, s-au luptat din răsputeri, au înfruntat zilnic
vitregiile vieţii, nenorocirile care veneau asupră-le, cu atîţia copii în jur –
iar eu ce fac acum? Nu fac altceva decît să stau la masă şi să încerc să-mi aduc
aminte cît mai exact ce şi cum. O fi asta “tot ce se mai poate face, cînd nu se
mai poate face nimic” - misia scribului dintotdeauna - , însă mi se pare că e prea puţin. Sigur, am avut şi eu
parte în viaţa particulară de necazuri, frămîntări, dureri, însă acum mă copleşeşte regretul că pe
ei i-am ajutat prea puţin, că n-am fost eu fiul cel mereu săritor-salvator în
orice împrejurare şi asta din lipsă de mijloace, în primul rînd, dar şi din
oarecare lipsă de mobilitate. Săritor şi eficient a fost fratele Gelu, din
Luxemburg, cu dezavantajul că o făcea de la distanţă, trimiţând pachete, venind
cînd putea.
De vreo zece zile cam bat pasul pe loc, mă fîţîi în
jurul materialului rămas şi al Jurnalului,
neînstare să domin materia a ceea ce s-ar părea că va fi cel de al doilea volum
al Veneticilor…
Proverb: Vremea trece pe picioare... (adică repede, nu
târându-se...)
Moise a murit la doar 100 de ani, pe muntele Hebo,
părăsindu-i pe evrei în momentul intrării lor în Canaan, Ţara făgăduinţei; i-a
blestemat să se împrăştie în cele patru vînturi, apoi a proorocit venirea altui
profet: Iisus Christos.
(Din Lamentaţiile Uitucului, în manuscris)
Va urma
Fotografii de autor...Ploaia cu soare de dinaintea Grindinei...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu