Scriitorul zilei: Matei Alexandrescu, n. 30 aprilie 1906- d. 5 noiembrie 1979 

   

Târgoviştean la origine, fiu al unui şef de gară, termină liceul Enăchiţă Văcărescu din fosta capitală a Ţării Româneşti, apoi va urma Filologia din Bucureşti, luându-şi licenţa în 1931 şi devenind unul dintre asistenţii lui Mihail Dragomirescu. În mod neaşteptat, continuă cu o carieră administrativă la Prefectură, apoi din 1942 la Ministerul Propagandei, epurat în 1946.  Nevoit să-şi câştige existenţa din munca de contabil, revine în literatură după două decenii, supunându-se deci sinusoidei care i-a afectat pe toţi literaţii interbelici de dreapta.

Debutase cu poezii în 1926 şi îi apăruseră câteva volume de poezii, în maniera vremii, un lirism de plan secund, discret, miniatural, mizând pe arta cuvântului, inspirându-se din pictura naivă a iconarilor, din folklor, îndeosebi pe latura sa grotescă; dar se remarcase în lumea culturală prin recenziile şi foiletoanele sale în nenumărate reviste, prin articole polemice, cât şi prin dialoguri cu o seamă de scriitori ai epocii (şi cu supravieţuitorii Interbelicului), de la Camil Petrescu; Perpessicius, Dragomirescu, Cioculescu, Gib Mihăescu, Sebastian şi până la cei avangardişti: Saşa Pană, Ion Vinea, Ilarie Voronca, N. D. Cocea, Constantin Nisipeanu etc. Sunt chiar textele pe care le reia în revista Ramuri, la sugestia lui Şerban Cioculescu, adunându-le într-un volum de Confesiuni literare. Dialoguri, 1971. Ar fi vrut să afle în ce măsură opera se sprijine pe date din biografia autorilor intervievaţi. Va continua să scrie poezie, în deosebi sonete, o selecţie a acestora este volumul  Donna Sixtina. O antologie a liricii sale este volumul Catarg, 1973.

Opera:  În insula unde-nfloreau coralii,  1931; Leagăn de îngeri, 1935; Jocul cuvintelor, 1939; Vămile văzduhului, 1942; Donna Sixtina, 1970; Confesiuni literare. Dialoguri, I, 1971; Catarg, prefaţă de Ovidiu Papadima, Bucureşti, 1973.

Citeşte mai mult: http://www.crispedia.ro/Matei_Alexandrescu

http://agonia.ro/index.php/author/0035376/index.html

Alţi scriitori:

Passionaria Stoicescu, n. 1946

Pan Halippa, m. 1979                    

Poezia zilei, Ion Lazu

Ulcica de lut

În penumbra dintre ferestre

O ulcică de lut vieţuieşte

Aproape de-o vară întreagă –

Inimă neagră.

Îi spun aşa de parcă s-a depus

Peste sufletul celui dus.

Şi astfel, trează,

După cum lumina se cumpăneşte,

Inima neagră pulsează.

Şi trupul din aer trăieşte...

1969

Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 1998               

8 sept. Psihologia celui ce stă în livadă. Septembrie, în livada din spatele casei, „la ora cinci după amiază,/cînd soarele de bună voie/ mai ţine întinsă deasupră-ne/ o mînă de raze oblice...”, cum notam, cu vreo 2 decenii în urmă.

Pentru că ieri şi alaltăieri şi încă mai de mult a plouat pe aici zi şi noapte – spre dimineaţă s-a înseninat – slavă Domnului!, luna dădea o lumină ca ziua şi eu, neavînd ceas deşteptător, mă uitam mereu să nu întîrzii la autobuzul din zori spre Secu-Sihăstria. Azi a fost / este un cer de porţelan albastru, cum numai toamna...

Stau în capătul livezii şi privesc spre pîrîu şi dincolo. E anul cu rod slab de mere şi poate tocmai de aceea vezi merele mai bine – cele roşii, cele albe-ceară, cele galbene, suspendate parcă în lumina care vine din spate, la această oră binecuvântată a după-amiezii. Şi tocmai fiindcă merele sunt la discreţie, nu întind mîna să iau, să mănînc. Dacă aş trece pe drum, cum trec de ani şi ani prin astfel de sate subcarpatice, aş fi tentat să întind braţul, să apuc cîteva mere, să le strecor în buzunarele rucsacului, dar aşa…, înconjurat din toată părţile de mere...;  tot astfel şi în cazul momentelor rotunde din viaţă. Le observi la alţii, te ispitesc pe loc, tragi cu ochiul, cu urechea, cu sufletul… Îţi par lucruri rare, de mare preţ, care merită atenţia şi aprecierea ta. Ci tocmai la lucrurile împlinite din propria viaţă nu ne uităm cu destulă atenţie, necum cu jind. Ne e deajuns că le ştim/presimţim acolo, ale noastre? În livadă fiind, cu merele atîrnînd la discreţie, te surprinzi privind mai degrabă la vreo viespe ce dă tîrcoale mărului căzut pe jos -, sau priveşti la dumbrăveanca poposită în vîrful prunului tînăr. Te uiţi iar şi iar, cu mirare nouă, la iarba care după aceste ploi venite cu întîrziere, o ia de la început, cu o încredere teribilă, de parcă ne-am afla în martie… sau de parcă ne-am afla la antipod…

 Va urma

Fotografii de autor...

Veneticii supravieţuitori...