Scriitorul zilei: Matilda Cugler-Poni, n. 2 aprilie 1851- d. 1931

Dintr-o familie de nemţi stabiliţi la Iaşi, Matilda Cugler este un nume pe care îl mai pomenim 

când vine vorba despre Convorbiri literare şi despre mişcarea de la Junimea, dar mai ales 

când se  fac referiri nu neapărat academice la îndrăgostirile savantului  A.D. Xenopol şi ale 

lui Mihai Eminescu. A fost căsătorită cu un  Burlă iar după un timp cu savantul Petru Poni, 

chimist, profesor  la Iaşi, academician. A avut şansa unei vieţi lungi, care însă  nu i-a fost de 

ajutor în impunerea numelui său ca autoare de  referinţă în literele româneşti. 

Versurile sale, în maniera album de domnişoare cu educaţie de pension, adresându-se unor 

cititoare sever supravegheate de  guvernante (dacă e să-l cităm pe G. Călinescu), sunt poezii  

clasate,aparţinând istoriei literare.  Citite acum, se observă mai clar faptul că nu sentimentul, 

oricât de onest sau chiar  puternic, nu face poezia, ci altceva, un simţ al inefabilului  şi o magie 

lingvistică pe care am convenit să le numim har 

poetic, talent.

 

Alţi scriitori:

Lucian Dumitrescu, n. 1923

Ion Gheorghiţă, n. 1939

 Poezia zilei, Matilda Cugler/Poni

  Răchita

Grădina-i părăsită. Unde umblam odată, 

Nici păsări nu mai cântă cu glasul lor voios, 

Pe drumuri creşte iarbă, pe micul iaz înoată 

O luntre sfărâmată de timpul nemilos.

Numai pe mal stă încă răchita cea bătrână, 

Cu crengile-i plecate spre iazul adormit 

Şi ca visând se mişcă, când dureros suspină, 

Trecând pe lângă dânsa zefirul rătăcit

În coaja ei uscată zăresc înc-al meu nume; 

O mână mult iubită în dânsa l-a tăiat, 

Apoi făr'de credinţă a rătăcit prin lume 

Şi numai bietul arbor numele l-a păstrat.

Răchita cea bătrână, de-ar vrea ea să vorbească, 

Mult ar putea să spuie din timpul cel trecut; 

Cât e de uitătoare inima omenească... 

Ea singură o ştie, ea singură-a văzut! 

1873

Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 1998

19 apr. Paştele. Ideea de a termina cu literatura în 1999, pentru că viitorul artei este în trecut. Să publicăm materialele aduse în stadiul final şi apoi să ne întoarcem cu tot sufletul spre alte probleme, viaţa, familia, mişcarea în natură…

Învierea. Castani înfloriţi, delicatul parfum. Singur pe drum, iau lumină, revenind nimeni nu cere să-şi aprindă de la mine, iar eu, prea emoţionat, nu reuşeam să îngaim celor ce treceau pe lîngă mine: Hristos a înviat! atît şi nimic mai mult.  Apoi chiar se opreşte cineva, cere lumină şi eu, cu voce puternică de data asta: Hristos a înviat! Abia acum fericit, părîndu-mi-se că iau parte la minunea învierii.

25 aprilie. Cu Lidia, Andrei şi Maria Urbanovici plus fiica Alina şi nepotul Bogdan la Muzeul Bacovia, unde mai vin Ion Murgeanu şi Pan Izverna. Vorbim noi patru, Lidia citeşte foarte frumos din Poet. Eu pe tema: sunt un poet bacovian. Primele poezii le-am scris pe dealul Andone – unul dintre pseudonimele lui Bacovia, am debutat cu poezii bacoviene într-o toamnă la revista Ateneu, fondată de Bacovia. Mi-am făcut prieteni bacovieni: Mircea Ciobanu, Ludovic Antal, Constantin Popovici, le-am dedicat cîte o poezie din primul meu volum de elegii, intitulat Muzeul Poetului, căci pe-atunci locuiam în acest cartier şi tocmai vizitasem muzeul Bacovia. Eminescu şi Bacovia, cei doi sori dubli ai sufletului nostru. Versuri care ne-au însemnat pentru totdeauna sensibilitatea: “O, nu-i nimic, nimic, a fost un vis înalt / Tăcere e prin ganguri şi în ogrăzi de-asfalt”… Apoi mergem la Bellu, la mormîntul lui Mircea Ciobanu, eu în buzunar cu Anul tăcerii. Scot cartea şi citesc pe tăcute două-trei poezii, dar nu am curajul să implic şi pe ceilalţi. Apoi trecem la mormîntul unor actori şi ajungem la Eminescu. Abia acum îmi dau seama că mormîntul lui Ludovic Antal se afla la cîţiva metri de cel al lui M.C., în parcela actorilor. Ciudat, nu l-am căutat niciodată, deşi am fost la înmormîntare şi am descris scena în Curtea interioară. Ne-am amintit de D. Alex, de C. Popovici… I. Murgeanu a povestit un vis premonitoriu cu M.C., foarte elegant îmbrăcat, care voia să-l oprească şi pe el în acel loc – în moarte! Mai zice I.Murgeanu despre M.C.: El a avut o premoniţie, în săptămîna aceea a tot bîntuit prin oraş, după prieteni şi cunoscuţi. Cînd m-a văzut a dat să mă îmbrăţişeze, eu m-am tras înapoi, nu-mi plac efuziunile sentimentale. Mi-a zic: cu cartea asta a ta de poezii (de la Vitruviu) poţi să omori opt poeţi, de invidie, adică. Şi reiese că are o antologie la Vitruviu în colecţia poeţi contemporani, dar Călina e alunecoasă etc. Au mai vorbit una alta şi la plecare M.C. face: Şi eu acum unde mă duc? Buimăceală, perplexitate, frază tulburătoare, oricum semănînd cu cea din Marin Preda „Unde mergen noi, domnule?” şi cu finalul unor poezii din Anul tăcerii. La care Murgeanu i-a spus: Păi nu ziceai că vrei să te duci la... Rămîne sugestia că în ultima sa săptămână de viaţă M.C. bîntuia pe la redacţii, ca spre a-şi lua rămas bun. Zice I.M.: eu nu agreez să umblu prin cimitire, dar la M.C. ţin să merg. Lidia a luat liliac, nu însă şi lumînări, în ideea că Ciobanii nu admiteau asta - vezi scena de la Muzeul Literaturii. I.M. se afla în ziua morţii lui M.C. la Iaşi, însă cu o noapte înainte avusese acel vis premonitoriu. Tot el: (în sensul că M.C. nu trebuie căinat) Îl consider un destin împlinit. Cu ce a scris, cu ce a făcut la edituri, cu Vitruviu pe care l-a pus pe picioare pentru mult timp. Şi cu ce a făcut pentru Rege, desigur.

Va urma

Fotografii...

Adăugaţi o legendă