ANUNŢ: Pentru comentarii, folosiţi acest fost al meu blog, pe care l-am re-activat, în imposibilitatea de a reface rubrica de Comentarii de pe blogul curent...

http://lazuion.blogspot.ro/2014/04/scriitorul-zilei-poezia-zilei-o-pagina.html

Iar dacă vi se pare peste mână, trimiteţi comentariile dvs pe mailul ion.lazu@gmail.com. Un gând bun. L.

Scriitorul zilei: Ştefan Augustin Doinaş, n. 26 aprilie 1922 - d.25 mai 2002

   

S-a născut  în com. Sântana, jud. Arad, într-o familie de ţărani înstăriţi (numele la naştere Ştefan Popa). A urmat şcoala primară în satul natal, apoi liceul Moise Nicoară din Arad, iar în 1944 a mers la Universitatea clujeană, (strămutată la Sibiu după cedarea Ardealului de Nord), înscriindu-se la Medicină, dar frecventând în paralel Literele şi Filosofia, unde se transferă în 1948, avându-i ca profesori pe Lucian Blaga, Liviu Rusu şi D.D. Roşca. Participă la şedinţele Cercului literar, împreună cu Ion Negoiţescu, Radu Stanca, I.D. Sârbu, Cornel Regman, Ovidiu Cotruş, Radu Enescu, Eugen Todoran şi alţii. În 1948, absolvind facultatea, revine în satul natal ca profesor, apoi în alte localităţi arădene, vreme de 7 ani. Din 1955 se mută la Bucureşti, dedicându-se scrisului. A fost redactor la revista Teatru, la Lumea, la Secolul XX, unde a devenit redactor-şef, apoi director, în 1992. În acelaşi an devine academician.

Îndrăgise poezia încă din liceu, citind lirica românească dar şi franceză. În vremea profesoratului, scrie o piesă de teatru şi un ciclu de poeme: Sonete mâniei.

A fost arestat în 3 februarie 1957, pentru "omisiune de denunţ" (nu-l denunţase pe Marcel Petrişor care vorbea despre situaţia din Ungaria...), făcând un an de detenţie.  Primul volum de poezii Alfabet poetic, din 1947, deşi premiat, nu a mai fost difuzat. Re-debutează abia în 1964 şi treptat devine unul dintre cei mai apreciaţi poeţi, eseişti şi traducători (din Holderlin, Malarme, Valery dar şi din lirici germani, inclusiv o nouă traducere a lui Faust de Goethe, după cea realizată de Lucian Blaga (1956)

Opera poetică: Cartea mareelor, 1964; Omul cu compasul, 1966; Seminţia lui Laokoon, 1966; Ipostaze, 1967; Alter ego, 1970; Ce mi s-a întâmplat cu două cuvinte, 1972; Papirus,1974; Anotimpul discret, 1975; Hesperia, 1979, Poeme, 1983; Vânătoare cu şoim, 1985; Interiorul unui poem, 1990; Arie şi ecou, 1991; Lamentaţii, 1993; Aventurile lui Proteu, 1995; Alexandru refuzind apa.

Critică literară, eseuri: Lampa lui Diogene, 1970; Poezie şi modă poetică, 1972; Orfeu şi tentaţia realului,  1974; Lectura poeziei,  1980; Măştile adevărului poetic, 1992; Poeţi români, 1999.

Citeşte mai mult: http://ro.wikipedia.org/wiki/%C8%98tefan_Augustin_Doina%C8%99

 http://www.revista22.ro/in-memoriam--stefan-augustin-doinas-108.html

 http://www.humanitas.ro/stefan-augustin-doinas

Ion Lazu: Intruşii. Odiseea plăcilor memoriale:

4 aprilie 2007: (...)  Ies de la familia Nicolae Ioana, cobor aleea Patriarhiei, traversez Piaţa Unirii şi iată-mă la Piaţa de Flori, căutând adresa lui  Şt. Aug. Doinaş, pe bd. 1848, apoi prin spatele clădirii, loc unde cândva am dat peste poet, umblând la maşina personală. Un salut stânjenit. Nu cred să fi vorbit vreodată cu autorul Mistreţului cu colţi de argint, mereu abstras, ca într-o mantie protectoare. (După evenimente, lucrurile s-au schimbat cât de cât, vorba poetului "însă foarte puţin". Ne vedeam la acţiunile Alianţei Civice. Cândva, i-am smuls un autograf...). Dar în stradelă nu sunt intrări la bloc, cum sperasem, problema gravă fiind că faţada imobilului este improprie pentru fixarea unei plăci, arhiplină de firme, de.... Revin la bulevard, încerc să găsesc un loc unde ar încăpea o placă de marmoră 40/60 cm, însă intrarea este supraîncărcată cu firme: turism, schimb valutar etc, nu e loc pentru placa memorială. Ce-i de făcut? 

(P.S.: Am convenit cu asociaţia de proprietari din imobilul unde a locuit poetul că placa memorială poate fi făcută, căci se vor îngriji de fixarea ei; le-am predat placa memorială la începutul lui decembrie 2007, dar nici până astăzi nu au fixat-o...)

Alţi scriitori:

Al. Husar, n. 1920

Vasile Voiculescu, m. 1963

Poezia zilei, Ştefan Augustin Doinaş

Mistreţul cu colţi de argint                

Un prinţ din Levant îndrăgind vânătoarea

prin inimă neagră de codru trecea.

Croindu-şi cu greu prin haţişuri cărarea,

cântă dintr-un flaut de os şi zicea:

- Veniţi să vânăm în păduri nepătrunse

mistreţul cu colţi de argint, fioros,

ce zilnic îşi schimbă în scorburi ascunse

copita şi blana şi ochiul sticlos...

- Stăpâne, ziceau servitorii cu goarne,

mistreţul acela nu vine pe-aici.

Mai bine s-abatem vânatul cu coarne,

ori vulpile roşii, ori iepurii mici ...

Dar prinţul trecea zâmbitor înainte

privea printre arbori atent la culori,

lăsând în culcuş căprioara cuminte

şi linxul ce râde cu ochi sclipitori.

Sub fagi el dădea buruiana-ntr-o parte:

- Priviţi cum se-nvârte făcându-ne semn

mistreţul cu colţi de argint, nu departe:

veniţi să-l lovim cu săgeată de lemn!...

- Stăpâne, e apa jucând sub copaci,

zicea servitorul privindu-l isteţ.

Dar el răspundea întorcându-se: - Taci...

Şi apa sclipea ca un colţ de mistreţ.

Sub ulmi, el zorea risipite alaiuri:

- Priviţi cum pufneşte şi scurmă stingher,

mistreţul cu colţi de argint, peste plaiuri:

veniţi să-l lovim cu săgeată de fier!...

- Stăpâne, e iarba foşnind sub copaci,

zicea servitorul zâmbind îndrăzneţ.

Dar el răspundea întorcându-se: - Taci...

Şi iarba sclipea ca un colţ de mistreţ.

Sub brazi, el strigă îndemnându-i spre creste:

- Priviţi unde-şi află odihnă şi loc

mistreţul cu colţi de argint, din poveste:

veniţi să-l lovim cu săgeată de foc!...

- Stăpâne, e luna lucind prin copaci,

zicea servitorul râzând cu dispreţ.

Dar el răspunde întorcându-se: - Taci...

Şi luna sclipea ca un colţ de mistreţ.

Dar vai! sub luceferii palizi ai bolţii

cum stă în amurg, la izvor aplecat,

veni un mistreţ uriaş, şi cu colţii

îl trase sălbatic prin colbul roşcat.

- Ce fiară ciudată mă umple de sânge,

oprind vânătoarea mistreţului meu?

Ce pasăre neagră stă-n lună şi plânge?

Ce veştedă frunză mă bate mereu?...

- Stăpâne, mistreţul cu colţi ca argintul,

chiar el te-a cuprins, grohăind, sub copaci.

Ascultă cum latră copoii gonindu-l...

Dar prinţul răspunse-ntorcându-se. - Taci.

Mai bine ia cornul şi sună întruna.

Să suni până mor, către cerul senin...

Atunci asfinţi după creste luna

şi cornul sună, însă foarte puţin.

Ion Lazu - O pagină de jurnal, 1998

16 aug. Bălţăteşti-Tg.Neamţ. Mi-am schimbat reşedinţa la Bălţăteşti, ca să acopăr partea suducă a perimetrului. Cei doi colegi au rămas la Voroneţ. A trecut Sfîntă Mărie… Ieri, ca păgînul, mare sărbătoare fiind, am plecat pe teren, căci am rămas în urmă cu lucrul, din motive pluvioase. Abia după ce urcasem în autobuz, înghesuiala fiind extremă, îmi dau seama de ce: toată lumea pleacă la Văratec, la hramul cel mare! Acolo: înghesuială, maşini îmbîrligate, seminţe, tuciuri, mititei… De la Agapia pe jos lucrând până la Agapia Veche şi peste deal la Secu, cu o mică abatere spre şaua nordică, conform indicaţiilor unei măicuţe cu ochi dulci ca mura coaptă. Apoi, orbecăind prin hugeacuri spăimoase, greu de imaginat pe-aici, în căutare de aflorimente, mă gîndeam la o proză cu ispita care te duce la pierzanie, chiar venit la mânăstire cu gînduri ultra-cucernice. E o idee care vine după cea cu Sara pe deal, un text în care aş analiza poezia respectivă în cadrul natural de la Bălţăteşti-Vătaric (pădurea de argint)-Vînători Neamţ, cadru ciudat şi în poezie, ciudat şi în realitate, unde te izbeşte un decalaj grozav, dramatic între frumuseţea măreaţă a zonei montane şi aspectul golaş, deprimant al reliefului din depresiune. Dacă stai pe creasta dealului Osoiu (nume semnificativ în sine) la est de Bălţăteşti, sesezezi că ai a face cu o covată-scoc, prelungă şi încadrată pe laturi de culmi împădurite; în zona Cacova-Dealul Înalt realizezi că eşti oarecum ca în depresiunea Transilvaniei – şi este realmente vorba şi aici de acelaşi substrat cu sare şi domuri. În zona asta avem a face cu un pastoral etanş, închis într-o arie mult mai mică decît îndeobşte, aici el se reduce la teritoriul despădurit al chiuvetei, nu se poate extinde peste munţi, căci sunt cu deosebire împăduriţi, fără poiene şi căi de acces.

Stau în gazdă la o familie ing. agronom Răşcănescu, ea profesoară, fiul inginer în Roman; bătrîna a fost ea însăşi învăţătoare, soţul ei tot învăţător, ridicîndu-şi casa pe locul cumpărat de la un Adam (trei fraţi), căruia îi arsese casa de două ori şi, superstiţios, s-a mutat pe pîrîu în jos. Bătrîna învăţătoare Iosefina, m. 1991, se trăgea dintr-o familie cu nume polone, au fost trei sau patru fete, o Otilia, rămasă cu numele de fată, o Maria (Mimi), soţia poetului Constantin Nisipeanu, nume ce mi-a atras atenţia printre plicurile cu care sunt înţesate sertarele biroului din hol, unde m-am instalat cu scrisul. Casă frumoasă, cu verandă şi coloane spre stradă, camerele mari, înalte, luminoase, salubre, curte largă, cu iarbă, în faţa casei o grădină cu ronduri de flori, grădina din spate e o livadă cu meri, peri, pruni, coborînd lin pînă în pîrîiaş – îl treci dintr-o săritură – iar dincolo, o coastă mai abruptă, cu alte livezi pînă la jumătatea pantei, unde urc în grabă după masa de seară, ca să prind în întregime spactacolul apusului: Sara pe deal…

                    Va urma 

Fotografii...la Pitești și Curtea de Argeș.

Adăugaţi o legendă