consemnări, poezii, eseuri

Scriitorul zilei: I.L. Caragiale

Consemnare: La Sala Euterpe, Centenarul I.L. Caragiale.

Duminică dimineaţa, în cadrul emisiunii televizate Ilinca Dumitrescu şi invitaţii săi a fost deschis anul aniversar I.L. Caragiale.

Se împlinesc în acest an un secol de la moartea genialului dramaturg şi 160 de ani de la naşterea sa. Marele dramaturg a trăit doar 60 de ani, ultimii 10 în exil la Berlin. Se speră că manifestările omagiale centenare vor fi pe măsura celui mai mare dramaturg din literatura noastră. Invitaţii dnei Ilinca Dumitrescu au fost prof. univ. dr. Grigore Constantinescu, muzicolog şi istoricul şi criticul literar, prof. univ. Valeriu Râpeanu. Tema anunţată: Caragiale şi muzica, nu putea decât să ne intereseze la maximum, căci nu ştiam decât lucruri nesemnificative despre legăturile dramaturgului cu muzica. Au fost, nu doar statornice de-a lungul unei vieţi, ci marcate de mari emoţii şi de indicibile bucurii. Îmi dau seama că nici despre clasicii literaturii noastre nu cunoaştem decât unele aspecte, dar în lipsa ansamblului este imposibil să-ţi faci o idee corectă despre personalitatea unui mare scriitor. Cei trei protagonişti ai discuţiei, vin cu numeroase citate semnificative din scrierile celor care l-au cunoscut îndeaproape pe Caragiale. Un sensibil portret este făcut de Cella Delavrancea, care a crescut sub semnul marii prietenii dintre Barbu Delavrancea şi Caragiale. Tânăra pianistă a locuit o vreme la familia Caragiale, în Germania şi dramaturgul a ascultat-o în nenumărate ocazii.

Alt portret este semnat Nicolae Iorga. O evocare scrisă în 1912, la dispariţia marelui dramaturg. Cei doi mari oameni au fost în relaţii privilegiate, de preţuire, întrerupte de mici disensiuni de moment. Pe când Iorga nu avea decât 19 ani a primit o carte cu dedicaţie de la Caragiale, încrezător în talentul de excepţie al tânărului literat şi istoric. Or, această evocare a lui Caragiale de către Iorga (din volumul într-o nouă ediţie Oameni cari au fost) îngrijit de valeriu Râpeanu, este fără îndoială una dintre cele mai frumoase pagini de literatură scrise în limba română. Câtă pătrundere în adâncurile firii unui om despre care noi credeam a fi fost o fire pozitivă, un scriitor talentat, cu vervă, ironie, spirit de observaţie şi replică nimicitoare. Dar până la urmă o fire complementară lui Eminescu. Era în schimb omul Caragiale un romantic, era un sentimental, o fire ultrasensibilă, trecând de la entuziasm la suferinţă atroce, om care izbucnea în lacrimi la ascultarea unui pasaj din Mozart, din Beethoven...

Alte referinţe cu privire la Caragiale împătimit de muzică aflăm din scrierile unui Paul Zarifopol. În perioada berlineză a lui Caragiale, deci după 1904, cei doi se întâlneau în mod special ca să meargă împreună la concertele de la Berlin, dar şi la Leipzig, pe atunci un foarte important centru muzical al întregii Europe. Corespondenţa dintre cei doi este înţesată cu amănunte legate de concertele pe care le audiaseră sau la care urma să asiste. Nu ştiam decât foarte vag că I.L. Caragiale a ţinut cronică muzicală în numeroase reviste, că era preocupat de starea Operei române, pentru a cărei înfiinţare se zbătea pe acea vreme George Ştephănescu. Dramaturgul avea în casă un pian şi se exersa în momentele de destindere. Mereu subliniind cu regret, ca pe un complex al său, că nu a făcut destulă şcoală, I.L. Caragiale deţinea cunoştinţe cu privire la intrumentele muzicale, era în situaţia să poată face deosebirea dintre sunetul unei viori a lui Paganini, de exemplu, şi vioara la care solistul X interpretase o sonată, la Berlin. Scria un astfel de text: O vioară pe care Paganini ar fi aruncat-o în sobă, şi la care totuşi X a reuşit să cânte mai mult decât onorabil. E genul de minune asemănător unui frizer care nu te rade cu briciul ci cu o custură, fără ca totuşi să te taie... (citat din memorie, ca să ne facem o idee despre nivelul abordărilor lui Caragiale în ceea ce priveşte arta interpretativă a marilor muzicieni ai acelor vremuri). Cu sublinierea faptului că dramaturgul îi ascultase aproape pe toţi înterpreţii şi soliştii vremii sale - şi nu doar atât, ci cunoştea muzica tuturor marilor compozitori ai sfârşitului de veac XIX şi începutului de veac XX.

Este discutată nu doar contribuţia lui Caragiale la viaţa muzicală a timpului, ci şi modul cum opera sa a insipirat pe compozitori: Paul Constantinescu a scris Noaptea furtunoasă, o capodoperă. Care din păcate n-a mai fost pusă în scenă de decenii. Sabin Drăgoi a scris o operă Năpasta, nici aceasta jucată de multă vreme. Când aceste compoziţii ar trebui să se afle în repertoriul permanent al Operelor din ţară. Iar Teatrul Naţional din Bucureşti, după multele renovări, ar trebui să-şi înscrie pe fronton adevăratul nume: teatrul Naţional I.L. Caragiale

Cunoscut ca autor al unor piese de excepţie: Noaptea furtunoasă, Scrisoarea pierdută, D-ale carnavalului, Conu Leonida faţă cu reacţiunea, a unor sclipitoare Momente şi schiţe, se cunosc mai puţin şi se discută doar în treacăt despre nuvelele lui Caragiale. Kir Ianulea, Păcat, O făclie de Paşti. Sau despre drama Năpasta. Or, există două etaje ale operei lui Caragiale: scrierile care au în obiectiv lumea oraşului şi a mahalalei - comediile sale, schiţele sale - şi un alt etaj, al scrierilor cu subiecte din lumea satului, toate acestea sunt de natură dramatică-tragică. Dramaturgul considera că la sat viaţa se desfăşoară sub alte coordonate morale, acolo sunt trăirile fundamentale ale omului din totdeeauna, neinfluenţat de istoria momentului. "Pentru faptă răsplată şi năpastă pentru năpastă!", replica Anei din drama Năpasta sintetizează viziunea lui Caragiale cu privire la lumea satului românesc. Administraţia statului nu are a se amesteca în treburile obştei, care se conduce după legi imuabile şi îşi face singură dreptate, restabilind cursul firesc al vieţii.În acelaşi sens se desfăşoară lucrurile şi în nuvela Păcat, inspirată dintr-un caz real.

Ascultăm aria lui Spiridon, aria Ziţei, ambele din Noaptea furtunoasă şi aria lui Ion din Năpasta de Sabin Drăgoi.

Un foarte substanţial debut al anului centanar Caragiale. Pe care ni-l dorim plin de realizări la cel mai înalt nivel, cum o şi merită genialul dramaturg.

***

Poezia zilei: Şerban Codrin
Balada Dreptului de autor

(10)

Încrezător, mă bate-un gând, ce-ar fi

Cu banii câştigaţi pe poezie

Să-mi cumpăr pe sub mână o moşie,

Cu miazănoaptea către miazăzi;

Să, în registru-agricol, mă declar

Cultivator de zurgălăi şi alte

Iluminaţii cu miraje-înalte,

Câte fântâni încap în fântânari;

Sub constelaţia Capra-cu-trei-iezi,

Bonne, chance!, cu oale şi ulcele-oneste,

Lăsaţi de capul lor pe brazde-agreste,

Barzi cu toptanul, trubaduri, aezi,

De chefuri să-mi exulte, cât dovlecii

Înscrişi în calendare pe toţi vecii.

(11)

Şi-Aristotel, şi David din scripturi,

Şi-Ovidiu, Puşkin, şi-Eminescu, Dante

Au scris cu râvnă cărţi iradiante,

Dogen, Vivekananda, Epicur,

La pâlpâitul unui amărât

De sfeşnic, în genunchi, pe-un hârb de masă,

Ca într-o peşteră prea-întunecoasă

Şi de-o prostie încă pe atât;

Cum nu mă plâng de cardul berechet,

Unul ce-ar fi să-mi cumpăr, zeci şi sute

De-opaiţe-într-o grabă pe-întrecute

Cu-orice cămaşă-astrală de poet,

Iar pietre-asupră-mi de-aruncaţi, imense,

Sunt laudele, nicidecum ofense.

(12)

Mi-am reparat cu faste cheltuieli

Maşinăria, care prea-mi înghite

Un cer de stele, sutre infinite,

Nori lungi pe şesuri şi-alte îndoieli;

Imediat, nici nu încape schimb

De inspiraţie, păreri, torpile,

O-aştept din şapte-ori şapte-ori şapte zile

Prin nouă-ori nouă insomnii să-o plimb;

Aşa că-o pun la trebi, o-îndemn, oblig,

Cu zeci şi zeci să-mi scrie, de peniţe,

Ori hărnicia-a mii de şcolăriţe

Mereu murdare de cerneli, să-i strig

Că poezia-în loc de-orice minune

E-un fel de veşnică defecţiune.

Ion Lazu - O pagină de jurnal, 1996

28 nov. 96. Soare, după zile de ploaie. Dar în nord şi la munte deja a nins. Anişoara la noi, pentru zborul de duminecă spre Roma. Pe 26 mă văzui cu C., seara, pe Schitu Măgureanu. Ne plimbăm în jurul statuii lui Kogălniceanu. Îi dau elegiile, atrăgîndu-i atenţia asupra poeziei Facsimil, în care e vorba despre el. Se arată plăcut impresionat. Îi spun: jumătate din poezii sunt de pe vremea Muzeului Poetului, o parte au fost date afară de redacţie, altele nici măcar prezentate spre publicare. Iar pentru poemul dedicat ţie în Muzeul… m-am luptat să-l rebag, se făceau că l-au rătăcit, că nu are legătură cu cartea, că să fiu mulţumit cu atît; dar eu am trecut într-un birou vecin şi l-am rebătut la maşină, aveam o copie la mine. Îţi spusesem întîmplarea? îl întreb. Parţial, zice. Şi: Firesc, sunt acolo lucruri prea tari, nu le convenea. Zic: Am scos această carte pe banii mei; mă mir că scriitorii din diasporă fac presiuni la Fundaţia culturală să li se sponsorizeze cărţile, cînd le-ar fi uşor să depună 500 dolari, pentru ei e un fleac, un drum mai puţin la Bucureşti, în schimb le-ar apărea cartea, ceea ce îşi doresc în cel mai înalt grad.…Şi-i spun că Petru Dumitriu a făcut figură foarte proastă, venind cum a venit. Discuţia plecase de la editura Vinea, care vrea să scoată ediţia completă a poetului. El: Da, nu au fost lăsaţi să publice. Eu: Iar Petru Dumitriu a iscălit traducerea din Hamlet, făcută de Vinea, eu l-am întrebat ce şi cum, în amfiteatrul Odobescu de la Filologie. Da, e adevărat, mi-a răspuns, dar cine a vrut să afle a aflat, cică. . Amicul C.: Dar sunt necesare acele ediţii complete, le citeşte cineva? Eu: păi Vinea e un foarte mare scriitor, este iniţiatorul suprarealismului la noi etc. iată, citesc abia acum Cartea amăgirilor (zice că nu a auzit de ea), abia acum îmi dau seama că Cioran e un geniu, un extraordinar poet. (Asta pe cînd deja eram în maşină, mă conducea spre Dristor.) Mi s-a părut mai “dat la minim” ca atitudine, iar în rest: mai greoi, albit şi mai fălcos, poate şi mai scăzut în înălţime, deja, de unde fusese lunganul clasei. I-am vorbit de iniţiativa mea de a scoate o carte de amintiri despre Mircea C. şi s-a angajat să scrie cîteva pagini. A vrut să-şi verifice dacă eu i l-am prezentat lui Mircea. Zic: e cel mai complet scriitor de după război, de anvergură. Etc.

Părea cam nesigur ce-o să urmeze cu el şi cu alţii de pe la ambasade. I-am sugerat că nu au să fie mari schimbări. Nu se pricep, nu ştiu să le facă, a strecurat C. Ba bine că nu! îl contrazic. Însă nu va fi o vînătoare de vrăjitoare, îl liniştesc eu. I-am dat cartea pentru Jan A. şi pentru Andrei Pandrea, expunîndu-i succint situaţia precară a acestui scriitor medic, coleg cu Pan Izverna. Mult mai mari ca noi, zice. Ba nu, doar cu trei ani, cel mult.

Rînd pe rînd băncile mi-au răspuns negativ la cererea de sponsorizare. Mă trezesc exact în poziţia de acum două luni, graţie lui Nelu Oancea, care m-a pus pe o pistă falsă, drăgă-laşul!

Joi îi voi preda Jurnalul Călinei Marcu, ne-am văzut la lansarea celor Zece poeţi ai oraşului Bucureşti, în juriu Regman, Baltag, Naghiu, Boerescu.

Să mă întors la Veneticii, cu toată forţa.

(din Lamentaţiile Uitucului, în manuscris)

Va urma

Fotografii cu scriitori...Ion Murgeanu, poetul...