Scriitorul zilei: Mircea Sîntimbreanu, n. 1926 http://ilazu.blogspot.ro/2012/01/scriitorul-zilei-mircea-santimbreanu.html
Ştefan Baciu, m. 1993  http://ro.wikipedia.org/wiki/%C8%98tefan_Baciu

Poezia zilei: Ştefan Baciu

Poemul poetului tânăr

E-atât de bine să stai uşor în zi. Să cânţi încet, să nu auzi
Cum ierburi cresc, să muşti din traiul ca un măr
Să mergi pe drumul neted lângă pomii uzi
Şi să visezi cu palma rătăcită-n basme şi în păr.

Prin lanuri să păşeşti cu munţii – şal pe umeri
La gât, fâşii de zări să-ţi legi cravate,
Germanice balade să scandezi, să numeri
Fântânile de secetă şi sete deşertate.

Prin cucuruzi să-ţi legi deschise răni adânci
Cu frunze ude de scuipatul cald de îngeri
Să treci prin şanţuri mici cu inima pe brânci
Să râzi când sufletul îţi spune: sângeri.

În seară să te-afunzi cu părul netezit
De palma calmă a curentelor de munte
Să dormi cu capul pe nadir, cu tălpile-n zenit
Şi-apoi să-ţi scrii poemele ţâşnind din frunte.

Sorcova cu o foaie de palmier

O, iaurgii din Slobozia
eu va evoc din Mexico
chivute gurese din Romania
v'aud în piata'n Texcoco

o, covrigari din Zimnicea
barbieri-patroni din Cernavoda
îmi apareti în orice stea
c'un brici si vechiul Cuza-Voda

geamgii din Muntii Apuseni
si tocilari din Piata Mare
dintre tongani si hawaieni
va'nchin o 'nalta salutare:

"La anu' si la multi ani"!  

29 octombrie 1934 Şaisprezece ani, şaisprezece stele, tot atâtea deziluzii Mâine – nu mai am voie să umblu hai-hui Voi plânge după ani zece, când mâncam cruzii Pepeni, când mă plimbam de mână cu porunca nimănui. Şaisprezece ani, nici o lacrimă dulce ca o turtă Fiecare cuvânt sobru, fiecare gest aritmetic calculat, Nădragi lungi, încopciaţi cu aramă pe burtă, Şi nici un copil de vecin neţesălat. Nici o baie în pielea goală puşcă la gârlă, Nici un gând la cărăbuşi, sau la fata bolnavă; Să mă usuc pe mal lunecos şi umed, şopârlă; Să fac poeme în iarbă şi-n ţărâna jilavă. Câţiva prieteni vor aduce în loc de bomboane Un sfat uzat, vor şedea la masă, vor vorbi nesiliţi, Vor fi palizi de inteligenţă şi de carte, ca nişte lampioane Şaisprezece cicatrice, şaisprezece ani de tâmplă lipiţi. Din volumul "Poemele poetului tânăr"           Seara de-atunci Când seara înecase aguzii din grădină Şi fânul, verde barbă, murea în luminiş, Ţi-am dat, ofrandă rară, în galbena lumină Sufletul – ca pe-o undă de soare şi pietriş. Pădurea clătinase atâtea vise; însă Noi obosiţi şi totuşi iluminaţi de ochii Ce îi simţeam aievea în faţa noastră plânsă, Ne-nfioram de vânturi, abur uşor de rochii. Eu am tăcut deodată. În dreapta, mă priveai Şi sânii, albe pietre în seara răcoroasă Ţipau cu inima. Ce frig e-acuma, hai Să bem un ceai, mai bine, colo-n veranda joasă. Sunt storuri verzi şi groase, ferestre largi, închise Şi luna scoate limba în ceaşca străvezie. Ne-ncercuiesc într-una inelele de vise, În gândurile vaste umblam ca-ntr-o câmpie. Crescut-a amintirea, acea mătase veche Pe inima-garoafă ce moare-ntr-un pahar, Iar zvonul serii duse îmi stoarce în ureche Arpegii inegale şi aruncate-arar. Tu treci ca o lumină. Eu vin şi cânt acuma, Apoi îmi pipăi tâmpla şi fruntea, Ah, ce greu E sângele în mine, pe toc îmi pică bruma, Cuvintele de-atuncea mă caută mereu.

                                   (preluare de pe internet)



Lidia Lazu: Cântece în aer liber, IV

frunza tolo:

http://youtu.be/C5R9iOueUKc

Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 1996

22 martie 96. Azi aud pentru prima oară, în trei locuri diferite din oraş, cîntecul piţigoiului. Deci va fi primăvară!

La M.C., căznindu-ne să dăm de firele unei sponsorizări utopice… Vorbim multe. Îi povestesc un vis mai aparte:

Eram la birou şi-mi trebuia o hartă pentru zona unde urma să lucrez la vară. Petrică Lungu, de undeva de lîngă uşă, gata să iasă din cameră, îmi spune că ar fi bine să mă folosesc de harta lui întocmită cu ani în urmă, o pot găsi în mapa de pe masă, mi-o va da Iancu Orăşanu, sau Jack, sau altcineva de la Hidrogeologie. Mă cam miram că de data asta nu evitam să-mi vorbească direct, cum făcusem în alte vise ce au urmat morţii sale. Apoi am găsit în mapă harta lui, părea o interpretare geomorfologică destul de diferită faţă de cea a mea, obişnuită, topografică; priveam în mod special o anumită zonă de pe hartă unde aveam abruptul unei mari alunecări de teren, în stil talpă, care schimbase în mod radical configuraţia acelui versant. Le spuneam lui L.P. şi şoferului său că şi eu, venind pe şosea, înainte să ajung în comuna de reşedinţă – eram deja pe teren, trecusem direct de la privitul pe hartă a unei zone la lucru în acea zonă – o cotisem spre dreapta, anume ca să cercetez aflorimentul în semicerc, cu bune deschideri ale substratului. Acum ne aflam undeva sub drum, unde rîul deschidea o succesiune de argile în stratificaţie ritmică, redresate la verticală, dezgolite de-o viitură. Am urcat tăpşanul spre drum şi mi-am aruncat încă o dată privirea spre botul de deal – se vedea o cuestă de gresii şi de deasupra, ciudat! revărsîndu-se ca un cozonac dospit, frumos vălurite, nişte tufuri calcaroase. Îi spuneam lui Petrică, dar şi şoferului că sunt tufuri de depunere recentă, nişte travertine calcaroase, iar nu vulcanice. Petrică luase loc undeva, nu departe de mine – acum parcă din nou eram în birou, sau parcă acea deplasare pe teren fusese o imaginaţie de-a mea – şi l-am întrebat, ştiind în tot acest timp că el e dincolo, iar eu sunt viu: Ei, şi cum e acuma? La care el mi-a răspuns calm, convins, după o mică pauză de meditaţie: Să ştii că e bine. Am repetat întrebarea, mirat, chiar neîncrezător, de parcă n-aş fi înţeles bine spusele lui: Zici că e bine? Şi el a întărit: Da, e bine… Şi, spre surprinderea mea, deşi îmi era clar că el a murit şi că în mod firesc n-aş fi putut discuta cu el, nu m-am ferit de data asta nici de el, ca prezenţă, nici de a discuta cu un mort. Aşa că, după un scurt răgaz, aşa cum se întîmpla pe vremuri în tete-a-tete-urile noastre întrerupte de lungi tăceri, mi-a destăinuit: Acum lucrez la nişte traduceri. Lucrezi la traduceri? m-am mirat eu. Dar nici prin cap nu mi-a trecut să-l întreb din ce limbă în ce limbă traduce, sau dacă nu cumva traduce dintr-o lume în cealaltă – în limba morţilor, adică. Da, a urmat el, acum traduc cartea ta “Despre vii numai bine”. Ce ciudat suna sintagma asta în gura unuia dus de pe lume! Zice: Am ajuns la pasajul unde doamna Badea discută cu Cora. Doamna Badea?! zic, nu prea ştiu ce e cu ea, cred că e un personaj pe care l-am născocit ca să pot duce acţiunea mai departe… Iar Petrică a continuat: Găsesc mari satisfacţii în chestiunea asta cu traducerile. Da, zic, şi eu am făcut traduceri din franceză şi din spaniolă şi am avut satisfacţii deosebite în munca respectivă.

Stăteam pe un scaun în faţa lui Petrică Lungu şi se întîmpla ca în timpul discuţiei capetele noastre se cam apropiau, aşa că la un moment dat am simţit o căldură venind dinspre capul lui şi mi s-a părut ciudat că e un val cald şi nu unul rece.

(...)

I-am spus lui MC că azi am scris o poezie cu acest sens: Eu am să mor într-un vis – ceea ce i s-a părut foarte interesant şi a venit cu ideea să precizez: în timp ce visam, sau în timpul unui vis.

Mircea C., despre ticăloşia acestui popor care în 50 de ani a dus-o din rău în mai rău. Eu: Azi am văzut pe stradă doi oameni venind spre mine şi mi-am spus: Ăştia sunt străini!; într-adevăr, cînd au trecut pe lîngă mine i-am auzit vorbind englezeşte. De ce crezi oare că i-am simţit a fi străini?,zic. Nu erau nici mai frumoşi, nici mai bine îmbrăcaţi, nici mai eleganţi măcar, dar aveau pe feţe altă mină, relaxată, detaşată, altă privire…, aveau trăsături destinse, blajine; pe cînd pe faţa noastră, cred că şi pe a mea, acum, se vede hărţuiala şi zbuciumul de zi cu zi, în structura noastră şi pe feţe, în gesturi, mimică. Traiul nostru meschin, de slugi…

Zice: Mă duc acasă, sunt obosit, mă spăl pe mîini şi mă apuc de finalul la Cartea lui Iov. Eşti fericit, zic, eu cînd ajung la final am o stare euforică. El: Sunt, dimpotrivă, foarte chinuit, foarte confuz. Nu ştiu ce o să iasă. Nu vezi ce hărţuiţi, ce panicaţi sunt oamenii? Şi mai zice Mircea: Noi măcar avem impresia că am făcut ceva deosebit, am scris nişte cărţi, am lăsat ceva în urma noastră. Da, zic, unii se miră de ce nu mă agit, de ce sunt calm, ce e cu calmul ăsta la mine.

(din Lamentaţiile Uitucului, în manuscris)
Va urma

Fotografii luxemburgheze...Final.