Scriitorul zilei: Pan M. Vizirescu, n.16 aug. 1903 - d. 26 ianuarie 2000

  

 Ultimul gândirist, cum a fost numit nonagenarul spre sfârşitul vieţii sale, P.M. V. s-a născut într-o familie de ţărani din Brăneţ, undeva între Slatina-Caracal şi Craiova, oraş unde şi-a terminat liceul început la Slatina. Ţărani, dar nu chiar obişnuiţi, fratele tatălui fiind unul dintre reputaţii ingineri de drumuri şi poduri din interbelic. Ridicat prin sine însuşi, nu se prea ştie cum. Copilandrul i-a păşit pe urme, în mare parte fiind un autodidact şi trecând clasele în particular. (Un frate mai mic, Smarand, strălucit literat, pierise între timp; un alt frate, avocat, a fost trimis la Canal...). A terminat Literele de la Bucureşti, 1929, iar în 1938 şi-a luat doctoratul Magna cum Laude, cu subiectul Poezia specificului naţional.

A fost profesor la liceul militar din Cenăuţi, apoi în Bucureşti, succedându-i lui G. Călinescu la catedra liceului Carol I. Debutase în 1922 în Universul literar al lui Iorga, a colaborat la Bilete de papagal, apoi a fost unul dintre protagoniştii Gândirii lui Nichifor Crainic, alături de Blaga, Voiculescu, Cezar Petrescu, Radu Gyr.

În 1943 a îngrijit antologia Poezia noastră religioasă; între 1940 şi 1944 a fost directorul revistei Muncitorul român şi director de cabinet la Ministerul Propagandei sub Nichifor Crainic şi apoi Al. Marcu. În 1945 este încadrat în lotul "ziariştilor" şi condamnat în contumacie la închisoare pe viaţă. Se ascunsese la rudele sale din Slatina şi a trăit în podul casei acestora timp de 23 de ani: în 1967 a fost denunţat de un vecin. L-au arestat, dar s-a constatat că se încadrase în prevederile legii din 1964 şi a fost eliberat. Abia în 1982 a reuşit să publice un volum de Poeme, susţinut fiind de Şerban Cioculescu, dar şi de Zaharia Stancu. Sunet peste culmi, 1985; Călătorie de toamnă, 1988. După 1989 a publicat câteva antologii de versuri, i s-a prezentat o piesă la radio, dar abia după dispariţia sa, o asociaţie culturală din Slatina a început editarea integralei scrierilor acestui urgisit al soartei, care în deceniile de recluziune nu a încetat să scrie: poezie, romane, piese de teatru, eseuri, memorialistică. Mereu animat de credinţă şi de credinţa în steaua neamului său.

Citeşte mai mult:

 http://www.rostonline.org/rost/mai2006/pan-bio.shtml

Despre modul cum Securitatea a  încercat să-l racoleze ca informator:

http://www.rostonline.org/rost/mai2006/pan-credinta.shtml

I-am pus o placa memoriala in str. Pitar Mos nr. 8.     

Din Ion Lazu: Intruşii.Odiseea plăcilor memoriale:

5 mai. 07. (...). Pe Pitar Moş 8, pentru Pan M. Vizirescu, pe care l-am vizitat prin 96-97 cu Pan Izverna, când ne-a povestit viaţa lui de ostracizat, ascuns 23 de ani în podul casei unei rude din Slatina. În dreptul ferestrei octogenarului, candelabrul miraculos al unui cireş înflorit... Am făcut atunci o înregistrare (despre corifeii interbelici: Iorga, Crainic, Arghezi, Blaga), pe care Izverna spune că a publicat-o. În această casă, aparţinând lui G. Ştephănescu, fondatorul Operei române, se aduna elita literară de la sfârşitul veacului trecut, însuşi Eminescu a venit de câteva ori şi a citit din versurile sale. N-am înţeles dacă P.M.V. locuise aici şi înainte de 44, pe când era în Ministerul propagandei – şi-a dat demisia la 23 august, în semn de protest faţă de gestul Regelui Mihai, considerat trădător de ţară. Îmi amintesc că ne-a vorbit foarte elogios despre fratele său Smarand, mort foarte tânăr, o mare speranţă a culturii noastre. P.M.V. pleda ca acest imobil să fie trecut în patrimoniul culturii şi să devină un sediu de acest gen. Pe faţadă, acoperită de mari crengi, nu uşor de reperat chiar de studenţii care mişună în clădirile de peste drum, este plasată o placă memorială pentru George Ştephanescu, „compozitor, dirijor, prof., fondatorul Operei române.” Mi se spune că moştenitorul imobilului este un Maximilian Toma, acum în străinătate, iar administratorul a fost prins furând şi e dat în judecată.

(...)

13 noiembrie 2007: (punem placa pentru poetul A.E. Baconski...) De acolo mergem în Pitar Moş nr. 8, unde punem placa memorială pentru Pan M. Vizirescu. Dar nu cu Pan Izverna eram când ne întreţineam cu Ahoe? Nu tot el mi-a dat adresa lui Andrei Pandrea, prietenul lui şi fost coleg de studenţie-la medicină, când am mers la Paris? Nu cu Pan Izverna eram când l-am cunoscut pe Vizirescu, la M.Ţ.R.? Şi împreună l-am vizitat la etajul I, în spate, luându-i şi un interviu pe care apoi P.I. l-a publicat în revistă? Am păstrat legătura cu distinsul domn, am primit autografe pe cărtile Domniei sale, am luat parte, impreuna cu Pan Izverna, la sedinta de recurs privind procesul Ziaristilor... M-a indemnat sa colaborez la Gandirea reaparuta la Sibiu... Si,, mai emoţionant decât orice, a ţinut să vorbească la lansarea volumului meu de versuri Poemul de dimineaţă, în toamna lui 1996. Împreună cu Cezar Baltag, căruia i-am pus de curând o placă memorială, la două blocuri mai încolo de cel în care locuiesc... În volumul lansat, o poezie dedicată lui Pan M. Vizirescu, aşa cu se şi cuvenea...

Iată cum punerea plăcilor memoriale pentru aceşti scriitori dreagi mie mi-l aduce o dată în plus alături pe bunul meu prieten din câteva decenii de trecută viaţă literară...Acum îmi spune că Al. Paleologu s-a purtat rău cu manuscrisele lui Petre Ţuţea, alt destin zdrobit de comunişti, omul pe care mi l-a prezentat cândva la o masă din grădina Uniunii, iar eu nu am reacţionat în niciun fel, pentru bunul/ruşinosul motiv că nu auzisem absolut nimic despre acest faimos pe vremuri coleg de generaţie cu Cioran, Eliade şi compania.

Îmi mai spune acest poet şi totodată medic fără bani al scriitorimii (în felul lui V.V.), un lucru pe care îl ignoram: că nu s-a putut urca în maşină ca să meargă la Slatina, la înmormântarea lui P.M.V. din cauză că s-a băgat dna George Georgescu, fără comentarii; când Pan Izverna ar fi dorit să vorbească la înmormântarea venerabilului de 94 de ani, condamnat de comunişti la moarte, în contumacie şi trăind ascuns mai bine de 23 de ani...

Apare un tânăr foarte suplu, poate soţul doamnei cu copil mic, de data trecută. Apare şi micuţul Claudiu, 3 ani. Cam răcit, după cum ne spune, azi nu merge la grădiniţă... Punem placa; însă Pan Izverna nu ne-a mai aşteptat, plecând în grabă la Uniune, să depună facturile pentru indemnizaţia de înmormântare a Irinei, fiica sa. Doamne, de ce i-ai sortit omului această cea mai crâncenă durere de pe lume: moartea  unicului său copil?

 ***

Iată şi însemnarea din jurnalul acelor ani (Ion Lazu: Lamentaţiile Uitucului, în manuscris):

 2 aprilie 1993. La Pan Vizirescu. Cireşul uriaş înflorit din faţa ferestrei de la etajul I. O casă boierească, din celălalt secol, unde se făceau serate muzicale, unde se zice că ar fi venit însuşi Eminescu, apoi şi Enescu, îmi pare. O casă pe care Pan Vizirescu propune să fie trecută în patrimoniul Uniunilor de creaţie, să fie un fel de casă a artiştilor vîrstnici. Acest bătrînel fascinant, dens în idei, patetic.

23 de ani ascuns de sora lui, într-o casă peste drum de liceul Radu Greceanu. Ar trebui să o identific, să propun cîndva o placă memorială. P.V. a cioplit iconiţe, cruciuliţe, ca unelte folosindu-se de ce-a avut la îndemână: limbi rupte de briceag, spiţe de bicicletă; obiectele artizanale, în modestia şi sinceritatea lor, sunt acum înfăşurate în hîrtie galbuie de sac ciment, strînsă sul cu sîrmă. Zice acest om duduind de idei: niciodată nu-mi ajungea timpul, cîte aveam de făcut. Se ascundea în podul unei case unde trăia sora lui cu familia. Numai noaptea cobora uneori din pod şi făcea câţiva paşi prin grădină... A scris în tot acest timp. Un nepot, în dorinţa de a-l ajuta, i-a îngropat manuscrisele sub podeaua grajdului. Le-a prins umezeala, multe pagini sunt de nereconstituit. Ce păcat!

Am avut norocul să întîlnesc acest bătrîn minunat, care la 91 de ani este mai viu ca noi toţi la un loc. Cireşul acesta e un spectacol, zic. El: Face fructe mari, dar nu le ţine. Zice: N-am scris nici un cuvînt fără să mă întreb unde e Dumnezeu, unde e poporul român. Iorga şi Crainic, cei doi care au deşteptat conştiinţa naţională. Află că am publicat zece cărţi: Exclamă, către poetul Pan Izverna: Zece cărţi!? Ne-a întrecut.

Poezia zilei: Ion Lazu

Abia prin foi...

                       Lui Pan M. Vizirescu

O, ştiu, e soarele în creştet

Şi-n geam se-aruncă valuri verzi,

Dar un apus se-nclină veşted

În care gândule te pierzi.

Din tot ce fusem şi făcum

Abia prin foi de se mai ştie,

A mai rămas deasupra mea acum

Doar mâna palidă ce scrie

Cuvinte ce abia se înţeleg.

Ci mâna e dintr-un mai vechi înec...

(1996)

Lidia Lazu: Cântece în aer liber: 

acropole 1:

http://youtu.be/LNE1Lsvyv2k

           

Ion Lazu

Limba şaitrocului. O evocare şi o dedicaţie.

                                              

Pe la începutul anilor şaptezeci, făceam parte dintr-o echipă de cercetări geologice pentru aur în munţii Banatului, zona Topleţ-Domaşnea-Teregova-Cornereva. În principal, prelevam probe sistematice pentru analize mineralogice şi chimice. Ni s-a trimis din Centrală, la un moment dat, raritate, un şaitrocar pe care în perioada campaniilor şi-l disputau mai multe echipe. În luna cât a stat la noi, mergea pe principalii afluenţi din zona prospectată, din aproape în aproape şi spăla nisipul aluvionar. O metodă simplă, tradiţională, însă prin care se putea face o departajare precisă între văile pe care avea rost să continuăm cercetările şi altele unde lucrările trebuiau abandonate. Căci e ştiut, de unde nu e (aur) nici Dumnezeu nu poate obţine. Dar ce este un şaitroc? O unealtă din lemn, scobită dintr-o singură bucată, cam ca o copăiţă, însă adaptată scopului. Se pun câţiva pumni de nisip  din locurile unde  torentul depune aluviuni, se umple şaitrocul cu apă şi prin mişcări circulare energice, care să antreneze tot materialul solid de pe fundul şaitrocului şi să-l sorteze în funcţie de greutatea specifică, se aruncă din când în când peste margine o parte din acea tulbureală -, în ideea că firele de aur, dacă sunt, vor rămâne la fund. (Aurul fiind de 4-5 ori mai greu decât celelalte minerale.) Sigur, există riscul de a fi şi ele antrenate de celelalte fragmente, dacă manevrele nu sunt făcute cu iscusinţa necesară. Oricum, noi degeaba ne străduiam, nu aveam îndemânarea necesară... Parcă mă văd, în ipostaza mea de debutant  neîndemânatec...Interesaţi noi înşine în cel mai înalt grad, îl priveam cu admiraţie şi cu invidia de rigoare pe nenea Micloş, ardelean care de altfel nu vorbea o boabă ungureşte, însă e ştiut că autorităţile chezaro-crăieşti au maghiarizat fără milă numele transilvănenilor. Un  virtuoz al şaitrocului, însă un om cu deosebire sărac -, deşi lucrând cu aurul, nu? După zeci de minute de manevre insistente, pe cât de trudnice, ţinând mereu şaitrocul la nivelul apei, nenea Micloş stând el însuşi în apa rece-învolburată a torentului, cu cizmele lui de cauciuc înalte până la coapse, puteam privi în fine „limba” pe care ne-o etala, spre edificare, pe fundul concav al şaitrocului, după ce scursese apa dinăuntru. O limbă a adevărului, aş spune, imposibil de contrafăcut. Şi întradevăr, de data asta zarurile erau aruncate, ce s-ar mai fi putut adăuga prin cercetări oricât de sofisticate şi costisitoare? Pe ogaşul cu pricina era aur sau nu era. Limba aceea incoruptibilă ne spunea totul, fără echivoc: vedeam cristalele de granat, sfen, titanit, zircon, rutil, magnetit scânteind fiecare cu forma şi culoarea cunoscută nouă, iar ochii noştri scormoneau printre ele, în căutarea orbitoarelor bobiţe de aur galben. Erau de zărit, totuşi, ori nu? Musai să citim soarta cercetărilor noastre acolo, pre limba aspră şi nemincinoasă din căuşul şaitrocului. Pe când nenea Micloş, oricât de bucuros în sine-şi,  rămânea impenetrabil, în acest moment al adevărului. Iar în fapt, era un om necomunicativ, retras, singuratic şi, cum spuneam: sărac-lipit. Nefamilist: Salariul şi-l toca, serile, la bodega din capătul cătunului. În după-amiezile libere, cu aceleaşi cizme de cauciuc până la şolduri, dădea la undiţă în râul Cerna din vale, în Belareca... Schimbând sclipirea de comoară a firelor de aur pe cea a argintie a solzilor de peşte. Care totuşi îl ajutau să supravieţuiască în soarta lui de om răzleţit ...

Dar ce spune până la urmă, pe înţelesul celor care vor să priceapă, nemincinoasa limbă a şaitrocului? Ea spune fără echivoc ceea ce ne-a spus şi marele Tolstoi şi ce va rămâne valabil pentru tagma scriitorilor până la sfârşitul sfârşitului. Spune aşa Leovuşca: „Numai din trudnica cernere a cuvintelor se poate alege aurul.”

Scriitorii unui neam sunt acei oameni răspândiţi-răzleţiţi-ca-şi-pierduţi pe pâraiele de la obârşiile limbii, în căutarea obstinată a firelor de aur din comoara neştirbită a harului.

Dedic aceste gânduri scriitoarei Ana Calina Garaş, pornită  de timpuriu din inima păduroasă a Banatului craşovean (unde eu însumi mă nevoiam  în anii tinereţii) şi care, după un ocol  larg, pe cât de trudnic şi plin de bune învăţăminte, se întoarce plină de uimire şi recunoştinţă în lumea celor dintre care s-a ridicat, pentru a le etala firele de aur selectate cu iscusinţă din aluviunile gregare ale vremurilor.

I.L.

Ion Lazu - O pagină de jurnal, 1996
15 nov. 96 . Vineri. Numai mîine nu-i poimîine, ziua cînd se vor alege definitiv apele de uscat. Toţi trăim sub o mare tensiune. Teama vine mai ales dinspre computerizarea rezultatelor. Căci se spune insistent că acolo se pot face fraude de pînă la 10%. Au fost patru runde de confruntări TV, se pare că aseară, Emil a convins mai puţin decît în precedentele. Sperăm din răsputeri. Duminecă din nou în comisiile de votare, cu Lidia şi alţi colegi geologi. În perioada luni-joi am fost cu un echipaj electoral în jud. Olt, cu Edi, Dordea şi Riga. Ţăranii ne-au primit peste aşteptări de bine. Am lansat şi Elegiile, lume cam puţină, au vorbit George Enache şi N. Fulga, apoi eu. Aurel Gagiu a scris două articole în Oltpress. Din păcate Mircea Botez era în curs de internare la Bucureşti, pentru operaţie pe inimă. Cristina a spus că a dat la cules poeziile pentru copii, “deşi poate n-ai să crezi”. Mi-ar fi plăcut să vină ca alte dăţi profesorii mei Nicolae Popescu, dna Jitaru, care luase cartea de la dna Botez. Vine Gică Ş., noul deputat Carol Kovacs şi Cornel P. plus Rodica M. de la Prefectură. Dna prof. Ungureanu s-a scuzat. Ieri, la birou, Dan Pomîrjanschi îmi aduce Luceafărul cu un articol de Dan-Silviu Boerescu, o cronică nu rea, dar în care moftangiul se obrăzniceşte, de parcă ar avea cineva nevoie de hatîrul lui. O secătură, om nu neapărat  foarte talentat, însă fără pic de caracter. Faţă de asemenea ipochimeni care, cu vedetism, se cred arbitri şi tropăie prin cărţile altora (“am încercat din răsputeri să fiu drăguţ cu autorul şi implicit cu editorul lui”), te intrebi dacă măcar ştiu bine pe ce lume se află. Din păcate îşi găsesc loc în paginile revistelor, găsesc de aceea inşi care să se uite în gura lor, se cred avizaţi, citiţi, ascultaţi, li se pare că e ceva “să-ţi dea tîrcoale demonul ironiei cîrcotaşe”, “uite că uneori sunt şi eu om şi sacrific răutatea mea critică pe altarul prieteniei” etc. Îi dau telefon lui Ţone, regretă, mă roagă să nu iau în seamă etc. Zice: din păcate e talentat, e şi primejdios, are relaţii etc. Şi că e musai să scoată revista lui literară, pentru a se lua de piept cu toţi preopinenţii. Dar mă întreb: Ce am eu şi ce are poezia mea cu toate luptele astea de orgolii, în care am nimerit. Dle DSB, tînăr critic literar de 33 ani şi rîvnă incontestabilă, dta nu ai pic de ruşine? (...)

Olaru Leonard, profesor geologie Iaşi, amic dintr-o vacanţă la Pîrîul Rece. Acum aflu că e din sudul Basarabiei, veniţi în 38. Tatăl săpat de un legionar care voia să-i ia postul. A şi murit în 45, din cauza îmbolnăvirii la refugiu. În 45-47 îi vînau să-i trimită în URSS, dar un inspector şcolar Roşca l-a făcut scăpat. Tot de la Olaru aflu că a fost coleg de şcoală normală cu Ion Gheorghe la Buzău, zis Biţă, era în dispreţul general al clasei pentru că avea mania să adune de la gunoiul şcolii şi să depoziteze în pupitru fel de fel de capace şi capete de sîrmă. Din Florica. S-a dus apoi la Şcoala de literatură.

18 nov. 1996. Am cîştigat alegerile prezidenţiale, după cele locale şi parlamentare. Democraţia a învins, societatea civilă s-a impus. Şi totul a pornit de la Timişoara şi din Piaţa Universităţii. A avut cîştig de cauză răbdarea, nonviolenţa, perseverenţa în încrederea că şi la noi se poate, deşi ei ne umileau şi ne striveau cu majoritatea lor tîmpă.
(din Lamentaţiile Uitucului, în manuscris)

Va urma

Fotografii de familie...