Scriitorul zilei : Marian Popa  http://ilazu.blogspot.ro/2012/09/scriitorul-zilei-marian-popa-consemnare.html 
 Alţi scriitori din Calendar:
H. Sanielevici, n. 1875
Ioan Lăcustă, n. 1948     http://ro.wikipedia.org/wiki/Ioan_L%C4%83cust%C4%83
Paul Sterian, m. 1984


Poezia zilei: Ion Lazu (o poezie regăsită)

Visând mai departe

               lui Mircea Ciobanu, in memoriam

mă întreb de ce nimeni nu mi-a spus
până azi
de ce mie însumi nu mi-a trecut prin minte
că vom visa mai departe
şi după ce murim -
că am putea visa că vorbim
cu prietenii rămaşi în viaţă şi de asemenea 
cu cei morţi mai înainte

şi de ce nu, când eu însumi
de-o vreme încoace
cu atâta ardoare visez
că vorbesc cu prietenii de dincolo
Mitică, Mircea, Constantin, Petru 

de ce atunci nu m-ar visa şi ei pre mine
de dincolo, tocmai când eu îi visez de aici,
ghemuit lângă trupul iubitei

de ce n-am apărea, unii şi alţii
iluminaţi
La capetele aceluiaşi vis: dormind fiecare 
în somnul lui  - şi visând mai departe?

(atâta teamă de moarte, 
din veac în veac, din tată-n fiu, 
din iubit în iubită şi
de la prima la ultima suflare -
şi nimeni să nu aibă ştiinţă 
despre acest fapt simplu
că tot astfel cum visăm uneori
că ne-ntâlnim şi discutăm cu cei duşi de pe lume,
tot aşa şi ei, abstraşi din moarte,
ne visează pre noi, cei încă vii  -

că ne căutăm şi vorbim într-un vis dintre lumi
cum ne-am regăsi într-un nor argintiu -
şi că  a comunica în vis cu cei duşi
e poate singura formă de nemurire).
16 iulie 1996

Ion Lazu : Despre câinii străzii. Ai străzilor. Ai marilor oraşe din dulcea ţară.

În timp ce ni se pregăteşte Ceva legat de Roşia Montană, de cel mai mare zăcământ auro-argentifer din Europa (ca să nu mai vorbim de metalele rare conţinute: Wolfram, Vanadiu, Molibden, Cobalt etc, etc, care ar putea fi mai valoroase decât aurul despre care ştim cu toţii), opinia public dă în clocot în legătură cu soarta câinilor maidanezi, deveniţi nu de azi-de ieri, ci de câteva bune decenii, o adevărată primejdie pentru bucureşteni dar şi pentru cei ce se aventurează (ca provinciali) prin jungla stradală a urbei. Să mai adaug că aceşti prieteni neegalaţi ai omului au devenit o prea grea povară pe umerii contribuabililor, ai municipalităţii în ultima fază a acestei poveşti tipic dâmboviţene? Pentru că, dragilor, povestea câinilor maidanezi, ni se potriveşte nouă românilor ca o mănuşă! (Şi ne lipseşte precum chelului tichia de mărgăritar…) Cum s-a ajuns aici?

E o istorie mai încâlcită, care, cum sugeram, întregeşte chipul românului neaoş. Cum e românul (în ochii românului patriot la sânge)? Şi ce-aş avea eu de adăugat ori de corijat? Ştim bine cu toţii cum e românul! Nu numai că ne-a dăruit Dumnezeu cu “o ţară bogată şi frumoasă, un popor harnic şi talentat”, cum auzeam la Congresele dejiste din anii cincizeci ai trecutului secol. “Harnici şi talentaţi” era acolo o exprimare rezumativă, căci la congresele PMR /PCR erau multe alte lucruri mai importante de adus în discuţie. Căci, în fapt, noi românii suntem pâinea lui Dumnezeu, nu alta! Suntem, ca fire: demni, buni, blânzi, ospitalieri, miloşi. Ştim ce e mila, iertarea, fraternitatea. Apoi, la nivelul conştiinţei, suntem: drepţi, cinstiţi, suntem mai ales: credincioşi, ne iubim aproapele mai mult decât pe noi înşine. La noi bisericile sunt pline, se construiesc anual în această ţară a ortodoxiei strămoşeşti cam 300 biserici în fiecare an. Se închid în schimb spitalele. Se închid şcolile, înainte sau după ce deja s-au dărâmat, din lipsă de fonduri, dar şi din lipsă de cadre didactice, din lipsă de şcolari. S-au redus atât de mult locurile în spitale că dorm doi şi trei bolnavi într-un pat; ai dormi şi la înghesuială, ţi-ai aduce şi medicamentele de acasă, ţi-ai aduce şi de-ale gurii - însă nici asta nu se mai poate.

De la o guvernare la următoarea, situaţia a scăpat definitiv de sub control. Nu am de gând nicicum să dau cifre. Le ştim cu toţii. Câte biserici se târnosesc anual, câţi medici ies de pe băncile facultăţilor şi nu au unde să se angajeze, în timp ce seminariştilor li se deschid perspective mai ceva ca în Paradis. Să spun, pe bază de cifre, că:

- suntem ţara pe care tinerii o părăsesc fără regret, în căutarea unui loc de muncă în străinătate, ceea ce are repercusiuni grave asupra familiei, a celului de bază a societăţii?

- că suntem ţara cu cea mai gravă scădere de populaţie,

- că avem cea mai scăzută medie de viaţă,

- că sănătatea naţiunii este… pe targă?

- că deţinem recordul avorturilor în lumea întreagă? Să mă opresc o clipă doar la acest aspect? Să dăm cărţile pe faţă în privinţa educaţiei sanitare? Nu a ajuns până pe malul Dâmboviţei vestea cu prezervativele, nici cea cu contraceptivele, nici celelalte metode de prevenire a sarcinii nedorite? Aceşti tineri cu deosebire isteţi, măcar aparent, manevrând cu aplomb jocurile pe calculator, pe IPod, pe mobil, pe… şi care se exhibă public, dând de înţeles că nicio taină de-a amorului nu le este străină, etalându-ni-se fără perdea… să fi uitat ei azbuchea îngrijirii personale, a igienei şi sănătăţii? Măcar dacă teribila scălâmbăială sexualistă de la televiziuni s-ar fi însoţit de cunoştinţele minim necesare în privinţa urmărilor nedorite ale amorului liber… Dar se vede treaba că tocmai aceste lucruri elementare le scapă, în continuare.

Dar ce se întâmplă, până la urmă (de cealaltă parte a Pieţei pline de manifestanţi) - în chestiunea câinilor maidanezi?! De ani şi ani, de câteva decenii, numărul câinilor fără stăpân din Bucureşti creşte fără limită. Au devenit un pericol pentru orice trecător. La intervale, printr-un capriţ al mediei, aflăm din nou de atacuri dezastruoase ale haitelor din cartiere, de victime cu duiumul. Cinci sute de oameni agresaţi într-o zi? Sau într-o lună? Pare să nu mai conteze, pe cât de înspăimântătoare este situaţia ca atare. Când toţi ştim prea bine că în celelalte ţări europene un astfel de incident este aproape exclus. Pas cu pas, cu metodă, în consens, lucrurile au fost aduse sub control, la toate capitolele. Câinele are un stăpân care-şi cunoaşte îndatoririle, şi nu de ieri, ci din generaţie în generaţie. Lesa, botniţa. Punga pentru adunat dejecţiile. Nici nu trebuie să te hărtănească un câine, ci e destul să se repeadă la tine: urmează procesul, amenda, dacă nu despăgubirea pe toată viaţa. Nu-i de glumit. A avea un câine este o teribilă responsabilitate în ţările civilizate. În America, şi mai drastic.

În fine, de data asta lucrurile au intrat şi la noi în linie dreaptă: strângerea tuturor câinilor vagabonzi, înţărcuirea lor (inclusive hrănirea, asistenţa veterinară, etc.). Se va da un scurt răgaz pentru ca Asociaţiile iubitorilor de câini şi orice persoană în parte să-şi poată alege un animal preferat. Să-l adopte. (Vorbim de parcă ar fi în chestiune adopţia unui copil.) Aici, la creşe şi case de copii nu dă buzna mai nimeni. La câini, totuşi, noi românii - find în mod tradiţional şi prin excelenţă miloşi, ne vom precipita, spre a ne etala mila creştinească. S-a încercat înregistrarea, marcarea, până şi sterilizarea maidanezilor. În alte ţări stelilizarea intră în fişa postului, cum să spun. Să vedem câţi câini vor fi adoptaţi, câţi vor rămâne în ţarcuri, pentru eutanasiere.

Să-şi fi dat seama românul simplu dar onest şi bine informat că sterilizarea nu e o soluţie? M-aş foarte mira. Şi apoi, după sterilizare (ideea ce-l oripilează pe românul înţelegător într-ale “naturelului”…), câinele cu pricina mai poate trăi încă 10-15 ani, bine-mersi! Pe spezele contribuabililor, desigur. Iar un câine astfel întreţinut, în condiţii “omeneşti”, aflăm că ar costa mai mult decât întreţinerea unui copil la orfelinat, decât subzistenţa unui bătrân la azil… Constatăm că în capitalism, omul nu mai este “cel mai preţios capital”, cum ne învăţase Marx… ci câinele este…

Dar nu e de mirare că nici după sterilizare numărul de câini ai nimănui nu a scăzut în mahalale, ci dimpotrivă, creşte în continuare? Pare un paradox strict românesc, nu? Un apanaj al plaiurilor mioritice… Am să încerc o explicaţie, cu toată modestia, cu toată marja de siguranţă a unei Ipoteze. Câinii din Bucureşti sporesc şi după episodul cu sterilizarea pentru că aici, în Capitală, se adună câinii de pripas din tot Bărăganul. (Nu se miră nimeni că un câine poate străbate distanţe de sute şi sute de km.) Ei vin spre oraş, din toate satele Câmpiei Române şi chiar de mai departe. Vin aici atraşi de existenţa tomberoanelor totdeauna doldora de hrană…  O atracţie irezistibilă, veţi admite. (Uneori, dau raită pe sus şi cârduri de pescăruşi, atraşi şi ei de ispititoarele lăzi de gunoi. Darmite câinii.). Încă pe la mijlocul anilor optzeci poetul Adrian Păunescu se înduioşa de faptul că pe autostrada spre Piteşti erau de văzut stîrvuri de câini loviţi de autoturisme, de camioane şi TIR-uri…Milos nevoie mare, ca poet şi ca roman simţitor, Păunescu nu înţelegea faptul simplu că respectivii câini plecaţi de prin satele sărăcite, se pripăşeau de-a lungul autostrăzii, ispitiţi de rămăşiţele dejunurilor pe iarbă ale celor plecaţi la drum…

Chestiunea este mult mai serioasă şi, cum avertizasem, eminamente românească. Spun din ce-am văzut la faţa locului, în timpul celor patruzeci de campanii prin cele mai îndepărtate cătune ale ţării. Ştim şi noi şi am apucat acele vremuri, mai ales că am copilărit la ţară: săteanul îşi ţinea câinele pe lanţ câtu-i ziulica; seara, încuia poarta şi dădea drumul câinelui să păzească gospodăria. Dimineaţa, din nou în lanţ. În astă formulă, al doilea câine nu-şi avea rostul. Însă nici câinelui de strajă nu i se prea dădea de mâncare, aruncându-i-se un os, un zgârci, la ocazii, iar lăturile mergeau în troaca porcului... Apă leorpăia el pe undeva, însă ideea sănătoasă a săteanului este că un câine îşi găseşte şi singur de înfulecat ceva, pe undeva, (eventual orătăniile de la vecini, intrate pe sub gard…), iar dacă nu, se “serveşte” de la privată, recte gluga de coceni din grădină. Serviciu contra serviciu! Toată lumea mulţumită. La ce să-şi mai sape gospodarul o privată în lege? Cu ridicarea nivelului de trai din vremea colectivului, când săteanul a rămas de izbelişte, cu ograda goală, condiţiile pentru câinele casei nu s-au îmbunătăţit, ba dimpotrivă! Asta neînsemnând că specia nu se înmulţea în continuare.  Nici vorbă de vreun control privind înmulţirea speciei. Vă amintiţi teribila poezie a lui Esenin: “Căţeaua în viforniţa de-afară / Fătase şapte căţeluşi roşcaţi…” Urmarea se ştie: mujicul i-a înecat pre toţi... Dar şi câinii şi-au mai pierdut din încrederea în stăpânul lor…  

Şi a început exodul câinilor spre oraşe, practic spre tomberoane şi coşuri de gunoi. De ce ne-am mira, când ştim cum s-au oploşit urşii în preajma tomberoanelor din staţiunile de odihnă? Vine alde Moş Martin acolo de dragul turiştilor? Îi încântă zarva şi tevatura acestor intruşi care nu ştiu decât de chiolhan? Aceste fiare nu s-au îmblânzit în niciun fel, ci sunt constrânse să vină la tomberoane, pentru că pădurea în care îşi făceau veacul, neştiuţi de nimeni, (neîntâlniţi de mine vreodată, în cele patru decenii, singur prin pădure!), vânturate de oameni, traversate de şosele cu circulaţie zi şi noapte, le-au diminuat drastic sursele de hrană. Am văzut deci tratamentul nemilos al sătenilor, iar pe de altă parte autismul acestora, nepăsarea cu privire la soarta acestor slujitori fideli. Câinii şi-au luat lumea-n cap. Au ajuns vagabonzii străzilor. S-ar ataşa instinctiv de cineva anume, sau de altcineva, de cele mai multe ori tentative fără succes. În multe rânduri astfel de câini ai nimănui m-au “preluat” noaptea, de la gura metroului, urmându-mă în drum spre casă şi s-au oprit doar în prag, aşteptând să le dau drumul în holul blocului. Nu am făcut acest lucru, din motive pe care le bănuiţi. Câinele revenea pe trotuar, în aşteptarea altui trecător nocturn, de care să se ataşeze. Sunt mişcătoare aceste aspecte. Se observă un câine al nimănui, oprindu-se disciplinat pe bordură, în dreptul trecerii de pietoni, privind mai întâi spre stânga, apoi spre dreapta, privind şi schimbarea semaforului, ca să nu rateze trecerea pe trotuarul de vis.a-vis. De parcă l-ar fi şcolit cineva. Sau strecurându-se la metrou, ajungând pe peron, orientându-se cu privire la direcţia de mers, intrând pe uşa vagonului şi stand cuminte: până la prima, până la a doua staţie, după interes… Te impresionează, nu? Te duci cu gândul la nebănuitele disponibilităţi ale speciei  devotată omului încă din negurile preistoriei…. Dar, o dată în plus: de ce ai nimănui – şi ai tuturor?!

“Gură de om, gură de câine / Cere pâine…” vorba lui Victor Eftimiu (tot poetul le spune mai bine!) De cum se lasă seara, acum tot mai repede, dar şi peste zi, la orice oră, pe la tomberoanele dintre blocuri se fofilează nişte oameni fără căpătâi, de-acum numiţii homless, care scotocesc prin gunoaie (împrăştiindu-le pe jos, fără păs…). Deşi o luptă pentru deşeurile menajere există şi e de-acum oficializată, totuşi pare evident că anume câinii se descurcă mult mai bine.  Aţi observant ce bine se prezintă, în postura lor de câini-ai nimănui? Graşi, frumoşi, cu blana strălucind, plesnind de sănătate. Spinările late, mai ceva ca la porcii puşi la îngrăşat… Când se întind pe jos, pe trotuarul cald, pe capacele de fontă ale canalizării, parcă se revarsă , precum o cocă pusă la dospit… Dacă ai pornirea fantezistă să le arunci un colţ crocant de franzelă proaspătă, un segment de covrig cu susan,  o jumătate de brioşă, acolo, vei avea surpriza să constaţi că abia de-şi îndreaptă nara spre bucăţica ce ţi-ai luat-o de la gură: nu se atinge în veci câinele comunitar de pâinea ce i-o arunci! Asta fiind cruda realitate. Iar mai simplu ar fi să declar, pe proprie răspundere, că specia canină este cea mai prosperă din Bucureşti. Îi merge de minune! Poate doar unor afacerişti care au contracte cu Statul, poate doar unor politicieni oneroşi să le meargă mai bine decât câinilor comunitari. Rămâne de stabilit.

Concluzia abrupt, după atâtea digresiuni scriitoriceşti ar fi aceasta: Să se statueze situaţia câinilor începând cu mediul rural, care continuă să fie sursa proliferării canine şi a exodului ireversibil spre capitală.  Un recensământ drastic al câinilor existenţi, un control şi mai drastic al căţeluşilor fătaţi, al trecerii acestora de la un stăpân la altul.  Controale, impozite, amenzi… Şi totul va fi bine când câinii noşti maidanezi vor devani istorie…

                                            ION LAZU. 

Ion Lazu  - O pagină de Jurnal, 1994

4 mai 94. Tanti M., cât de penibilă îmi pare când pretinde că ştie totul despre noi toţi, că ei i se spune tot, că nepoţii fără osebire i se confesează dezlănţuit, ca unei instanţe supreme etc… cînd de fapt ea li se bagă cu dinadins în suflet, le violentează intimitatea – ceea ce eu resping de cînd mă ştiu, în relaţiile cu mătuşa – ea se aseamănă cumva cu Vrăjitorul din povestirea lui Th. Mann. Dar pe acest ins care îţi scotoceşte intimitatea, îl vei urî, după ce te dezmeticeşti. Scriitorul are alte metode decît indiscreţia.

La 18,30 la vernisajul expoziţiei Pete şi lumi imaginare, la Institutul Francez, cu Lidia. Poze 40-60 sau şi mai mari, toate foarte reuşite, aproape suspecte de a fi suportat şi intervenţia autorilor. Şi un chestionar pe care te rugau să-l completezi. Mă prezint celor doi autori, foarte încîntaţi de cunoştinţă şi foarte impresionaţi de tot ce le-am scris. Le las albumul şi textul în franceză şi cartea lui Baltrusaitis Aberaţiile. Olivier spune că a întrebat pe toată lumea de trovanţii de la Gresarea şi n-a ştiut nimeni. Le fac o schiţă cum se ajunge acolo. Îmi spun că în Rio de Janeiro au fost completate 100.000 chestionare. Îmi dau telefonul de la gazdă şi mă roagă să ne revedem pentru o discuţie aprofundată.

În staţia metrou Victoriei intru în vorbă cu două studente basarabence care îşi vorbesc în ruseşte. Le întreb de ce. Gîndim în limba rusă, mi se destăinuie, facem efort să vorbim româneşte. Da, zic, numai de plîns plîngeţi în limba română. Cum spunea Grigore Vieru. Nu par să ştie la ce mă refer, sau poate nu înţeleg tot ce le spun. Una e din Dubăsari. Le spun de pictorul Valeriu Sandu, despre expoziţia lui de la naţional, nu au auzit. Le invit la Casa Studenţilor, le spun unde se află.

Trec pe la sala Atelier a Teatrului Naţional şi văd la subsol, în semiobscuriate, expoziţia lui Valeriu S. Foarte bună şi oarecum pe ideea din Pete şi lumi imaginare: Răstigniri, Frescă, Tristeţe, Zboruri, Cerbi, Vînat, Vîrf de deal – totul foarte decorativ, poate prea. Azi am apelat la Andreiţă să dea ştirea cu V. Sandu în Informaţia Bucureştilor de joi, iar pe cea cu Lidia în numărul de vineri, dictîndu-i la telefon şi două poezii de-ale Lidiei. Ei nu i-am spus, mai bine să fie o surpriză.

Va urma

Cărţile din bibliotecă: Ana Blandiana, Virgil Diaconu, Vlad Neagoe.

Fotografii de vacanţă...   Case din Bucureşti, III