marți, 10 septembrie 2013

Acropole Lidia Lazu 1

Un comentariu:

  1. Am ascultat, mai demult, acest cântec încropit, pe loc, acolo pe Acropole. Am scris acest poem, trăind starea de după acel cântec.

    Pasărea înainte de zbor

    M-am crezut şi eu, un Icar al acestui anotimp
    I-am spus păsării de pe ram:
    -Zboară, hai!... Zboară cu mine.
    - Eşti nebun, a spus pasărea ciugulind la o pană
    de sub aripa măiastră-albastră.
    Te vei prăbuşi fără viitor
    printre iluzii.
    -O, nu! Te afli în faţa celei mai mari minciuni
    Cine n-a crezut niciodată în Zborul simplu,
    n-a sărit în soare
    spre a-i opri razele.
    Lui, toate – nu-s decât o noapte lungă şi veşnică.
    Şi, am ridicat mâinile
    Ca un fulger împietrit într-o coloană de foc.
    -Acum văd, a ciripit pasărea
    Nu eşti, decât, umbra părinţilor tăi
    ce vin înspre noi
    tocmai din cer.

    RăspundețiȘtergere