Scriitorul zilei: Veronica Micle
http://ilazu.blogspot.ro/2012/08/scriitorulzilei-veronica-micle.html 

Lidia Lazu în recital... http://youtu.be/-bQEYKn9Cww


Poezia zilei: Nichita Stănescu
Într-o mare de plasmă

Într-o mare de plasmă
se balansează o pasăre.
Ea care este a aerului, - acum
în altă stare, în altă culoare,
în altă mişcare, - acum
trebuie să fie cu totul alta, acum.

Lipseşte greutatea, dar lipseşte
şi viteza, şi plutirea...
Se zbate pasărea într-o mare de plasmă
ca să-şi păstreze graniţa aripii
şi firea.

Poate că această stare nu va mai trece
niciodată,
poate că pasărea va rămâne definitiv în plasmă
şi poate
că înfioratul meu creier gânditor
va rămâne mereu locuit
de această fantasmă.

(din volumul În dulcele stil clasic, Ed. Eminescu, 1970)


O pagină de jurnal, 1993

6 nov. Ieri seară Lidia la Fedra şi se întoarce nu prea convinsă: vocile actorilor nu mai sunt ce-ar trebui să fie… Şi atunci cum de a luat Craiova toate premiile teatrale de anul trecut? O zăreşte în foaier pe Ioana Bulcă, singură. E impresionată şi o abordează. Băută.

Eu fusesem la Iorga despre Eminescu, conferinţă de Petru Creţia, secondat de Andrei Pippidi, prezentaţi de A. Pleşu. Asociaţia Ateneu vine de pe la 1867. Pippidi e nepot al lui Iorga. H. Bernea nu ştie să pornească microfoanele. Vine o femeie şi rezolvă. În sală peste o sută de inşi, s-a plătit o taxă de 300 lei. P.C. nu poate vorbi decît în picioare. Liiceanu şi H.B. nu au răbdare pînă la sfîrşit. Îl abordez după expozeu pe P.C., dar spune că nu e momentul pentru autografe; retractil, nu mă atingeţi, staţi cît mai departe de mine; pe hol îl abordează două doamne cu întrebări şi le răspunde la fel de nervos şi stereotip: nu e momentul, sunt lucruri pe care el le-a spus, pentru lămuriri vezi articolele lui din Rom. Lit etc. Însă Andrei Pleşu îmi dă un autograf. Pe Horia B. nu mai am inimă să-l abordez, amărît să constat cît de aroganţi şi de inabordabili sunt intelectualii din elită. P.C. se poartă chiar ca un corifeu. Probabil H.B. dă pe la muzeu o dată pe săptămînă şi atunci secretara se arată terorizată să nu-i furi timpul şefului, te întreabă dacă îl vei reţine un minut sau două sau cît? Că şeful nu are pic de timp...

Peste noapte L. doarme rău, probabil e agitată cu recitalul ei de peste o săptămînă. A. Pleşu dăduse un citat din Iorga şi spune că o probă ar fi ca intelectualii să ştie unele citate din marii oameni ai naţiei. 

7 nov. Unde e măreaţa sărbătoare? Lucrătura agenţilor nemţi, banii împăratului Vilhelm şi cîţiva sceleraţi precum Lenin şi Kamenev. Se poate o mai sinistră cacialma? (care a schimbat faţa lumii...)

În parc, cu Andrei şi Oglinzile lui Petru Creţia. O vorbire uneori în gol, totuşi, însă cu înaltă morgă.

MP: Poate că de fapt M.P. cea de acum – cea de după ruptură, nu-mi spune chiar nimic, oricît m-aş mobiliza eu ca să nu fim penibili – şi asta să fie explicaţia fîstîcelii mele cînd o întîlnesc, o dată la un deceniu. Persoana de după nu mai are nici o legătură cu geamăna ei. Hai să ne închipuim că în locul iubitei ar veni la întîlnire sora ei geamănă, iar tu ştii că nu e iubita, ci soră-sa. Un sentiment de frustrare, de confuzie. (Fiindcă vorbesc despre lucruri de pe vremea studenţiei, ştiu un caz cu două gemene de la Căminul Carpaţi, ieşeau la întînire cu băieţii ba una ba alta, după cum aveau chef, era felul lor de a se amuza…) Deci nu era problema că aveam prea multe să-i spun M.P., la întâlnirile noastre întâmplătoare - ci că de data asta nu mai aveam nimic să-i spun; şi că persoana ei îmi era practic indiferentă – însă eu, în onoarea fostei iubiri, nu voiam să recunosc situaţia asta jenantă. Dacă nu-i vorbeşti iubitei despre dragoste, atunci despre ce să-i vorbeşti?, această frază din romanul meu ar trebui scrisă aşa: Dacă nu-i poţi vorbi fostei iubite despre fosta dragoste, atunci e semn că nu mai ai ce-i spune şi nu te mai interesează ca persoană.

(din Lamentaţiile Uitucului, 1990-1999)

Cărţile prietenilor mei: Ileana Mălăncioiu, Liviu Ioan Stoiciu, Mircea Ciobanu.

Un comentariu pe blogul lui Ion Murgeanu la Discursul de la Oslo 1982 al lui G.G. Marquez 

ion lazu says:

4 august 2013 la 11:21 am

Ah! un discurs bine adus din condei de marele GGM, nicio mirare într-aceasta! nu lipsit însă de un binecunoscut iz de stânga… Ce-i drept, retorica funcţionează impecabil. La început statistici, care de care mai şocante, măcar la prima vedere. Fiindcă aduc în discuţie aspecte terifiante: câţi morţi, câţi exilaţi, desigur prin comparaţie cu oraşe şi ţări din Scandinavia, ca lucrurile să fie mai impresionante pentru cei ce asistau la Decernare. Dar cine nu cunoaşte hecatombele Istoriei, mai vechi sau mai noi?! Cine se mai miră de holocaust, de victimele celui de al doilea război mondial?!? Desigur, fiecare naţiune îşi cunoaşte mai cu seamă partea sa de suferinţă, de frustrare, de…şi la ocazii festive bate monedă pe drama naţională, pe nedreptatea Istoriei, pe lipsa de omenie a comunităţii internaţionale...
Dar să ne gândim olecuţă: Cât de mari erau discrepanţele dintre Lumea Nouă şi Europa!! La anul 1500, nu-i aşa, spaniolii i-au găsit pe băştinaşi în plină comună primitivă… I-au furat de tezaure, nimeni nu neagă asta, i-au exploatat, i-au canonit, le-au dat o altă limbă la nivel de continent etc, dar una peste alta le-au dat ocazia să vadă ce şi cum e cu civilizaţia secolelor XIX şi XX. N-aş zice că în aceste cinci secole sudamericanii s-au ales cu învăţătura că, mai ales în cazul naţiunilor defavorizate, progresul poate veni numai din munca aplicată, perseverentă. Religia au înghiţit-o, cumva, nu şi religia muncii. Iar de la Bolivar el Libertador încoace, democraţiile şi dictaturile s-au succedat în toate ţările Americii latine fără încetare, fără nicio noimă. Noima fiind că e mai lesne să pui mâna pe armă, să te înregimentezi unei ideologii şi să mitraliezi pe adversar, cu susţinere de la ruşi… Luptele de gherilă sunt activitatea de căpetenie a sud-americanilor, unii stipendiaţi de ruşi, alţii de americani… Revoluţii şi contrarevoluţii, mereu înainte… Marele GGM ştie prea bine toate astea, a scris despre… cum a scris despre… şi celălalt Nobeliat MVLlosa. Dar, umanitarişti, cu prilejul Nobelului, mai lansează o atenţionare către Europa tuturor responsabilităţilor: Ajutaţi-ne, nu ne lăsaţi de izbelişte!!! Nu-i mai puţin adevărat că lucrurile astea şi astfel de mesaje erau mai de înţeles la nivelul anului 1982, când încă existau cele două lagăre. Acum, Discursul lui GGM a devenit ceea ce şi era, încă pe atunci: pură literatură. O dovadă în plus, dacă mai era nevoie, că Literatura nu are nicicum aface cu ideologiile, de orice culaore ar fi ele, nici cu Politica acestei/acestor lumi nebune, nebune…
ION LAZU

ion lazu - Fotografii de vacanţă... În Groapa Văcăreştilor, III