Lidia în recital
Acropole, 1:
Scriitorul zilei: Saşa Pană
http://ilazu.blogspot.ro/2012/08/scriitorul-zilei-sasa-pana-poezii.html
Poezia zilei: Ileana Mălăncioiu
Pastel
Plouă într-un sat de munte uitat de lume,
Copacii mai putrezi se rup,
Prin ploaie trece o femeie bătrână
Cu hainele ude, lipite de trup.
Nu mai ştie pe unde s-apuce,
Drumul e putred de noroaie,
Doar trupul uscat de femeie de munte
Nu pare să fi putrezit de ploaie.
A ajuns la o casă veche,
A urcat treptele, a-nceput să dispară,
Printr-o fereastră putredă pătrunde înăuntru
Tot ce e putred afară.
(din Poezii, Ed. Vitruviu, 1996)
ion lazu: O pagină de Jurnal, 1993
Cărţile prietenilor mei: Doru Moţoc
ion lazu - Fotografii de vacanţă...În Groapa Văcăreştilor, VI
Bună dimineaţa, nană!
Acropole, 1:
Scriitorul zilei: Saşa Pană
http://ilazu.blogspot.ro/2012/08/scriitorul-zilei-sasa-pana-poezii.html
Poezia zilei: Ileana Mălăncioiu
Pastel
Plouă într-un sat de munte uitat de lume,
Copacii mai putrezi se rup,
Prin ploaie trece o femeie bătrână
Cu hainele ude, lipite de trup.
Nu mai ştie pe unde s-apuce,
Drumul e putred de noroaie,
Doar trupul uscat de femeie de munte
Nu pare să fi putrezit de ploaie.
A ajuns la o casă veche,
A urcat treptele, a-nceput să dispară,
Printr-o fereastră putredă pătrunde înăuntru
Tot ce e putred afară.
(din Poezii, Ed. Vitruviu, 1996)
ion lazu: O pagină de Jurnal, 1993
1
dec. La 75 de ani de la marea
Unire. În Piaţa Palatului Regal, de la 13:00 la 15:00, cca 30.000 de
participanţi; vorbesc: Rebenciuc, Andrei Pipiddi, Ticu Dumitrescu, Coposu,
Blandiana, Cerveni, Vintilă Brătianu, Matei Brătianu, Propact, UDMR, Babiuc,
PSD, Liga Studenţilor, Asoc. 21 dec, un regalist etc. Miting proregalist,
antiprezidenţial, antiguvernamental, anti-comunist, ca pe vremea Pieţii…
4
dec. Lidia aranjează în principiu cu Victor
Ionescu o vizionare pentru mediatizarea acţiunii Cărţi pentru Bucovina şi Herţa. Îmi vine ideea unor copii xerox
după manuscrisele Lidiei, să le includ în cele 21 exemplare ale ediţiei
samizdat. Să avem o ediţie bibliofilă, adăugîndu-i şi cîteva “comentarii”
grafice de-ale lui Andrei, sincrone cu opera.
6
dec. Duc articolul la Flacăra,
dlui I. Goia, apoi trec pe a edit. Eminescu şi vorbesc cu Ion Iovan şi Mircea
Ciobanu. Îi arăt lui I.I. volumul unicat al poeziilor Lidiei, îi place. De ce
numai într-un exemplar? Atunci vine Mircea şi îi vorbesc de recital. Se apucă
să citească două-trei poezii. Îi promit tot manuscrisul spre lectură.
Să-l iau de
personaj pe nebunul care desena în metrou: robust, absent, viclean, orientat
spre temele la modă, exhibiţionist. Ce e de aici pînă la Adrian Păunescu? O
cîtime de talent în plus, şi nemăsurată agresivitate a bardului, nimic în rest.
La
Rochefoucold, motto: Virtuţile noastre nu sunt adesea altceva decît vicii
deghizate. (Bănuiesc că se referă direct la impotenţi. Părând că este un
moralist sobru.)
Cu un geniu ca
acela pe care l–au avut un Mozart, un Bach, te întrebi ce neplăceri le-ar mai
putea rezerva viaţa? Şi constaţi, cu stupoare, că soarta care a fost atît de
darnică cu astfel de oameni, nu i-a scutit de niciuna dintre nenorocirile de
care au parte chiar şi cei de pe ultimele trepte ale umanităţii.
Caius, Botez
etc, par a spune: Nu eşti destul de deştept dacă nu faci în aşa fel ca toată
lumea să ştie asta şi, de se poate, să ţină seama de ea şi să te trateze în
consecinţă.
Harul. Cîntă
corul de la Patriarhie, pentru mîntuirea grupului Ilaşcu. Sf. Spiridon,
făcătorul de minuni, se pare că e un sfînt din neamul nostru. Într-un cor
bisericesc cîntă şi colega noastră Rodica S., cîndva prietenă intimă cu Angela,
acum în mare duşmănie. E de mirare cum A. nu se are bine aproape cu niciuna
dintre colegele de facultate; în schimb marea doamnă întreţine relaţii de
amiciţie cu multe din familiile pe unde a stat în gazdă. De la egal la egal e
mai greu să răspunzi exigenţelor ei. Şi
nu e ea omul care să treacă peste defecte cu vederea, să ierte, să-l
păsuiască pe omul care are şi el mici defecte…
Îmi e clar că
în momentul despărţirii – divorţ şi separare de bunuri – R. a fost de partea soţului.
Ce vor fi văzut amicii familiei în comportarea Angelei în timpul căsniciei lor?
E ştiut însă că îndeobşte i se trece cu vederea soţului ceea ce nu i se iartă
soţiei. Şi încă un lucru: cei din anturaj privesc cu umori diferite aspectele
unei căsnicii, însă se vor departaja net atunci cînd ruptura dintre cei doi e
iminentă. Rar se întîmplă ca prieteniile să supravieţuiască pentru ambii
combatanţi.
Nu i-am spus
colegei că R. cîntă într-un cor bisericesc, ar fi pufnit în rîs, cu dispreţ. Ai
ei nu sunt religioşi, ea însăşi nu are chemare mistică. N-ar înţelege nici dacă
i-aş explica alt aspect: că talentul, mult-puţin ce ni s-a dat, trebuie să-l
întoarcem lumii. Asta i-aş spune: Nu vezi că la împărţirea talentelor nu s-a
ţinut seama de nimic, de absolut nimic, cu atît mai puţin de caracter, de alte
înzestrări. Şi tocmai această constatare te duce cu gîndul la ideeea că nu ţi
s-a dat ţie anume, ci s-a dat cuiva pentru că exista la magazie şi trebuia dat
cuiva; or, acel cineva să nu o ia ca o favoare, ci ca pe o datorie care i-a revenit.
Ai voce, cîntă pentru ceilalţi, care nu au avut acestă baftă chioară! Ai talent
la desen, desenează, umple pereţii cu imagini frumoase sau nemaivăzute! Nu ai
avut un merit special cînd l–ai primit, deci eşti dator să-l întorci celor care
nu l–au primit. Întrebîndu-te dacă ei nu l-ar fi folosit mai bine. Nu ascunde
talentul, pentru că nu e al tău. Colega nu ar înţelege astfel de lucruri, i
s-ar părea că fac o pledoarie pro domo. Cînd am vorbit de România ca de o
închisoare în care am trăit cu toţi, a spus că ea personal nu a avut nimic de
întîmpinat cu cadrele, cu rudele… că a primit pe loc viza să plece în excursii
în Franţa; Meleacă i-a semnat adeverinţa pe un perete. Uită cît ne frecau pe
noi, ceilalţi colegi, cu autobiografii de cîteva ori pe an; că Radu Capră a
fost dat afară din facultate. Ea: dacă nu am avut nimic la dosar, dacă părinţii
tatei au murit pe cînd el avea 8-9 ani… La urmă admite: da, eram prea mică, eu
nu deranjam pe nimeni, de inşi ca mine nu le păsa celor de la secu. (Le păsa de
oricine, dacă exista suspiciunea că va rămîne în străinătate…) Într-un fel, nu
diferă de Coca Marin, colega geografă, care ca directoare de liceu va fi primit
destule plocoane care să o mutileze sufleteşte pentru totdeauna. Dacă i-aş
repeta ce mi-a spus o bună prietenă de-a ei: Cine a mîncat de la gospodăria de
partid, acela nu uită, rămîne roşu pînă la sfîrşitul vieţii.
Nu suportă
organic pe cei care au altă fire şi altă atitudine în faţa vieţii; să nu uităm
de Gherasie, chiar pe Nae îl priveşte de sus: De ce? Probabil pentru că nu s-a
însurat: Ar fi chiar ofensată dacă i-aş spune că îl consider pe Nae drept una
dintre minţile cele mai meritoase din întreprindere. În subsidiar, bănuieşte
asta, dar îi e ciudă. I-aş putea argumenta de ce între Nae şi Lucica eu îl aleg
pe el -, dar adevărul întreg e că Angela nu s-ar alege decît pe sine. Spre
deosebire de ea, eu sunt entiziasmat de cîte ori observ la alţii însuşiri pe
care eu nu le am.
Dacă mă
gîndesc, religia creştină are la bază ideea de har: cineva primeşte harul
divin, ceilalţi nu-l au, ei nu fac decît să se roage ca mila cerească să le fie
transferată prin cel cu har. Binecuvîntat eşti doamne, Isuse, Dumnezeul nostru,
milueşte-ne pre noi! Deci numai cei cu har pot accede la Domnul: Issus Cristos.
Scrierea
creativă nu are nimic a face cu scrierea în general; este a scrie despre
cunoscuţi, rude şi prieteni cu aceeaşi necruţare ca şi despre necunoscuţi sau
duşmani; e a scrie despre oameni duşi ca şi cum ei ar fi de faţă şi ar fi să
trăiască mereu; e a scrie despre cei de faţă ca şi cum ar fi duşi de mult…;
este a scrie despre tine însuţi ca un străin, ca un duşman neîmpăcat, prieten numai
adevărului artistic. Care este un adevăr mai special, poate n-aş greşi
spunîndu-i adevăr esenţial.
(din Lamentaţiile Uitucului, în manuscris)
Va urma
Cărţile prietenilor mei: Doru Moţoc
 |
| Doru Moţoc: Cam târziu, domnule Godot! |
 |
| Doru Moţoc: Foca albastră |
ion lazu - Fotografii de vacanţă...În Groapa Văcăreştilor, VI
 |
| Lidia şi Ion Lazu, august 2013 |
Spor la lucru, Prietene!... Că asupra lucrului la ghergheful blogului aplecat te-am surprins.
RăspundețiȘtergereCa să port numai eu pacatul că vreau să te amuz în timpul priveghiului la căpătîiul lui Petru Ursache, Dumnezeu să îl ierte!..., îmi asum riscul de a "publica" eu aste, aici:
Despre copile iubiri
Sugar (născut la vremea cînd Copila din „Drumul spre Ombria” stătea la cozi bucureştene pentru alimente pe cartelă, doar ca să afle că „raţia” lor a fost „redirecţionată” către Moldova secătuită de foamete), eu nici nu ştiu de am (şi cît am) supt la ţîţa mămuţii... Doar mi s-a răspovestit că, de teamă să nu mă prăpădescă, a făcut cale pe jos (trenurile foametei, bucşite cu alţi disperaţi, nu sufereau milă pentru o mamă cu pruncu-n traistă), mai mult desculţă, cu bocancii de gît, poale sumese şi cu mine-n spinare mai mult, decît la sîn, cele vreo 60 de verste dintre Tîrgu’Sucevii, de subt Dealul şi de pe Părăul Cetăţii, către cătunu’Horia, la un cot lăstărit al Moldovei, subt Episcopia Romanului. Pe prispa-n lut bătucit a unui scundac bordei mai mic decît grajdul, m-a lăsat mama-n scutece nu ştiu cît de curate, păzit de muşte-roi şi poate că de căţălul ogrăzii lins; şi s-a-ntors, doar ea mai ştiU cum, la rostu-i... Acolo m-au şi aflat ţaţa Ileana, sora mai mică (şi cam urîtă, dar nu la suflet, nu!) a tatii dus deja la Canalu’cela bau-bau... Dar, mai ales Mar’şic’hăi, fata ei şi vara mea dreptă, robace, dupăitoare şi gureş de veselă! Care-a aflat în mine păpuşa vie cu care s-a jucat timp de aproape doi ani, pînă şi mama s-a mai întremat, iară marea foamete s-a stins (a rămas doar cea zilnic-porţionată) şi-a revenit să mă ia în posesie... E sigur că m-am uitat la ea încruntăcios ca la o străină şi m-am ascuns după catrinţa Mar’şic’hăi şi-am urlat de-a ţiuit în tot satul, cînd a vrut să mă desprindă din braţele sale, de la sînu-i pe care-adormeam ca pe cele mai de soi perniţe. Drag sîn care se-nmugurea fără să-mi deie lăptic, de cîte ori o pupam-supt-alint... Că, despre lapte, am primit la „biberon” din cîlţi mai întîi, apoi la-ntrecere cu viţeii celor două văcuţe ce dedulceau traiul celor două singurătăţi încongiurate de rudenii, dar fiecare cu clăile, glugile lor de nacazuri... Neştiute de mine pe-atunci, decît crescînd-copăcel, copăcuţ prin vacanţe, mai mult printre ele. De ajunsesem să ştiu tot ce ştia Nică Torcalău, numa’să înot nu; da’ nici cu sapa, nici cu secera, nici la coasă, doar la halelaă şi citeală vrednicuţ... Pîn’a fost să fiu dat la profesională...
Dar, mai ghini-i să dăm o leacă timpu’napoi, şi la pruncie să revenim. Eram în bătătura mirosind a tîrn de pelin, strochită reavăn, a ţatei Ileana, în braţele Mar’şic’hăi, care m-ar fi dat şi nu prea, că prea se obişnuise cu mine, d’apoi eu cu dînsa!... Ce să cat eu în braţe, la „vinitica” ceie, ci-o vinit să mă ieie şî mă ducă di un’i-o vinit, n-a’ mai hi vinit... Aşa că: - Vaaaileu, nu ma da Mal’şic’hăi..., ţîne-mă ţaţaie Ileanăăă-i, ... Nu ma daţi la stlhainăăăă!... vaaa-hai-leheu şî di miniiii... ăăăă... Şi tot aşa, pînă-n uliţă s-a bulucit, ca la panaramă, toată partea nevolnică a uliţei, de la babe, la lăhuze cu ţînci... Care, profit pe ele, ne arătau cu deşte-n lance, şopotind spre copchiii ramaşi cu ochii beliţi şi gura holbată: - Vezi-îl!..., că aşă o să ti dau şi ieu pi tini, ghiavole, de-mi stucheşti sufletu’ şi-mi împuiezi urechili di cum faci ochi şî pîn’adorni iar, dornire-ai!... Cu palma bătînd un „Doamne-iartă-mă!”, peste gura scăpată din frîie... Iar, de cum au priceput ce s-ar putea petrece şi cu ii, toţi plozii, pîn’şi cei de-a-n buşilea au tulit-o spre ascunzători de unde să nu-i găbjască străina şi să-i ducă departe... Iară babele, muierile vecinic flămînd-însetate de cleveteală şi scandal, după ce şi-au astîmpărat şi foame şi setea pe daiboji, s-au retras care cum pe la bordeiele lor, fără să-mi ieie nici macari una partea, parşîvile... Unele sprintene şi la minte, ca să nu piardă din lucru-n timpul spectacolului, veniseră care cu furca şi fusul, care cu andrelele-n brîie, aşa că nu se mai ştiE di-i clacă ori panaramă...
Geaba mi-am dat io în petic de ajunsesem ca un rac opărit, că tot m-o luat, cu şoşeli, cu momeli, cu adormeli... Că m-am trezît abe-n tren. Şî, după ce-am bîzîit on chicuţ, dac-am văzut că nu pot întrece uruitul vagonului şi chiuitul locomotivei, prins de noua faţă a lumii celeia, aproape-am uitat de ce-am lasat în urmă şi nici n-am ştiut cînd am ajuns înapoi la Suceavă, pe Ştefan Tomşa, di un’i plecasem dus într-o traistă... O pravalatică ulicioară ce pornea din inima tîrgului, să se piardă şerpuind în sus, pe Părăul Cetăţii, mariii..., de-l săreai într-un chicior, ca la şotron. Acolo, în casa unei Frau aflase mama adăpost cu chirie, o cămăruţă dintr-o căsuţă ca din Hansăl şi Gretăl. Eu fiind Hansăl şi Fraua baba-baubau... Gretăle, am aflat io-n scurtă vreme, mai multe, prin cioporul de fete care de care mai blonde, ale muscalului de peste pîrîu, birjar încă neconcurat de harabalele auto, pe distanţa dintre gara Burdujenii şi tîrg, peste doauă verste s’tot fie... În plus, oraşul gemea de judecători, negustori, patroni meseriaşi (cofetari, pantofari, şepcari şi mulţi, mulţi croitori, nu ca azi!) şi alţi inşi cu dare de mînă, ce-şi scoteau familia împopoţonată numai în trăsuri la preumblare... Aşa că nenea Muscalu, cu toată partea bărbătească nu prea sta nici nopţile pe acasă, de se mirau proştii tîrgului: bree, da’aista, cînd mai faci copchii, dacă-i tot pi drumuri, bre?...
ȘtergereEi, eu care ajunsesem cam „de-al casei” ştiu, da’proştilor nu le spui, să crape de ciudă, na!...
Numai vouă, semenilor mei.
Că, decît cuc-încuiat peste zi de mama-n odăiţă, holbîndu-mă peste drum la liota ceie de copii ioc deosebiţi de cei din Horia, taaare-mi mai sfîrîia inimioara cum să ajung printre ei. Şi n-a mai fost greu, de cum mămuţa (de-acu’, iară!) mi-o lasat pe-ncredere cheia „casei” (încuiam, dar o puneam subt preş, în tindă). Şi... ţuşti!, într-o zi peste drum, peste pîrîiaş, drept în ograda muscalului!... De, mai să mă sfăşîie cînii... Mă mai credeam ca la Horia, unde toate ogrăzile megieşe erau ş-ale mele, cu tot cu cotarlele ce mă ştiau şi nu se mai deranjau cu ham! la mine, ci c-un a lehamite, prea rar vesel, dat din coadă. Noo-roc, de o bălăioară-n zulufi toată, cu ochi de cicoare şi obrăjori-cireşele, care-a ţuştit-o din casă direct la mine, mai iute decît cotarlele-mpiedicat pe sîrmă puse, şi m-a tras la adăpostul prispei. Şi, cum mă înhăţase de mînuţă, nici nu mi-a mai dat drumul mai tătă ziulica... Gîngurea ca un pîrîiaş-vesel într-un grai mie de nepriceput.
O ascultam tăcut şi ruşinat şi cu plăcere neîndoită, fiind prima copilă frumoasă de cînd mă ştiam, care s-a „legat” de mine... Şi „legaţi” am rămas cei vreo cinci ani cît am stat noi la Suceava, la fraua de pe Ştefan Tomşa. Mama era bucuroasă că nu mă ştia singur. Şi-n compensaţie, că eram al curţii şi casei şi chiar mesei şi crivatului muscalilor mai tătă zîulica (nu mai văzusem aşa căsoaie, că-ntr-o odaie numai, intra fără sminteală căsuţa de păpuşi a frauei), a acceptat ca pe ploi, zloată să aduc şi eu în cămăruţă copiii nu puţini, dar de-o seamă ai muscalului, ai feciorilor şi fetelor căpătuiţi, însă tot în uriaşa ogradă rămaşi. Între timp, am aflat de ce nu-nţelegeam bob de vorbă de la copila bălaie: cum îi grăiam eu pi moldovineşti, ea-mi răspundea-n ucraineşte şi ne-nţelegeam de minune, în absolut toate jocurile scornite de mintea copchilărească. Iar cele mai „serioase”, fiind de-a cumpărăturile, de-a educatoarea, ori la doctor, sau de-a „mama şi tata”, unde eu nu puteam fi ales decît de bălaia mea protectoare, altfel se lăsa cu chirăială şi păruială printre sorori... Şi, din puţin în aproape, în acel joc desfăşurat mai mereu subt privirile mai mult decît decent amuzate ale femeilor casei, micuţa mea soţioară mi-a arătat şi nu doar o dată, ce trebuie să-i facă soţul, adică eu: prin ogradă, prin casă, la masă şi subt ogheal... Desigur, în incotele şi chirăielile nevestelor, din care una-i era sigur mamă „nevesticii” mele...
O, nuu!..., nu vă ducă la scene ca-n unele filme cu bu(bu)line gîndul!... Eu, fecioria mi-am lepădat-o abia peste vreo 20 de ani, după ce-am suferit de din ce în ce mai arzătoare patemi. Atunci, pitulaţi în întunericul cald al oghialului, pe un prici de încăpeau toţi ai casei ca arestuiţii pe „ţambal”, alături de gospodinele care sporovăiau lucrînd harnic din mîni la ac, la andrele, ori coveţi şi lighene cu de toate cele, pînă ajungeau să pirotească ca găinile-n poiată, ce credeţi că făceam noi doi, singuri, acolo?... Ei, bine, noi jucam mai departe teatrul de-a mama cu tata, în pat, regizat cu dibăcie de mica mea parteneră, cu mîngîiet pi cap ş-obraji, cu ţocăit, cu-nghiontit şi gîngurit ukrainesc, după cum auzea şi ea-n nopţile de pe largul crivat... Apoi, osteniţi de-atîta zbînţuială, să adormim unul în braţele celuilalt şi să ne trezim celălalt în braţele unuilalt. Şi atît!
ȘtergereDoar prima prima noastră ieşire „la lumină”, chiori încă de somn şi ciufuliţi mamă-mamă, s-a lăsat cu rîsete nechezate-n ginta feminină, alternate cu scurte-ntrebări şi răspunsuri la fel de scurte de la fetiţă, desigur, pe ucraineşte... Eu, n-am reţinut decît ultimul murmur: - Nu, haraşo, kak tibe s’atţoi, şto ti... Cînd am auzit eu de „kak”, am şi dus iute mînuţa la spate, roşu ca sfecla... Dar nu, scăpasem curat, nu altmineri...
Iar, de atunci, chiar de ne jucam în imensele grajduri şi şoprul cît Tribunalu’, printre hrentuite droşti, trăsuri, docare, bihunci, sănii ş-alte panarame transportoare, de cumu-i venea „nevesticii” mele chef să ne jucăm iar de-a mama şi tata-n pat, mă apuca de-o mînuţă şi nu mă lăsa, decît subt pocladă, un’i ne zbenguiam în indiferenţa hospodinelor ce nu mai găseau nimic de rîs în hohote... Ne zbenguiam cît de zbenguiam, ea pe limba sa, eu pe bălmăjeala mea mai mult mută, pînă ne prindea iară somnul cel duuulce: bulgaraş cu două schinări, două capete şi opt membre, fără de-al meu-cela, beţigaş doar la pipilica vajnic reţinută-n condiţii extreme. Mai ştiu că, după ce învăţată de vreo muiere parşivă, după ghiontelile şi trîntelile şi giugiucul de subt ţuhal, mi-a şuierat răspicat: „ş’amu, fude, mă!”. Eu: - Ci-i?, că tot nu chiteam îndestul muscăleşte. Ea: - Fudemă, brie, ni panimaişi pa maldavskii? Eu, priceput de-amu la cîteva gavarele: - Niet. Ea: - Nu, pagadi, tî!... Şi mi-o şî arătat, conducînd gestuelic, ce, cum, unde... Di mă-nroşisem subt ţuhal, mai ceva ca faru’salvării „dăruite de prietinii noştri ruşi spitalului din localitate”...
Şi, deşi nici nu concepean să nu-mi fie alta, decît ea la soroc, nevasta, ori de cîte ori mi-a mai cerut să ne jucăm de-a mama cu tata-n pat, puneam nasu-n pămînt şi-i zîceam bosumflat: - Da, da’dacă nu-mi ceri să ni fudem!... Şi ea, sărmănica, accepta şi aşa... Cum să mă piardă, doar dintr-atît?!?...
N-au trecut mulţi ani şi ne-am rupt de „suşeava” şi uliţa pravalatică Ştefan Tomşa, pentru care tata, întors de la Canal, tocmise la potcovar, cu ce tălchici şi scîndură-i cedase Muscalu’ cea mai tare sanie din tot tîrgul. Încît să i să deie băieţii (ajunşi doi, da’ vă spui altă dată cum, ce), ba şi copiii megieşi, că era cît o bancă din parc, pe tălpici... Din dreptul treptelor Tribunalului şi pînă-n poarta casei ne purta sania-n zbor, uneori şi cu tata la cîrmă!... Dar, mai ales cu fratele-mi vitreg, coblizan de ceangău, mai mare cu patru ani şi neparlind nici ucraineşti, nici bucovineşti. Şî-nţălegîndu-se doar cu mămuţa, da’nu di tăt ghini, iară pi mini urgisîndu-mă rău, fără pricini, de cum apucam a fi noi doi numai...
ȘtergereÎn calabalîc, la plecare, nu din priicina sus-zisei sănii, n-a mai încăput şi Bălăioara. Dar, ne-am despărţit cu mare bocet şi tare legămînt de căutare, pe „cînd om hi mari, da?” – Da, da, paniatna, moi ribionoc, milîi moi, daragoi moi, batiuşca!...
Voi aţi mai căutat-o?... Nu, că nici cu spatele nu aţi ştiut de ea, pîn’amuşa-ia.
Eu, da, prin 1976, cu trenul. După cutremur, vreo trii ani, verile, pe semicursieră... După atîtea răni grele, pe suflet şi rătăciri mai fără ieşire... Din Ştefan Tomşa de altă dată, nimic, decît pîrîiaşul drastic încorsetat într-un canal cu gratii. Fosta uliţă de mahala heteroclită, cu tot c-un cimitir evreiesc strămutat, a capotat într-o stradă asfaltată, cît pentru două maşini şi trotuare. Casele, cîte nu de blocuri îngropate, ajunse grădini şi garaje. În loc de trăsuri – dracii-putere. Şi-atît. Pe cine să-ntreb de frauă sau de muscali, că toţi se uitau la mine ca la un chicat din lună sau şi mai rău: un scapat di la balamuc... Pe-o bicicletă Sputnyk, fabricată-n RSS Ukraina, un aproape străveziu libelul ce se auto prezenta Culai cătră prietenii prietenilor, colegilor săi. Dar, la Traian, ori don’prifisor, ori toa’şu diriginte şîcîlî, şîcîlî... Ho, bre!
Mai am cîteva „suşeve-ni”, cu Doina Fărăminte (ori poate Frominte, Forminte?), cu domnişoarele şefului de gară din Burdujeni, cu... Dar, vă ajunge, pe azi!
Ş-am încălecat, spre alte trebi, că cu scrisu-i ca-n Trăsnea pe gramatică: ni’c nu să prindi...
Pe mîine-ori poimîine!... Mai sigur, pe răspoimîine!
Culai
PS: şi aste sunt glosări la "iubirile" copile ale Elisabetei Isanos. "Drumul spre Ombria" este mai mult decît un "roman", fie şi ca "gen literar". Autoarea este de o modestie ad-mirabilă.