Sânziana Batişte, cronică la Ruptura

Scriitorul zilei: Radu Brateş
http://ilazu.blogspot.ro/2012/07/scriitorul-zilei-radu-brates-poezia.html

Poezia zilei: Lidia Lazu

* 

Cântam - şi subit
braţele mi s-au dus
către plus 
infinit

Şi atunci să mă mir
că am rămas
fără fir
de glas?

(din volumul Continuarea Cuvântului, 1999)

Le grand depart

Je chantais. Et subitement
Mes bras se leverent
vers le zenith

alors faut-il s'etonner
si j'ai perdu
ma voix?

*

               poetului Pan Izverna

Şuviţe sonore mi se preling
printre degete
şi iau forma unor zilnice ploi

Mă fac să tresar
firele de mov şi de gălbui
care se opresc în faţa mea

se răsucesc şi
mi se usucă privirea
încercând să le abat
spre cea mai frumoasă
dintre închipuiri -

Marea.


Loin du rivage

Des cheveaux ondoyants filent
entre mes doigts
prenant la forme de la pluie

les meches rousses et dorees
qui coulent entre mes doigts
me font tressailir

mes regards e'embuent
quand je les vois s'enrouler
et alors j'essaie de les conduire
vers la vision
la plus simple -

La mer


(Traducere în franceză de Georges Astalos 
Spectre lyrique. Anthologie de poesie roumaine contemporaine, Edition Europa,1999)  


Elisabeta Isanos: Drumul spre Ombria, XIV

   Am să-ţi spun acum de ce fel de graţie am profitat, nu la îndemâna oricui. Am profitat de graţia de a lua asupra mea rana care plutea în aer. Îi ieşeam înainte, o rugam să m-acopere. Nimic mai cumplit ca o mamă căreia nu-i reuşeşte vicleşugul şi stă teafără lângă copilul bolnav.

   M-am trezit cu gura amară, gândurile îmi sporiseră trupul, îngrăşându-mă. Sleindu-se, aburii mei desfigurează fereastra. Lumina a şters timpul de pe ceasuri. Deodată, lângă chioşcul de ziare, un luciu m-a orbit de tot. În baltă, am văzut o scrisoare necitită. Ce rămâne la urmă ar trebui să fie lumina, când vântul sfarmă legile mării, dar totul mi se pare acum un cuvânt copilăreşte greşit.

   Plouase toată noaptea dinspre Paşti, înviase pământul, lutul o pornea în sus pe haine, mirosea a casă nouă sau a loc unde nu-i nici o casă. Altă ploaie întârzia departe. Animalele tremurătoare stăteau cu struguri de vorbe în gât. Cine ar mânca un miel vorbitor, cine ar înjunghia viţelul care cuvântă? La colţul străzii, un pâlc de miei înfricoşaţi, un cuţit îi păzea. Pe urmă, gura deschisă a unuia, rotunjită ca pentru strigarea primei vocale. Carnea lui nerostită era dulce.

 (...) Cuvintele din gât urcă-n cerul gurii ca zorii de iarnă. Pe acoperişuri, lumină neprimenită, zăpada ca o ştersătură. Ninge pretutindeni, ninge şi şterge fără s-aleagă. Citeşte repede!

Înainte de a adormi, gura mea era plină de cuvinte,

soarele umbla prin curte arzând.

M-am trezit seara cu gura amară şi goală.

Ce am făcut cu toate cuvintele

atârnate-n cerul gurii? Pe geamul prăvăliei,

literele scrise pe dinafară se văd de-a-ndoaselea,

sălbăticite. Oraşul îşi târâie trena  de închisori.

Cel neoglindit începe să uite că există,

tăcerea îi schimbă pe oameni

în animale tremurătoare, în câini şi miei

care tremură cu vorbele-n gât. Cuvintele picură

prin limbi şi îngheaţă în vârf ca ţurţurii.

Un zgomot singur în ploaie, case adormite. 

va urma

 

Sânziana Batişte: Romanul RUPTURA*,  de Ion LAZU – simple impresii.
„ ... după un timp, pe neobservate, fără vâlvă şi zgomot, flacăra se stinse totuşi. Dar Tonio Krőger mai rămase o vreme dinaintea altarului răcit (n.n. al dragostei) plin de uimire şi dezamăgire că devotamentul este imposibil pe pământ.”(fragment din Motto-ul romanului „Ruptura”).
Asemenea eroului din nuvela lui Thomas Mann, autorul romanului „Ruptura”, Ion Lazu, vrea să înţeleagă... Se reîntoarce la „altarul” primei mari iubiri, rememorând scene, trăiri tulburătoare, încântări, uimiri, regrete; făcând o analiză fină a resorturilor psihologice care au condus la teribila ruptură sentimentală petrecută la vârsta tuturor visurilor, elanurilor, candorilor, speranţelor.

       Purtat de drumurile sale de geolog în singurătăţile de început de lume ale Bulzeştiului de Sus, din Ţara Moţilor, tânărul de altădată, cărunt acum, reuşeşte să smulgă timpului, „prăpădului”, o fărâmă de trăire nobilă şi strălucitoare, ca o pepită încrustată în sufletul sensibil şi pur: 
       „Omul, de la un moment dat, simte cum se afundă, aproape fizic. În acea clipă are în mod reflex gestul de a ridica mâinile – fie ele goale, sau ţinând deasupra prăpădului o coală de hârtie, scrisă...” (pag. 372).

       Conceput ca o scrisoare – mărturisire (la persoana întâi), întreruptă din loc în loc de însemnările din jurnalul scriitorului – geolog, romanul pare (după cum i se revelează autorului, într-un vis) o supraomenească încercare de refacere a perechii primordiale.

       Dincolo de „romanul iubirii”, paginile de jurnal palpită şi ele de viaţă autentică.  Este viaţa trudnică a ultimilor „mohicani” – cei atât de puţin numeroşi moţi care mai populează unele sate ale Apusenilor, în încercarea lor disperată de a păstra modul de viaţă al străbunilor, pe plaiurile locuite din timpuri imemoriale. Ion Lazu se apropie sufleteşte de aceşti oameni, simte cu ei, se întristează şi se bucură cu ei. Le admiră demnitatea, hărnicia, tenacitatea. Omenos el însuşi,  le preţuieşte omenia. Atent la truda lor zilnică, creionează tablouri impresionante, în fapt – adevărate şi memorabile secvenţe cinematografice, cum este şi aceea în care apare un grup de oameni care lucrează la fân, pe un deal al Bulzeştilor:

       „ (...) Se învârtesc acolo, în jurul unor stoguri, cu perechea de boi în tânjală – şi este chiar şi pentru mine o senzaţie ciudată să-i văd atât de sus, parcă într-un alt tărâm, ţinând mai mult de cer decât de lumea noastră. Au încărcat nişte clăi şi pornesc la vale; abia dacă-i disting, siluete miniaturizate, mai clar se vede cărarea albă, şerpuind în jos. Sunt curios să văd pe ce traseu vor coborî, căci panta e foarte abruptă, greu abordabilă chiar cu pasul... La această oră razele soarelui ating razant suprafaţa dealului, copacii aruncă urme nesfârşite, zăbrelind poienile; umbrele stogurilor par mai adevărate decât stogurile însele, umbrele oamenilor s-au însufleţit şi se agită energic, la altă scară, glasurile au căpătat o amploare nefirească, încât aud de la această depărtare îndemnurile pentru vite. Acum atelajul coboară de-a dreptul, ceea ce păruse de necrezut, probabil au împiedicat toate roţile... Căţelandrul cel negru aleargă încoace şi încolo pe lângă oameni, o ia razna, revine la grup, rămâne în urmă. Vecinul se aţine în calea boilor, vecina şi nora vin din urmă, cu furcile în spinare... „şi obosiţi oameni...” Îi aştept să reapară din crângul de arini. Dar nu coboară în fundul văii, cum m-am aşteptat, probabil au oprit boii la un saivan de-al lor. După un timp îi văd că mână boii la deal, din nou.” (pag. 362).

       Asemenea pagini şi numeroase altele, învăluite în farmecul sălbatic, straniu (şi, într-un fel, neliniştitor) al Ţării Moţilor, dau oamenilor şi acestui ţinut dimensiuni mitice, ridicându-i/ridicându-l în eternitate.              

       Impresionează şi în acest roman (era prezentă şi în romanul Veneticii) bunătatea funciară a scriitorului, rara capacitate de înţelegere a fiinţei umane, respectul şi mila pentru ea.  Nu o acuză pe fata care a provocat ruptura atât de intens simţită, gravată în toată fiinţa sa. Nu-i face reproşuri, ci încearcă să o înţeleagă, nu a uitat clipele de înălţare sufletească şi îi este recunoscător pentru ceea ce i-a dăruit. Câtă gingaşă înţelegere şi pentru bătrâna femeie din Bulzeşti, căreia, la plecarea din sat, nu-i dă banii datoraţi pentru găzduire în mână, ci îi pune, discret, pe colţul mesei! Scena despărţirii este extrem de emoţionantă:
       „Seara târziu apare bătrâna, să aranjăm plecarea mea din zori. Deja dusesem mare parte din bagaje la capătul coridorului, doar le strămut, la sculare, în căruciorul care aşteaptă în curte... Ce-a muncit azi, ce mai are de adus de la grădină. Mi-ar da nişte nuci pentru copil, dar încă nu s-au copt... Am vrea să venim din nou, la anul, măcar pentru o săptămână. Îi arăt banii, pe colţul mesei. Dă să-mi apuce mâna, o îmbrăţişez, îi pup broboada... Inima mare a doamnei... Să aibă noroc băiatul să fie sănătos şi mintos... Că Dumnezeu e mare... (bătrâna)... şi toate sunt în puterea Lui... (eu)... numai noi nu ştim să ne rugăm... (bătrâna)... şi suntem zăbăuci şi nu ştim încotro să ne îndreptăm sufletul... (eu)... şi să ne rugăm Lui... (Bătrâna). „Ei, Doamne, Doamne, iartă-ne!”, mai spune bătrâna, cu ardoare, abia mai nimerind drumul spre uşă.”

       Pretutindeni, în cărţile sale, Ion Lazu vădeşte infinită înţelegere pentru sufletul femeii, în toate ipostazele sale: fetiţele cu care se juca în copilărie, colegele, o tânără femeie care se întorcea „cântată” de la înmormântare (adică, îşi „cântase”, îşi bocise mama), şi, mai presus de toate, soţia şi  mama. Mama – venerată, despre  care mărturiseşte:  „Mama, cu poveştile ei, m-a făcut ca încă de pe-atunci să privesc spre fete cu un fel de milă ocrotitoare...” E o milă (i-aş zice) biblică, ce ne duce cu gândul şi cu sufletul la un pasaj pilduitor din Evanghelia după Matei: 49.  „Şi întinzând mîna către ucenicii Săi, a zis: Iată mama Mea şi fraţii Mei. 50. Că oricine va face voia Tatălui Meu Celui din ceruri, acela Îmi este frate şi soră şi mamă.” (sublinierea îmi aparţine).

       În scena antologică a despărţirii de bătrâna gazdă, intelectualul cultivat şi ţăranca (poate neştiutoare de carte) din creştetul Apusenilor  se întâlnesc pe aceeaşi lungime de undă a sufletului şi în credinţa în  Dumnezeu.                                                                               

       Tradus în limbi de circulaţie internaţională (cum s-ar cuveni şi cu romanul Veneticii), romanul Ruptura  ar dezvălui despre români şi România ceea ce este, fie total, fie parţial, necunoscut. S-ar vădi, fără tăgadă, că poate sta alături de cărţile marilor scriitori ai lumii.

     

Sânziana Batişte

Brad, iulie 2013  

* Lazu, Ion, Capcana de piatră. Ruptura, colecţia OPERA OMNIA/romanul de azi, TIPOMOLDOVA, Iaşi, 2013

Cărţile prietenilor mei: Radu Brateş, Alexandru Lungu, Daniel Corbu

Fotografii de familie...

Mihail T. Ciobanu, fratele Mamei

Timofei Sp. Ciobanu, bunicul dinspre mama

Dona (Domnichia) Lazo, sora mai mare a Tatei

Ana Melentievna şi fiica ei Vera