Scriitorul zilei: Ştefan Agopian; consemnări; poezii; fotografii...

Scriitorul zilei: Ştefan Agopian, n. 16 iunie 1949

   

Bucureştean de origine, şi-a făcut liceul la Iulia Hasdeu, după care a urmat studii de chimie, pe care a şi profesat-o iniţial. A debutat în 1970 la Luceafărul şi a urmat o carieră de publicist, redactor la Caţavencu, devenit din 2011 Caţavencii, la Ziua literară, ca şef al suplimentului respectiv, cu benefic impact în viaţa literară a momentului; la Fun-24. În perioada de formare s-a mişcat în preajma unor scriitori contemporani de primă linie, cărora le-a învăţat lecţia perfecţiunii stilisticii şi a migalei pe pagină. Proza sa, perfectă stilistic, îşi caută subiectele într-un trecut tot mai îndepărtat, fie că autorul a făcut-o din instinct, cum şi mărturiseşte, fie că a căutat să se sustragă sâcâielilor şi imixtiunilor cenzurii, fie că, în fond, acest "realism magic", atît de gustat în epocă,  se potriveşte construcţiilor sale mentale, desprinse din context, preocupată de povestirea ca artă pentru artă, neconjuncturală. Excelent primit de critică, în creştere rapidă de nivel al receptării de la o carte la alta, acest stil de marcat rafinament, dus către uscăciune formală, cu fraze suficiente sieşi, a avut un real impact la cititorul din ceauşismul anilor 70-80, asigurând un evazionism mental din realitatea precară, meschină a vremurilor. Dar "paradigma" s-a schimbat nemilos,  o dată cu racordarea literaturii noastre la trendul apusean: : pământul fuge ireversibil de sub piucioarele ficţionarilor, chiar de sub a actanţilor regrupaţi în presa literară 7 în presa scrisă în general.  Tiraje mici, modice, nedifuzate, necitite, necomentate - a devenit deja un şlagăr. Or, scriind din ce în ce mai performant din punct de vedere formal, sterilitatea se întrezăreşte în chiar faptul că în ultimul deceniu autorul nu a mai dat titluri noi, ci a reeditat tot ce scrisese, ca romane separate, apoi reunite în 2 volume de Opere. Câteva dintre aceste aspecte în evoluţia autorului, neocolite în Istoria critică, l-au ridicat pe Agopian împotriva criticului care îl susţinuse exegetic în tot acest răstimp, citindu-l la literă, cu multe observaţii punctuale. Iar în fapt, ceea ce nu agrează la confraţi, însă practicând cu aplicaţie el însuşi (să alternezi ficţiunea din proze cu exactitatea din memorialistică, din exegeză etc), Agopian ne-a furnizat, în ultimele 2 decenii, evocări amănunţite, pe cât de "nemiloase" despre prietenii din perioada de formaţie, în primul rând un foarte aprociat serial despre Nichita Stănescu. O va face, se poate deduce/spera, cu aceeaşi acurateţe şi despre alţi mari scriitori, spre câştigul istoriei literare.

Al. Miran, Ştefan Agopian, Mircea Ciobanu

Opera literară: Ziua mîniei, 1979; Tache de catifea, roman, 1981, reeditare 2004; Tobit, roman, 1983, reeditare 2005, Premiul pentru proză al Asociației Scriitorilor din București; Manualul întâmplărilor, povestiri, 1984, Premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor; Sara, roman,1987, reeditare 2006, Premiul revistei „Amfiteatru” pentru cea mai bună scriere beletristică a anului; Însemnări din Sodoma, povestiri,1993; Republica pe eșafod, teatru, 2000, Premiul Asociației Scriitorilor din București; Fric, roman,2003, carte distinsă cu premiul ASPRO pentru experiment în cadrul Târgului Internațional de Carte Bookarest 2004 și premiată de revista Cuvântul la categoria Superlativele anului 2003.

Poezia zilei:

Dan CULCER (n. 15 iunie 1941)

În braţele apei

                                   Se dedică Prepeliţei

Valurile sărate ale lacrimei
Clipocesc la picioarele noastre,
nivelul Oceanului creşte,
gheţurile de la Nord şi de la Sud
se topesc. Încălzire globală.

Şi totuşi ne este tot mai frig.
apa ne cuprinde genunchii, inima.
Mai avem doar timpul să bolborosim
privindu-ne prin sticla verde
a apei sărate, a lacrimei.


Ion Lazu, consemnări, V.: Vieţile cărţarilor... după Magda U.

(Despre Tudor Arghezi: Poetul ca un câmp de luptă, p.25-30)

"Informată la mai-mult-ca-perfect privindu-l pe Argheezi ca un câmp de luptă (v. formularea veteranului Şerban Cioculescu), Dorina Grăsoiu revizuieşte şi retipăreşte (la Editura Nouă , 2010) cartea sa din secolul trecut, an 1984, "Biblia Arghezi", viu comentată atunci. Alexandru George găsea că titlul e unul dintre cele mai justificate, acoperind pe deplin conţinutul, Gheorghe Grigurcu descoperea "meritul eminent de a invita la destrămarea ceţii luminiscente, însă nu mai pouţin mistificatoare, ce-l învăluie pe Arghezi."; D. Micu afla în expunerea cercetătoarei un "film atractiv"; Cristian Livescu aprecia "explicitarea feed-back-ului stabilit între artist şi comentatorii săi

, dar şi faptul că "uscăciunea hiperdoctă şi factologia emfatică" au fost părăsite. (...)

Fenomenul Arghezi  a provocat, în vreme şi postum, mînie şi entuziasm, rezerve dar şi mirungeri. perimetrul exegezei e copleşitor prin diversitate şi întindere, dar Dorina Grăsoiu a reuşit să-l stăpînească în totalitate, cu un instrumentar de fineţe. Imaginea receptării operei de la debut până la centenarul poetului (cum sună subtitlul volumului-sinteză) este impecabilă.

Multe file de război (fratricid, al sîngelui, revanşard, rece) a trebuit să parcurgă cercetătoarea: pe de o parte, bătălia personală pe care Arghezi a început-o în 1896 (debutul în Liga ortodoxă a lui Macedonski), ca s-o sfîrşească după 7 decenii, în 1967, preţ de două epoci, înainte şi după 44. A scris de la 16 la 87 de ani şi a cîştigat nu numai lupta cu "ştofa limbii", dar şi lupta pentru modernism. Pe de altă parte, Dorina Grăsoiu, ca reporter de front, a urmărit din tranşee cavalcada Fundoianu-Aderca-Ralea, apoi şarjele lui Cioculescu, Streinu, Pompiliu Constantinescu, G. Călinescu, Perpessicius, Vianu... În tot acest timp, obiectul luptei, Arghezi, şi-a văzut nesmintit de calea sa literară.. A fost hulit, discreditat cu multă zarvă, a stîrnit repulsia "ruşinoşilor" Iorga, Crainic, Caracostea, pentru cuvinte impure; a fost acuzat de violul limbii române dar a mers înainte, detestând maniera de a scrie "fătălău". Nu înseamnă asta, cu un termen religios, Vrednicia unui mare poet?Frondeurul Arghezi, iscînd imne ori injurii, n-a fost ignorat niciodată.

Omul a dăunat operei, diagnostichează Dorina Grăsoiu. Adevărat, a fost singur şi pieziş, după propria-i portretizare. A avut un mare potenţial conflictuasl, fiind el însuşi cioplitor de pietre funerare, la propriu, dar şi la figurat... (...)

Spectacolul disputelor dintre cei cuceriţi şi cei refractari a uluitor. Volumul Cuvinte potrivite a apărut în Săptămîna Patimilor. Elogii vulcanice se întretaie cu respingeri opace...

                                   (va urma...)


ion lazu: fotografii...(Pe Dig, VII)

Sub semnul păpădiei, ...

Sub semnul păpădiei, II

Norii (Petru Creţia)