Scriitorul zilei: Emil M. Cioran, n. 9 aprilie 1911 - d. 20 iunie 1995
Sunt obosit de traiul meu statornic,
Curând din casa mea am să dispar...
De alte zări, de altă lume dornic,
Eu vagabond m-oi face şi tâlhar.
Pe cârlionţii zilelor senine
Voi rătăci spre-un trai curat ori strâmb,
Şi cel mai bun prieten pentru mine
Şi-o ascuţi cuţitul din carâmb.
Întors acasă, vremea mi-o voi pierde
Cu dulci nimicuri, ca oricare om
Şi sub fereastră, într-o seară verde
M-oi spânzura cu mâneca de-un pom...
Consemnări: Vieţile cărţarilor contimporani, după Magda U.
(Despre Nicolae Breban, p. 86):
Fiu al unui protopop ortodox din Răşinari-Sibiu şi al unei descebndente dintr-o familie nobiliară transilvăneană, EC a făcut şcoala primară la Răşinari, liceul la Gh. Lazăr din Sibiu şi Filosofia la Bucureşti. Bun cunoscător de limbă germană, se familiarizase cu operele unor Im. Kant, Schopenhauer, Fr. Nietzsche, dar şi Martin Heidegger, Lev Şestov. Profesorii săi preferaţi la universitate: Tudor Vianu şi Nae Ionescu. Îşi va continua studiile filosofice la Berlin. Face publice în ţară viile sale emoţii despre prestaţia lui Hitler, încercând inclusiv să justifice asasinatele din Noaptea cuţitelor lungi. Mult mai tîrziu, se va distanţa, ruşinat, de aceste rătăciri ale tinereţii. De subliniat că Emil Cioran nu a făcut parte din mişcarea legionară, în schimb şi-a manifestat simpatia pentru opţiunile extremei drepte româneşti, pe linia ideilor existenţialiste-trăiriste, într-un melanj de ortodoxie şi misticism. (Stânga franceză nu i-a uitat nici astăzi rătăcirile de tinereţe.)
Revenit în ţară în 1935, va fi profesor la liceul Andrei Şaguna din Braşov, dar în 1937 pleacă la Paris cu o bursă de studii a Institutului Francez, care se prelungeşte până în 1944. În 1945 se stabileşte definitiv în Franţa, fără a solicita cetăţenia (asemenea lui Brâncuşi), iar prin retragerea cetăţeniei române de autorităţile comuniste va deveni apatrid.
În ţară îi apăruseră, începând din 1934: Pe culmile disperării; 1935: Cartea amăgirilor; 1936: Schimbarea la faţă a României; 1937: Lacrimi şi sfinţi; Amurgul gândurilor; după 1990, Dan C. Mihăilescu publică Singurătate şi destin, o culegere din publicistica interbelică (1992), Scrisori către cei de acasă, 1995, sub îngrijirea fratelui său Aurel Cioran şi Ţara mea, 1996, în paralel cu traducerea în franceză a scrierilor sale editate în România dinainte de război.
Stabilit în Franţa şi decis să nu revină în ţară, s-a cufundat în citirea clasicilor francezi, dar şi a scrierilor medievale, la bibliotecă, forjându-şi în timp un stil de mare acurateţe, şi devenind poate cel mai bun stilist de limbă franceză, altoind pe franceză clasică o simţire românească, plină de seve ancestrale. Prima sa carte în franceză: Precis de decomposition, 1949 a fost încununată cu premiul Rivarol; ulterior Emil Cioran a refuzat orice alte premii, din orice parte ar fi venit.
Departe de publicitate, Emil Cioran cultiva relaţiile amicale cu vechi prieteni din România, acum şi ei parizieni: Mircea Eliade, Eugen Ionescu, B. Fundoianu, Paul Celan, dar şi cu Samuel Beckett, Henri Michaux etc. La 2 ani după decesul lui Cioran, a pierit şi Simone Boue, prietena din tot răstimpul francez, pe care totuşi EC nu a luat-o în căsătorie... Apoi, menajera a descoperit la subsolul clădirii, printre nenumăratele caiete ale filosofului, o continuare a jurnalelor sale, editate până la nivelul anului 1972.
O prezentare negativă, de la un capăt la altul îi face dl N.M. în recenta sa istorie, precizând că se referă doar la cărţile publicate înainte de stabilirea în Franţa şi considerate ca reprezentând partea mai puţin cunoscută a operei cioraniene (interzisă la noi, netradusă în Franţa). Reproşându-i omului nepăsarea faţă de soarta celorlalţi, a prietenilor chiar, a României. Sprijinindu-se din plin pe susţinerile Martei Patreu din eseul Un trecut deocheat, 2004.
O prezentare negativă, de la un capăt la altul îi face dl N.M. în recenta sa istorie, precizând că se referă doar la cărţile publicate înainte de stabilirea în Franţa şi considerate ca reprezentând partea mai puţin cunoscută a operei cioraniene (interzisă la noi, netradusă în Franţa). Reproşându-i omului nepăsarea faţă de soarta celorlalţi, a prietenilor chiar, a României. Sprijinindu-se din plin pe susţinerile Martei Patreu din eseul Un trecut deocheat, 2004.
Citeşte mai mult Emil Cioran: Profilul interior al Căpitanului: https://docs.google.com/viewer?a=v&pid=gmail&attid=0.1&thid=1380eeb3c3f01c6e&mt=application/msword&url=https://mail.google.com/mail/u/0/?ui%3D2%26ik%3D1dce5d5cf7%26view%3Datt%26th%3D1380eeb3c3f01c6e%26attid%3D0.1%26disp%3Dsafe%26zw&sig=AHIEtbQrF7m_s7B157QHV_w-okyk6uF12Q
Poezia zilei
Serghei Esenin (din memorie):
Sunt obosit de traiul meu statornic,
Curând din casa mea am să dispar...
De alte zări, de altă lume dornic,
Eu vagabond m-oi face şi tâlhar.
Pe cârlionţii zilelor senine
Voi rătăci spre-un trai curat ori strâmb,
Şi cel mai bun prieten pentru mine
Şi-o ascuţi cuţitul din carâmb.
Întors acasă, vremea mi-o voi pierde
Cu dulci nimicuri, ca oricare om
Şi sub fereastră, într-o seară verde
M-oi spânzura cu mâneca de-un pom...
Consemnări: Vieţile cărţarilor contimporani, după Magda U.
(Despre Nicolae Breban, p. 86):
"Biografemul propriu e mereu bine plasat: dosarul Bunavestire, de pildă. Marin Preda l-a respins, când autorul romanului ajunsese cam la fundul literaturii, cu verdictul "nu e marxist"; cenzura i-a făcut pe manuscris 2000 de observaţii; o plenară CC a desfiinţat cartea, după ce Junimea ieşeană a tipărit-o. A doua zi după acea plenară care condamnase virulent cartea, prin vocea "amicului" Titus Popovici, Mircea Iorgulescu s-a grăbit, "să arunce piatra". Unde? "În aceeaşi revistă unde l-am anjgajat şi i-am dat spaţiul critic cel mai prestigios". (Memorii II, p. 108-109)
Contra altui roman, Îngerul de ghips, Popescu-Dumnezeu a comandat patru atacuri. Punct ochit, punct lovit. De altfel războiul scriitorului român împotriva scriitorului român s-a purtat de la origini (cu tăieri de capete) până-n zilele noastre, fără armistiţii. Iar în acest război încap trădări destule, schimbări neaşteptate de tabere. Cei care dădeau verdictele au fost şi judecătorii, şi procurorii, şi executorii celor pedepsiţi, pentru că înfruntaseră acel sinistru sistem ideologic."
ion lazu: fotografii...(Pe Dig, XIII)
Un scriitor buzoian, îmi povestea următoarele: „După Revoluţie, am urmat nişte cursuri (ca student), în Franţa. Mă aflam pe lângă teatrul Odeon, cam pe unde locuia şi Emil Cioran, şi m-am gândit să-l vizitez. „Fie ce-o fi, trebuie să-l văd, măcar să-i spun bună-ziua!”. Acolo am aflat că Cioran se afla internat la un spital, suferea de boala Alzheimer. Am ajuns şi la spital. Cu inima făcută cochilie de melc am îndrăznit să intru în camera bolnavului. Am intrat, deci, şi am ascultat, pietrificat, lângă uşă, cacofonia discuţiilor politice, la care Cioran trebuia că este martor sau judecător imparţial. Cioran, în pat, mi se părea un zeu... Cum să mă apropii de el şi să rostesc ceva?... măcar să-i spun bună-ziua! M-am apropiat de pat... eram ca la judecata de apoi... am îndrăznit, să rostesc, în româneşte: „Domnule Cioran, mă cheamă Aurel Ganea... sunt student în Franţa...”. Zeul mă asculta calm, parcă îndemnându-mă, cu privirea de zeu: hai spune... spune tinere! Şi, am reuşit să articulez din gât, întrebarea care mă rodea: „Domnule Cioran, ce şansă mai are România?” Întrebare absolută, esenţială! şi atunci Cioran a rostit parcă un „NU”, abia mişcându-şi buzele, şi mi-a arătat cu ochii cele câteva grupuri de români care discutau alăturat politichie. Aşa mi s-a părut: un Dumnezeu răstignit într-un pat de spital parizian. Am înţeles!... Şi, am coborât în stradă, năucit. Pesimistul de serviciu al românismului îşi făcuse datoria. ROSTINDU-SE...
RăspundețiȘtergereSpunea, din Betrani (Vetrani) o vorbă: decît un înţelept oftigos, mai degrabă un magar sănătos!
RăspundețiȘtergereAm avut un coleg, nu ştiu cît de prost, ori cît o făcea pe prostu'... I-am fost meditator, pe un lapte ce niciodată nu l-am apucat, de la vacile alor lui, aşa că ştiu ce am pătimit: rămîneam zilnic flămînd şi de puţina mîncare lăsată de mama. Că prima grijă a malacului era să vadă ce am "demîncare". De aia era blond cu roz şi albastru-n ochi, în timp ce pe mine mai nu mă lua pe sus vîntul. La el toţi se uitau cu admiraţie, la mine cu milă. Degeaba am terminat elementara printre primii, iar el abia-n toamnă: eu am plecat (de fraier) la profesională, el a intrat (cu miloaga) la liceu. El a luat şi Maturitatea (cam prin ultima serie, că urma s-o înlocuiască Bacul) şi a intrat şi la Facultate... Ei, şi ce-i, că la Construcţii?...
Eu am avut drumul meu. El, pe al lui. A ajuns şi constructor, şi mare activist şi ne întîlneam des, că i-a aranjat tatăl-văcar-lăptar (dar nu pentru cei ca mine) şantiere-n tîrg (se demola-n prostie, pentru blocurile-cutie). Eu îl salutam jovial, el mă saluta de sus şi aştepta să-i spun tov.inginer. Dar, pentru că nu-i spuneam, decît "Măi, Vasîli, mai ţîi minti tu cînd îmi mîncai fasolea din ceaun, că mă lăsai flămînd?..."
Nu, nu ţinea minte, că nici n-avea. Dar avea rîcă: nici măcar, hai, măi la o bere, că ştiu că tata a fost porc cu tine!... Nu, a rămas un demn fecior al tatălui său.
Cu ei s-a construit "socialismul", cu ei s-a dat cu cracii în sus şi la'89. Şi tot ei au pus labele pe Ţară şi-Acum!
Cum să n-aibă dreptate regretatul Cioran?
Îi dau dreptate d-lui Culai... numai că M. Mitchell spunea că „de câte ori s-a prăbuşit o epocă... oamenii cu minte şi cu curaj au rămas deasupra, iar ceilalţi, au fost eliminaţi”. Se vede că, în cazul României, M.M. nu a avut dreptate. Dar, om fi crezut şi noi (că ne vom duce, unde s-o duce şi lumea bună), cum credea Onache din „Povara bunătăţii noastre”, de Ion Druţă. Sau, chiar credeam, ca Duniaşka, sora lui Grigori din „Donul liniştit”, care gândea luminată de bucurie, uitându-se la Mihail (soţul) şi fratele ei Grigori, reîntâlniţi la casa părintească, după un război care învrăjbise întreaga familie: „Poate se vor schimba în bine... Au isprăvit războiul, ce mai au de împărţit? Numai să le bage Dumnezeu minţile în cap”. Numai că, va curge multă apă pe Dunăre (în cazul nostru, d-le Culai), până să putem exclama (ca şi Kolea, din „Fraţii Karamazov”), destăinuindu-se lui Aleoşa Karamazov: „Dacă Dumnezeu n-ar fi existat, ar fi trebuit inventat”. Iar Zamolxe (la care face referire un text trimis mie de I. Lazu) nu mai poate fi reinventat. L-au abandonat toţi, când Traian scotea sabia din trupul lui Decebal. Nu ştim, cât dispreţ, avea acela (transmis şi nouă), pentru tot ce avea să urmeze după 1989. Acel „nu” rostit de Cioran, ne-ar fi putut lămuri, dacă l-am fi luat, în toţi aceşti ani, în serios.
RăspundețiȘtergereMaria Urbanovici a scris:
RăspundețiȘtergereMaestre Ion Lazu, felicitări și pentru această nouă pagină de istorie literară,ca de obicei scrisă cu obiectivitate și detașare; nu mă hazardez să comentez monumentul numit Emil Cioran, mă limitez să rămân cititorul lui pasionat de altădată.
Mulțumesc pentru reamintirea versurilor lui Esenin - chiar le uitasem...
Fotografiile postate vorbesc despre sufletul mare al unui poet adevarat,uitînd pentru un timp că el este totu,i autorul excepţionalului roman Veneticii.(Vai, celor care nu l-au citit !)
Cu preţuire şi prietenie,
Maria Urbanovici
Dragă poetesă Maria Urbanovici. Mulţumesc pentru coldele cuvinte. Voi fi bucuros să ştiu că vizitezi acest blog şi rămâne stabilit că ne vom folosi de acest procedeu de a posta "la mâna a doua" textele destinate subiectului la zi. De data asta: Cioran. Pe care, voi spune cinstit, l-am citit întotdeauna cu mare interes, însă nu ca pe un filosof, ci ca pe un mare stilist şi o minte sclipitoare, chiar dacă îşi doreşte să epateze, să facă frondă, să ia ochii cititorului. Adevărul este că are cu ce... Şi nu-mi iese din minte scrisa lui: "Aş fi foarte mîndru ca din textele mele să se inspire un poet". Era el însuşi o natură poetică, chiar dacă din start s-a decis să ne prezinte negativul imaginii lumii...
RăspundețiȘtergereSunt în continuare surprins şi rău impresionat de totala mefienţă cu care este tratat în mult discutata istorie apolzană. Nu e o bună strategie să acuzi de nepăsare pe un autor căruia nu te osteneşti să-i descifrezi mobilurile lăuntrice... De data asta NM dă impresia că se află, el, în faţa nu a politrucilor de la Catedră, care te încondeiau la cadre, ci în faţa altcuiva, care îi va pune o notă...
Cât despre Esenin, da, n-am uitat niciodată poeziile lui, învăţate în anii 60. Se întâmplă că nu-mi amintesc titlul poemei transcrise - şi n-am răbdare să caut în carte...(Mi s-a părut că s-ar potrivi cu viziunea cioraniană...). Dar nu e ciudat că poeziile citite de noi pe vremuri, învăţate pe de rost, revin când nu te aştepţi? Şi revin cu alte înţelesuri,parcă...; mă subjugase jalea, descurajarea sufletului slav; acum mesajul străbate prin alt filtru: văd punerea în scenă a sentimentului, teatralitatea...Şi mă aprind din nou: Ah! Esenin...
Despre fotografii, ce să spun? Nu-mi găsesc nicio calitate specială. Ba mă şi mir că se poate isca o discuţie pe această temă. Prietenul meu de pe blog Culai ot Keatra (Neamţ) m-a chestionat cu privire la marca aparatului. Dar ce legătură are? Măiestria mea de fotograf nici măcar nu există. Un răspuns simplist ar fi: pozele ies frumoase pentru că astfel văd eu Lumea...
Na! că m-am întins la vorbă... Cu mult drag, Lazu
O explicaţie, mai întâi. Am retransmis textul despre daco-geţi aşa cum l-am primit, fără comentarii şi fără să-i acord un credit special. El are avantajul de a fi pus una lângă alta mai multe susţineri nedovedite ştiinţific ale diverşilor pescuitori în apele tulburi ale protopopoarelor. Primul ciolan, primul bordei, prima scriere, primul monoteism, primul calendar, primul cerc. Nu sunt totuşi suspect de multe şi toate neacreditate?
RăspundețiȘtergereDespre mioriticul poet IGH nu mai spun nimic...Drama lui fiind că s-a folosit de falsuri pentru a acredita lucruri în care îi place să creadă: că românii sunt cei mai...
Dar ne întoarcem la Cioran, care este subiectul zilei pe blog. Într-un sens, dl NM are dreptate: operele din ţară sunt şi cele mai puţin cunoscute: la noi pentru că nu am avut voie să le citim, în Franţa pentru că însuşi Cioran nu a avut interes să le traducă şi să le lanseze internaţional. De ce? întrebare retorică. A avut multe opţiuni politice de extremă dreaptă. Printre altele, n-ar fi vrut să fie acuzat de antisemitism. Şi, în fond, convingerea lui era că problemele unei ţărişoare marginale ca România nu au cum să intereseze Marea Europă. (Că spre sfârşit nici lui nu-i mai mirosea bine acea Europă, asta-i altă căciulă.)
Dar în fond, de ce nu a mers până la capăt Cioran în ideile sale de tinereţe, care fuseseră stindardul unei generaţii? Destinul ţării prea puţin l-a interesat, de fapt. Nici vorbă de ataşament până-n pânzele albe, de devoţiune, de martiraj pentru naţia iubită. Nu. Pentru el ţara asta şi acest popor erau deja perdanţi. Cum să mizeze el, CIoran, pe un perdant? Şi, mai întâi: Îl merita pe el acest popor? Nicidecum. Să fi rămas aici, să se fi afirmat la vârf. Să devină vocea unei naţiuni. Naţiunea asta prăpădită nu-l merita. A mers în Germania, în Franţa, acolo da, merita să ajungă în vârf O glorie franceză în mulţumea, cât de cât...
Vorba şi a lui Preda, de ceastălaltă parte a Cortinei: "Fiecare scrie unde poate!": el la Peleş, la Palatul Mogoşoaia. Avea platformă. Vasile Voiculescu ar fi scris şi în închisoare - dar era un capăt de ţară să ai un capăt de creion. Putea să ţi se tragă moartea dintr-asta...
Nu e de acuzat nici Cioran, cum e de înţeles şi Preda, pentru dorinţa lor de afirmare personală. Nu toţi avem vocaţia de martiri. Mircea Vulcănescu a avut-o, nu doar cea mai mobilată minte a Generaţiei sale. Poate e motivul pentru care, după cum povesteşte Mihai Şora, cînd era de faţă Vulcănescu, locvacele Cioran tăcea mâlc, o seară întreagă. Recunoştea diferenţa...
Cu drag, Lazu
Înaintăm în eposul batraco-miomahico-tziganicesc, pînă dincolo de chişiţe.
RăspundețiȘtergereDar, ce mai analiză caracterială ne oferă Pan Ionu!...
Jos (ca la frînci; ori, ca la noi - Sus) Pălăria!
Persoane marcante ale istoriei noastre recente, care şi-au modelat devenirea (dar, şi fiinţarea după nefiinţă: că prin conştient, că din instinct), cu armele de care-au dispus.
Martiri mai toţi, dar nu după acelaşi calapod.
Eu, între toate, le-aş folosi pe al lui Voiculescu, ori Vulcănescu. Ori un hibrid. Dar - deşi aş mai avea cu cine, pentru cine - nu prea mai am cu ce.
Timpul, abia de mă rabdă.
Stranie senzaţie, ca la stîlpii de telegraf jalonînd pustia, din magnificul pastel de iarnă acuarelat în cuvinte de "minorul" Topîrceanu.
Poeta, Homo Vates?...
În Lumea Urechilor de vată şi-a minţilor împîclite de umori, orori, furori lupeşti?... În Dogogomania... Două vorbe mai spun: Im POsibil!
Două precizări necesare:1. Cioran a fost legionar combatant;a scris un ilustru Portret al căpitanului (noi îl avem în copie xerox se găeşte şi pe internet la taica Google)dar a apărut şi fotografiat alături de Corneliu Codreanu în cămaşă verde cu diagonală;fireşte la Paris postbelic s-a dezis de el făcând elogiul evreior (Un popor de singuratici):din personajul mesianic căpitanul devenind "un fel de haiduc zaporojean aventuros";de altfel Schimbarea la faţă a României ediţia princeps este o profesiune de crediknţă legionară.2. G.Ivaşcu este bârlădean la origine-mai exact n. într-un sat din fostul judeţ Tutova sau Tecuci dar elev la vestitul colegiu Codreanu (care nu are nici o legătură cu liderul legionar;întemeietorul fiind un boier moldovean paşoptist sau postpaşoptist)... Facem aceste precizări cu un sentiment de prietenie nu cerem drepturi de autor...IM
RăspundețiȘtergere