Mihai Eminescu - 123 (n.15 ianuarie 1850 - d.15 iunie 1889)
Şi Dacă...Si daca ramuri bat în geam Si se cutremur plopii, E ca în minte sa te am Si-ncet sa te apropii. Si daca stele bat în lac Adâncu-i luminându-l, E ca durerea mea s-o-mpac Înseninându-mi gândul. Si daca norii desi se duc De iese-n luciu luna, E ca aminte sa-mi aduc De tine-ntotdeauna.Când Amintirile...Când amintirile-n trecut Încearca sa ma cheme, Pe drumul lung si cunoscut Mai trec din vreme-n vreme. Deasupra casei tale ies Si azi aceleasi stele, Ce-au luminat atât de des Înduiosarii mele. Si peste arbori rasfirati Rasare blânda luna, Ce ne gasea îmbratisati Soptindu-ne-mpreuna. A noastre inimi îsi jurau Credinta pe toti vecii, Când pe carari se scuturau De floare liliecii. Putut-au oare-atâta dor În noapte sa se stânga, Când valurile de izvor N-au încetat sa plânga,
Când luna trece prin stejari Urmând mereu în cale-si,
Când ochii tai, tot înca mari,
Se uita dulci si galesi?
Din valurile vremii...
Din valurile vremii, iubita mea, răsai
Cu braţele de marmur, cu părul lung, bălai -
Şi faţa străvezie ca faţa albei ceri
Slăbită e de umbra duioaselor dureri!
Cu zâmbetul tău dulce tu mângâi ochii mei,
Femeie între stele şi stea între femei
Şi întorcându-ţi faţa spre umărul tău stâng,
În ochii fericirii mă uit pierdut şi plâng.
Cum oare din noianul de neguri să te rump,
Să te ridic la pieptu-mi, iubite înger scump,
Şi faţa mea în lacrimi pe faţa ta s-o plec,
Cu sărutări aprinse suflarea să ţi-o-nec
Şi mâna friguroasă s-o încălzesc la sân,
Aproape, mai aproape pe inima-mi s-o ţin.
Dar vai, un chip aievea nu eşti, astfel de treci
Şi umbra ta se pierde în negurile reci,
De mă găsesc iar singur cu braţele în jos
În trista amintire a visului frumos...
Zadarnic după umbra ta dulce le întind:
Din valurile vremii nu pot să te cuprind.
Odă (în Metru Antic)Nu credeam sa-nvat a muri vrodata; Pururi tânar, înfasurat în manta-mi,
Ochii mei naltam visatori la steaua Singuratatii.
Când deodata tu rasarisi în cale-mi,
Suferinta tu, dureros de dulce... Pân-în fund baui voluptatea mortii Ne'nduratoare.
Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus. Ori ca Hercul înveninat de haina-i; Focul meu a-l stinge nu pot cu toate Apele marii.
De-al meu propriu vis, mistuit ma vaiet,
Pe-al meu propriu rug, ma topesc în flacari... Pot sa mai re'nviu luminos din el ca Pasarea Phoenix?
Piara-mi ochii turburatori din cale,
Vino iar în sân, nepasare trista; Ca sa pot muri linistit, pe mine Mie reda-ma!
G. Călinescu vorbind despre Mihai Eminescu:
Călinescu despre Eminescu - Copy.wmv
10303K Descărcaţi
Un fragment din Recitalul Mihai Eminescu -120, (Frumoasa fără corp) susţinut de Lidia Lazu la Casa Eminescu din Copou-Iaşi, pe data de 15 iunie 2009:
http://youtu.be/cdxoTgcR37o
ion lazu: Case în care a trăit Eminescu, în Bucureşti; plăci memoriale, statui...
Calea Victoriei nr 45, lângă bis. Kreţulescu
Când luna trece prin stejari Urmând mereu în cale-si, Când ochii tai, tot înca mari, Se uita dulci si galesi?
Din valurile vremii...
Din valurile vremii, iubita mea, răsai
Cu braţele de marmur, cu părul lung, bălai -
Şi faţa străvezie ca faţa albei ceri
Slăbită e de umbra duioaselor dureri!
Cu zâmbetul tău dulce tu mângâi ochii mei,
Femeie între stele şi stea între femei
Şi întorcându-ţi faţa spre umărul tău stâng,
În ochii fericirii mă uit pierdut şi plâng.
Cum oare din noianul de neguri să te rump,
Să te ridic la pieptu-mi, iubite înger scump,
Şi faţa mea în lacrimi pe faţa ta s-o plec,
Cu sărutări aprinse suflarea să ţi-o-nec
Şi mâna friguroasă s-o încălzesc la sân,
Aproape, mai aproape pe inima-mi s-o ţin.
Dar vai, un chip aievea nu eşti, astfel de treci
Şi umbra ta se pierde în negurile reci,
De mă găsesc iar singur cu braţele în jos
În trista amintire a visului frumos...
Zadarnic după umbra ta dulce le întind:
Din valurile vremii nu pot să te cuprind.
Odă (în Metru Antic)Nu credeam sa-nvat a muri vrodata; Pururi tânar, înfasurat în manta-mi,
Ochii mei naltam visatori la steaua Singuratatii.
Când deodata tu rasarisi în cale-mi,
Suferinta tu, dureros de dulce... Pân-în fund baui voluptatea mortii Ne'nduratoare.
Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus. Ori ca Hercul înveninat de haina-i; Focul meu a-l stinge nu pot cu toate Apele marii.
De-al meu propriu vis, mistuit ma vaiet,
Pe-al meu propriu rug, ma topesc în flacari... Pot sa mai re'nviu luminos din el ca Pasarea Phoenix?
Piara-mi ochii turburatori din cale,
Vino iar în sân, nepasare trista; Ca sa pot muri linistit, pe mine Mie reda-ma!
G. Călinescu vorbind despre Mihai Eminescu:
Călinescu despre Eminescu - Copy.wmv
10303K Descărcaţi
Un fragment din Recitalul Mihai Eminescu -120, (Frumoasa fără corp) susţinut de Lidia Lazu la Casa Eminescu din Copou-Iaşi, pe data de 15 iunie 2009:
http://youtu.be/cdxoTgcR37o
ion lazu: Case în care a trăit Eminescu, în Bucureşti; plăci memoriale, statui...
Calea Victoriei nr 45, lângă bis. Kreţulescu
Din valurile vremii, iubita mea, răsai
Cu braţele de marmur, cu părul lung, bălai -
Şi faţa străvezie ca faţa albei ceri
Slăbită e de umbra duioaselor dureri!
Cu zâmbetul tău dulce tu mângâi ochii mei,
Femeie între stele şi stea între femei
Şi întorcându-ţi faţa spre umărul tău stâng,
În ochii fericirii mă uit pierdut şi plâng.
Cum oare din noianul de neguri să te rump,
Să te ridic la pieptu-mi, iubite înger scump,
Şi faţa mea în lacrimi pe faţa ta s-o plec,
Cu sărutări aprinse suflarea să ţi-o-nec
Şi mâna friguroasă s-o încălzesc la sân,
Aproape, mai aproape pe inima-mi s-o ţin.
Dar vai, un chip aievea nu eşti, astfel de treci
Şi umbra ta se pierde în negurile reci,
De mă găsesc iar singur cu braţele în jos
În trista amintire a visului frumos...
Zadarnic după umbra ta dulce le întind:
Din valurile vremii nu pot să te cuprind.
Odă (în Metru Antic)Nu credeam sa-nvat a muri vrodata; Pururi tânar, înfasurat în manta-mi, Ochii mei naltam visatori la steaua Singuratatii. Când deodata tu rasarisi în cale-mi, Suferinta tu, dureros de dulce... Pân-în fund baui voluptatea mortii Ne'nduratoare. Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus. Ori ca Hercul înveninat de haina-i; Focul meu a-l stinge nu pot cu toate Apele marii. De-al meu propriu vis, mistuit ma vaiet, Pe-al meu propriu rug, ma topesc în flacari... Pot sa mai re'nviu luminos din el ca Pasarea Phoenix? Piara-mi ochii turburatori din cale, Vino iar în sân, nepasare trista; Ca sa pot muri linistit, pe mine Mie reda-ma!
G. Călinescu vorbind despre Mihai Eminescu:
Călinescu despre Eminescu - Copy.wmv
10303K Descărcaţi
Un fragment din Recitalul Mihai Eminescu -120, (Frumoasa fără corp) susţinut de Lidia Lazu la Casa Eminescu din Copou-Iaşi, pe data de 15 iunie 2009:
http://youtu.be/cdxoTgcR37o
ion lazu: Case în care a trăit Eminescu, în Bucureşti; plăci memoriale, statui...
Calea Victoriei nr 45, lângă bis. Kreţulescu
 |
| Str. Buzeşti nr 5 , unde a locuit cu Veronica Micle (casă demolată) |
George Călinescu sintetizase bine, că-n „insula lui Euthanasius” a lui M. Eminescu, noi, ca proiecţii ale Domnului pe pământ, nu suntem decât expresia „unui vis de naştere, în care amintirea apelor amniotice, a şederii în pântecele matern, se traduce în această privelişte” a insulei în care ne zărim trupul inert din care tocmai s-a desprins sufletul. Multă vreme am crezut că, prin desprinderea sufletului, cheia exactă a versului eminescian „nu credeam să-nvăţ a muri vreodată” e scânteia cu care vom păşi înarmaţi altfel în lumea de după moarte. Eroarea inclusă în acest concept, în sens imaginativ sau poetic, probează intensitatea sentimentelot pe care autorii le-au tot făcut de-a lungul veacurilor. Mult mai târziu, citeam undeva, că, nicăieri, pe faţa pământului, nu există fiinţă umană capabilă de a ne spune cu „anumite detalii” pe cine reprezintă omul, ca fiinţă dintr-o lume anterioară. Deşi, controverse şi coincidenţe au tot existat. Întrebarea lui Gaugain, din vestitul tablou tahitian, nu a lămurit care e rostul venirii omului pe lume, la ce slujesc demersurile sale, sentimentele, ideile şi indeterminabila sa aplecare asupra aflării unui rost. În timp ce bucuriile acestei vieţi trec ca umbra şi ca visul „sau se veştejesc ca floarea câmpului” – cum grăia iscusitul Hidalgo, bunul cavaler de la Mancha. Vă puteţi închipui un Hidalgo „pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi”? Eu, da! Nu putem stinge dorul de Eminescu, cu toate apele mării.
RăspundețiȘtergereCândva, în adolescenţa-mi învălmăşită de avânturi neînţelese, mi s-a părut că am ajuns la fericire şi reconciliere cu sine abia după ce l-amcunoscut pe Eminescu, poezia lui "ca de pe altă lume", mai frumoasă, armonioasă, "dureros de dulce", de o teribilă intensitate a trăirilor. Multe s-au perindat şi s-au schimbat în atenţia şi-n aspiraţiile mele de-o viaţă, dar a rămas constantă iubirea şi admiraţia de Eminescu. (Alţii, în juneţe, văd un vulcan în erupţie, văd un tzunami... o pădure în flăcări...
RăspundețiȘtergereAcum mă îngrozeşte şi mă oprimă imensa lui nefericire, de nevindecat, oricât s-a refugiat el iar şi iar printre rime. Simt că suferinţa atroce, disperarea nu poate fi vindecată/augmentată decât prin armonia cuvintelor... Câtă suferinţă, atâta armonie...
Şi mă întreb dacă Eminescu s-a născut cu adevărat, ca om, sau n-a fost decât o variantă de studiu pentru Dumnezeu: dacă e cazul să continuie experimentul cu fiinţa umană în coordonatele actuale, sau să-l vindece de contrarietăţile şi nedreptatea vieţii - ori, dimpotrivă, să-l spulbere definitiv din proiect, prin intensificarea suferinţewlor individuale. În pofida enormei sale munci pe pagină şi asupra ideilor, pare că omul-poet-gânditor, sociolog, filosof Eminescu, în unele momente cheie ale vieţii sale printre noi, n-ar fi decât un Proiect, raportabil la alte coordonate fiinţiale. Sunt în firea oamenilor nişte praguri, nişte limite imposibil de surmontat? Pentru ceea ce este de bănuit dincolo de aceste limite, e oare drept să ne închipuim că ar fi nevoie de alte făpturi, supra-umane? Şi că Eminescu n-ar fi decât un experiment ce iese din firesc?
I.Lazu
Jean d'Ormesson, zicea - despre Dumnezeu - că nu există. Fiindcă, plasat chiar peste Veşnicie, ori ţinînd-o la Sînu-i, Dînsul e mai mult decît existarea.
RăspundețiȘtergereNu ştiu de ce, am unele Fiinţe (Cîteva!), despre care-mi vine a gîndi la fel. Chiar dacă imperfecte-n multe privinţe, Perfecte-n ce ne-au deprins a lua de la ele.
Mulţumesc, mulţumim pentru arhiva ilustrată!
Şi Eminescu să ne judece!
Da d-le Lazu: tot încercăm şi azi (după Eminescu şi Labiş...) a schimba versul, „răspândind o ploaie de sunete” – slavă ţie, Homer, primul între poeţi, pentru aceste, în aur, dăltuite cuvinte! – şi nu mai reuşim să ieşim din eroare. Şi (poate) vor trece ani şi ani, ca La steaua eminescului demiurg, când vor spune (cei care vor citi după noi aceste însemnări), ce a însemnat cu adevărat Eminescu pentru literatura română. Eminescu?!! De aceea, mereu şi mereu se va spune: e nemuritor... Credinţa că Eminescu e „un meteor ieşit din neant... se dovedeşte falsă (afirmaţia aparţine lui G. Călinescu). Citind, acum, după atâţia ani, un articol al lui Eminescu, vedem iar şi iar cum Eminescu vedea, tot timpul, Omul – în mijlocul acestei „naturi” – ca pe un tulburător al marii linişti. Era el atunci un conservator, aşa cum se spunea pe atunci când scria la „Timpul”? Mă îndoiesc, acum, că autorul Doinei a fost doar atât. În mintea lui şi pe fruntea sa „care plăteşte cât o împărăţie”, natura îi părea „o arătare mecanică înfricoşătoare şi nimicitoare” ca în Călin Nebunul. Are şi el spaima, de Cosmosul singuratic şi inuman. Somnul lui, însă, e teluric, mortal – dar şi un antidot al durerii – („Parc-am murit de mult”). Spunea Călinescu, că „Eminescu nu filosofează niciodată, propoziţiile lui sunt viziuni (încât) ...mintea noastră e găurită de atâta logică a absolutului”. Complica înţelegerea cititorului de rând, cred eu. Eminescu se adresa direct celor care simţea şi sufera ca şi el. În casa unui venetic moldovean, refugiat în Dobrogea şi vecin cu noi, am întâlnit prima oară o carte de Eminescu. Era biblia familiei. ASTA M-A MARCAT MULT. Capodopera liricei sale ideologice, Glossa, face mai mult decât un tratat găunos de politică şi filosofie, pe care cele două măşti puse faţă-n faţă la TVR (Liiceanu şi Pleşu) să filosofeze pe seama nimicului, îl transformă într-un joc de ping-pong. De ce e Eminescu actual, mă puteţi întreba? Pentru că viziunea sa, era precum a unor aştri urmărind pe Om, din peşteri până în genunea cosmică a viitorului tot mai îndepărtat. Nu sunteţi singuri, voi cei care nu credeţi asta. Suntem mioritici, dar alături. „Astea toate te apropie de dânşii... Nu lumina/ Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina.../ Toate micile mizerii unui suflet chinuit/ Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit”. (Scrisoarea I, 1881, M. Eminescu). Cum am putea, vreodată, să-l bănuim de cine ştie ce „luceafăr pornind” de unul singur, către inimile noastre?
RăspundețiȘtergere