Scriitorul zilei: Adi Cusin   http://ilazu.blogspot.ro/2012/04/scriitorul-zilei-adi-cusin-poezii.html

O pagină de jurnal 1991

O rememorare din 2009, adresată poetului Ion Brad, pentru revista ACASĂ din Alba Iulia:

În anul 1991 am descins la Blaj pentru studii geologice şi geofizice privind masivele de sare din subsolul regiunii. „De treci culmea cea mai înaltă a munţilor Carpaţi, te întâmpină mândra şi binecuvântata Transilvanie”- l-am citat pe Nicolae Bălcescu. Or, între aceşti pereţi muntoşi ca de cetate naturală, s-a schiţat la sfârşitul Mezozoicului o „copaie” în care s-au depus sedimente neogene, printre care, spre bază, un pachet gros de sare gemă. În decursul erelor, prin comprimarea exercitată de pereţii muntoşi, aceste depozite sedimentare s-au ondulat, iar sarea, care are o densitate mai mică decât celelalte depozite şi o mare plasticitate specifică, a început să fie „stoarsă” spre suprafaţă, precum sâmburii dintr-un fruct. Este aşa numitul fenomen de diapirism, descris pentru prima oară în geologie de marele nostru geolog Ludovik Mrazek, preşedintele pe vremuri al Societăţii geologice din România dar şi al Congresului geologilor din întreaga lume. În speţă, nu numai că este vorba despre un fenomen geologic foarte spectaculos în sine, care determină modificări tectonice radicale, dar ascensiunea insidioasă a masivelor de sare etanşeizează capetele stratelor sedimentare din calea lor şi în acest fel asigură crearea unor capcane structurale, cele în care se înmagazinează zăcămintele de petrol şi gaze, cele care fac faima Depresiunii Transilvane. Lucrările noastre trebuiau să aducă precizări cu privire la dispoziţia în adânc a faliilor, a structurilor cu sare şi cu hidrocarburi.

Cu ochii specialistului pe râpile din zona Târnavelor ca să le descâlcesc hieroglifele, cu gândul la continuarea în adânc a structurilor geologice, însă traversând de câteva ori pe zi burgul transilvan, am început să mă impregnez de spiritul lui cărturăresc. Şcoala ardeleană, paşoptismul, memorandiştii, artizanii Marii Uniri, toate aceste momente au căpătat concreteţe şi consistenţă, pe măsură ce îmi aprofundam cercetările. Am înţeles că nu e vorba de întâmplări anecdotice, fără conţinut, ci ele articulează etapele formării naţiunii şi statului român. În astfel de cazuri, scriitorul musai să intre în priză, să facă ochii mari; el caută să-şi asume sensul înalt al acelei lupte seculare. Pe de altă parte, tocmai citisem sau recitisem despre periplul eminescian prin Mica Romă, îmi pâlpâia sufletul când priveam zidurile de cetate ale liceului, căci firea mea „nu ştie multe”, ea se lăsa copleşită de vechile emoţii ale şcolarului venit tocmai de peste munţi, din Cernăuţi, refăcând în sens invers drumul mentorului său iubit Aron Pumnul, ca să-şi încerce norocul schimbător cu examenele de elinească şi celelalte; îl urmăream simpatetic pe adolescentul răzleţit de confraţi ca să se îmbăieze în apa generoasă a Târnavei, în sus de podul Vezei, sau strecurându-se înfometat pe la marginea grădinilor, cu ochii după ceva prune, fie ele şi necoapte, căci Căminarul nu-i mai trimisese de multă vreme crăiţarii strict necesari supravieţuirii. Vă puteţi închipui singur strângerea mea de inimă, şi aproape-teroarea co-participativă la suferinţele tragicului băietan de acum un veac şi jumătate, amărăciunea „neamului nevoii”, şi de ce n-aş spune lucrurilor pe nume: jalea venind irepresibil dintr-un „veac trecut”, ca să-l citez pe Labiş, alt bucovinean însemnat cu stea în frunte. Veţi bănui, sunt sigur, în ce ape dulci-amare se scălda visătoria mea, pe când îmi odihneam privirile peste valea Târnavelor, din preajma teiului lui Eminescu...

Sau cum am trecut prin satul dv Pănadele, neştiind încă nimic despre fiul cel mare al lui Traian şi Cornelia, însă avizat deja că din sătucul agâţat pe versantul pietros s-a ridicat în lume Timotei Cipariu (derivare de la Ţipar, vezi bine), dându-i mai întâi târcoale, ascultându-i de departe clopotele bisericii de pe tăpşan, scotocindu-i din priviri împrejurimile, în timp ce mă apropiam dinspre halta cu acelaşi nume; trecând în fine podul şi vizitând acest sat ca la muzeu (cu mare sfială!), mereu atent la case, la curţi, la ferestrele înguste, dintre care una va fi fost cea de unde a privit pentru prima oară în lume spiritul lui Timotei Cipariu. Or, bunicul meu dinspre mamă (văr primar cu Ştefan Ciobanu, unul dintre atrizanii marii Uniri cu Basarabia) se chema tot Timotei. Este unul dintre personajele din Veneticii, el este cel ce a rămas de pază la casa părintească de pe malul Nistrului şi nu a părăsit satul decât după 4 luni de zile, când din localitatea ce stătuse sub bătaia nemiloasă a tunurilor ruseşti nu mai rămăsese în picioare nici măcar o singură casă...

Am văzut în decurs de 6-7 luni, stradă cu stradă şi casă cu casă tot spaţiul fără seamăn al oraşului Blaj, am citit cu veneraţie plăcuţele comemorative, nu mai puţine de 30 la număr, marcând vieţuirea sau trecerea prin Blaj a marilor bărbaţi ai culturii ardelene şi româneşti în general; am intrat în biserici, indiferent de confesiune, în catedrala istorică a unitarienilor, mereu cu sentimentul că păşesc în urma tânărului Poet, care şi el va fi pătruns în aceste spaţii sacre spre a-şi afla liniştea sufletească în restriştea vremilor neprielnice. Am cercetat biblioteca dioceziană, am avut marele noroc să-l ascult pe cardinalul Todea vorbindu-le cu pătrundere unor tineri colegieni veniţi tocmai din Franţa, însoţiţi de câţiva prelaţi; am traversat în toate direcţiile magicul teren al Câmpiei Libertăţii, m-am pătruns de duhul acestor bărbaţi fără egal ai şcolii ardelene, le-am cercetat mormintele din cimitirul de pe buza terasei, la ieşirea spre podul Vezei; am transcris pentru mine inscripţiile pioase de pe acele sfinte morminte; am făcut fotografii cu lespezile tombale şi cu monumentele marilor bărbaţi, ca să le am la îndemână, ca să nu mă despart prea uşor de numele lor şi de mesajul lor luminos; am băgat capul între umeri şi am trecut „ca bătut” pe malul scund al Târnavei, acolo unde îmi închipuiam scena odioasă a arderii în 1948 a cărţilor, manuscriselor şi incunabilelor; mi-am amintit de toate obidele împilării românilor autohtoni de oficialii chezaro-crăimii. (M-am întrebat de ce omenii din tren, cu care intram în vorbă nu au deloc clar în minte faptul că 80% din populaţia Ardealului este românească şi că, pe de altă parte, jumătate din populaţia maghiară din România trăieşte de fapt în Bucureşti, iar în Ardeal sunt precumpănitori doar în două judeţe. Atunci de unde aceste spaime nejustificate? Aceşti concetăţeni nu ştiu pe ce lume trăiesc, însă s-ar simţi tare ofensaţi dacă le-ai contesta calitatea de patrioţi...)

Astfel decurgea campania mea geologică la Blaj, unde mă aciuasem la căminul nefamiliştilor de la CPL, la ieşirea dinspre Copşa Mică-Mediaş. Aşadar într-un loc exterior oraşului, pe care însă trebuia să-l traversez zilnic măcar de două ori, spre gara de unde luam trenurile, spre piaţa unde făceam cumpărăturile, spre bibliotecă şi muzeul de istorie, spre cinematograf. Cercetările noastre nu debutaseră chiar favorabil, căci am avut parte de un început de vară ploios cu deosebire, practic îmi era imposibil să ies pe teren, zile la rând, săptămâni. Parcă nimerisem într-un tărâm al ploilor fără sfârşit... Însă aveam cărţi luate de acasă, aveam acces la biblioteca oraşului şi în rest îmi scriam jurnalul de geolog, de care nu m-am despărţit decât rareori în ultimele 3 decenii. Şi tot la blocul de nefamilişti al CPL mi-a venit ideea să încep un text memorialistic privind perioada refugiului din Basarabia şi avatarurile familiei noastre în comuna de pe malul Oltului, unde ai mei şi-au dus viaţa de venetici până la ultima lor suflare, fără să mai fi revăzut vreodată plaiurile natale. Am intitulat aceste vreo 200 de pagini Nistrul, prima mea amintire, pentru că deja scrisesem o poezie cu acest titlu, desigur nepublicată la acea dată, Basarabia fiind pe toată perioada comunismului, cum bine se ştie, un cuvânt proscris, ca tot ce ţinea de urgisita noastră provincie istorică. 

Şi vă veţi mira poate când veţi vedea cum se leagă lucrurile când este vorba despre o temă care te urmăreşte de-o viaţă. Acel text se află la baza unui scenariu de film pe care l-am scris imediat după acea campanie la Blaj şi l-am predat unui regizor care a promis că se va bate pentru realizarea lui. Antecedente de-ale mele în domeniu existau, căci luasem premiul cel mare la primul concurs de subiecte de film, în 1970, un film care nu s-a făcut niciodată, dacă mai trebuie s-o spun... Am recidivat, însă nu cu mai mult noroc. Tot în acest fel, după un alt scenariu care a fost blocat la Casele de Film, am scris romanul Rămăşagul, a cărui acţiune este plasată în plin Ev Mediu. În cazul scenariului despre refugiul basarabenilor, când toate speranţele mele s-au risipit fără urmă, m-am apucat şi am scris romanul Veneticii, pe care îmi spuneaţi ieri că îl citiţi cu mare interes. Acesta fiind avantajul literaturii: îţi scrii poeziile, îţi migăleşti romanul – şi ele rămân ca nişte izbânzi abstracte, în forma pe care le-ai dat-o – şi vor apărea / sau nu, peste câţiva ani, peste două decenii, ca în cazul multora dintre cărţile mele.

(va urma)

Cărţile prietenilor mei: 5 volume de Rondeluri şi volumul Cuaternar, Ed. Timpul, 2011, 2012.

NOTĂ: Toate cărţile scriitorului Pan Izverna, prezentate pe acest blog, nedifuzate prin reţeaua de librării, pot fi procurate de la adresa scriitorului: Sos. N. Titulescu nr. 95-103, scara C. et. 9, apt. 153, sector 1, telefon 021. 222.98.05.

 Imagini din Atena...

Un moment de relaxare în stil grecesc...

De la Mămica la Bunica, oare câţi paşi ar fi?