Adio la Casa Monteoru. Amintiri de la cenaclul Labiş, IV


(...) Printre tineri îşi făceau loc cu timiditate, parcă scuzîndu-se, cîteva persoane mai în vîrstă, poate nu atît de vîrstnice în realitate, ci doar prin comparaţie; se aşezau cuminţi în fotolii şi ascultau cu mare atenţie ce se vorbea, fără a îndrăzni să comenteze în vreun fel, nici măcar în particular, necum în plen. Asta ani la rînd, fără a se putea şti cine erau sau mai exact cine fuseseră, pe vremuri. Probabil nişte foşti, care nu cutezau să ia cuvîntul în public. Un domn în vîrstă, cu hainele roase, cu părul cărunt, lung, apărea mereu cu o imensă servietă, doldora de cărţi, poate şi de manuscrise. Îl bănuiam că vinde pe sub mînă cărţi rare, ediţii princeps, posibil chiar lui E.B., sau altora din redacţie. Să fi fost Crevedia? Sau poate Stelaru, sau alt paria care visase vremuri mai bune dar  fusese dat de-o parte de confraţi mai cinici?

Un venerabil din această categorie, de a cărui figură aş vrea să-mi pot aminti cu mai multă precizie, s-a apropiat de mine într-o seară şi mi-a spus că a văzut în numărul recent apărut al revistei Ateneu două poezii semnate de mine. Am plecat în noapte pe străzi, împreună cu prietenul meu Ion Iovan (revelat mai apoi ca poet şi prozator de mare forţă) şi am umblat din chioşc în chioşc pînă am găsit unul deschis, prin nu ştiu ce minune, spre blocul turn din Piaţa Palatului, procurîndu-mi revista care mă debutase. Erau două poezii scurte: Copaci în toamnă şi Amintindu-mi. Bucurie de nedescris. Şi sentimentul indicibil că sunt tot eu, dar altcineva, abia acum cu adevărat eu însumi. (Stranie investiţie. Scrii o poezie astăzi, oprindu-te sub un copac, pe deal. Ai scris-o, ea există, te-ai identificat cu ea. Fără ca nimeni să ştie, să bănuiască măcar. Tu însă ştii că a survenit o schimbare esenţială…, că ai o comoară la purtător. Şi poezia apare abia după doi ani, după trei ani, sau ca în cazul poeziilor mele, după 15 ani. După 20 de ani. Ce simţi? O decroşare. O sfîşiere. Unde eşti tu, cel adevărat? De ce îmi spuneţi abia acum cine eram eu cu două decenii în urmă!? Cu ce nesperate forţe vei reuşi să asiguri continuitatea fiinţei tale?)

Să mai spun că la o săptămînă-două după acel debut, într-o revistă “de al cărei nume nu vreau să-mi amintesc” au apărut cîteva rînduri, o reacţie critică, nu?: eram acuzat de cosmopolitism, mai precis de influenţe din Ungaretti. Şi se întîmpla să trăim într-o vreme cînd a fi cosmopolit echivala cu a fi duşman al orînduirii…Însă, ca de obicei, conştiinţa critică era trează şi de veghe, vigilentă, de sorginte pură: jdanovisto-răutistă. (Iar poezia incriminată suna astfel, pe cît se poate de simplu: “Ultima umbră / sunt frunzele înseşi. / Ultimul soare / e golul din ramuri.”. Să nu-mi spuneţi că nu vedeţi aici pericolul!

Publicasem cîteva grupaje de poezii în Ateneu, precum şi în alte cîteva locuri din ţară: “pe ici pe colo”, cum avea să se exprime Dragoş Vrînceanu într-un articol de întîmpinare Poeta artifex din Luceafărul. Depusesem un volum la editura Eminescu. Aşteptam. Practic blocat în ceea ce priveşte poezia. Şi dintr-o dată am început să scriu proză scurtă: schiţe şi povestiri. Am scris astfel o iarnă întreagă. Îi prezentam manuscrisele Sînzianei Pop care se arăta impresionată însă… nu mi le publica. În campania următoare am continuat să scriu proză, încurajat într-aceasta de George Bălăiţă, redactorul de la Ateneu, care mă debutase cu poezii dar mi-a publicat apoi şi câteva proze scurte.  Din păcate am pierdut scrisorile pe care mi le trimitea, cu încurajări şi sfaturi, cu comentarii de lectură. Pe neobservate, se adunaseră vreo douăzeci de titluri şi le-am dus la editură, aceeaşi, singura de fapt din Capitală: E.S.P.L.A.. Elisabeta Donoiu, de la secţia proză şi redactorul şef-adjunct Lucian Cursaru erau hotărîţi să mă publice, dar trebuia să aleg: poezia sau proza, căci nu puteam apărea simultan cu două cărţi. La poezie era coadă mare, inflaţie chiar, pe cînd la proză aveam o poziţie neaşteptat de bună. M-am decis pentru proză!

Ultimele 2 imagini cu Casa Scriitorilor, la ora H, a semnării protocolului cu familia Monteoru 

Casa Monteoru în momentul transferării către proprietari. În dreapta porţii, un telefon public defect, de la care nu se poate vorbi cu Dumnezeu...

...

Nici un scriitor nu a intrat astăzi pe porţile încă deschise, dar care au fost dotate cu lanţuri şi lacăte... Cât despre acţiuni de protest ale breslaşilor, despre vreun lanţ uman, nici pomeneală de aşa ceva...


MÂINE, O PAGINĂ DE JURNAL (15 aprilie 2013) 
O relatare despre Casa Monteoru la ora predării către proprietari...
Discuţie dezinhibată cu noul proprietar, celebrul oboist şi muzician George Angelescu - MonteOro

Poezii de pe vremea cenaclului Labiş

Umbra

Pe închisa pleoapă stângă

Mi-a căzut o umbră-n dungă.

Cu-nserarea de sub pleoapă

Planeta mea o întreabă:

Eşti a cărei sau a cărui

Lucru din care te nărui?

Pasăre sau vietate

Om sau salcie-ntre toate

Aşteptate şi neaşteptate?

În zbor fluture zălud

Sau albină de la stup -

Ori eşti umbra fără trup?

 1967

Cântec în mine

Lui Ovidiu Genaru

Vieţuiesc un contur

Crescut atât

Cât a putut

Sângele meu

Să ţâşnească-mprejur.

Atingerea dintre soare

şi sânge

Mă arde.

O dulce chemare

Mă doare

Mă-mpinge

Mă soarbe...

1968

De tinereţe

Cumpăna se-nclină, ameţindu-ne sângele

Stelele-s pulbere pentru atingere

Apa-n sărut şi-nnoptează luceferii –

Un răgaz în penumbră al trecerii.

Apoi cumpăna revine în lume

Fixându-se pe vechiul nume.

Şi ciutura se leagănă-n vânt

Apa ascute pumnale-n spărturi

Şi se scurge sufletul până la fund

În iubiri şi în uri.

1964

O ceaţă

Zi şi noapte carnea mea fierbinte

Îşi înteţeşte ceaţa – o aureolă

Care să mă facă mai vizibil.

Totdeauna o ceaţă subţire

Se adună-mprejur

Ca o carne de fruct -

Un sâmbure sunt, prin urmare.

Totdeauna un fel de tămâie

Mă-nfăşoară ca pe un căţui

Şi cineva cădelniţează cu mine

Sub naosul cerului.

1966

Iar toamnă...

Iar toamnă, cu

Mohor copt, râpi aprige,

Cu stoluri de grauri dând roată

Şi albind într-o dungă,

Cu draperii atârnând

De marginea norilor –

Şi cu sufletul care

Nu-şi mai află lăcaşul

Şi-ndreptăţirea -

Cu amintirea în care nu mai poţi privi

Ca printr-un geam vechi

Năpădit de colb şi păienjeni

De la un conac părăsit...

Iar toamnă, lângă râpi.

Şi-mprejurul doar atât:

Cu mohor s-a mohorât.

1968

Obişnuita curgere

Zilele mi se continuă domol

Pe o îndârjire tulbure, ca de nămol.

Între maluri, apa – ca un obicei –

De atâta curs rămâne-n urma ei.

Peştii se ridică pe curent

Pietrele înşeală un proverb,

Iar printre solzi şi micele din piatră

Se-aprinde câte-o rimă, dintr-o dată.

1968

Seară             

1.Acum la casa din copilărie

se-ntunecă în aer cu găini

Şi-mi e un dor de necuvântătoare

şi mai ales de puii lor puţini.

2. O suflete, coroana mea de brad

Prin care zilnic înverzesc şi cad!

3. Ce-ar fi odihna nopţii fără mâini

Care-şi urmează felul când dormim –

Una pe zid şi fire pân-la stele

Cealaltă înrădăcinată în podele?!

4.Prin somn ajungem lângă un bunic

Care mai moare pentru noi o dată

Trăgându-ne un braţ întreg în var

Din umăr pân-la degetul cel mic.

5. Cândva nepotul cel mai depărtat şi drag,

O să se bage lângă noi în pat

Şi-ncălecând pe coşul pieptului

O să ne-oprească inima cu-n deget.

1966  


ion lazu, imagini din Atena... O ascensiune pe Licabetus...

Ultima stradă sub Licabetus poartă numele celebrei românce Dora D' Istria.