Amintiri de la cenaclul Labiş; Drum spre Marea Egee, I

Amintiri de la cenaclul Labiş, I
 (...) Abia după terminarea facultăţii, în 1961, am trimis cîteva poezii la Luceafărul şi Mihu Dragomir m-a găzduit la rubrica Dintre sute de catarge, iar ceva mai tîrziu, Geo Dumitrescu mi-a dat bune şanse în Gazeta literară, reproducîndu-mi o poezie la Poşta redacţiei. Trebuie să recunosc faptul că lipsa mea de spontaneitate nu prea consuna cu ideea pe care toţi o aveam pe-atunci despre poet: un ins năvalnic, impetuos, clamîndu-şi versurile încă de la 14-15 ani. Iar în asta chiar Labiş era un exemplu care tuturor le dădea pinteni, în schimb pe mine mă timora.

După 2-3 ani de geologie, timp în care m-am dumirit cum e cu meseria respectivă, am devenit un participant fervent, pe cît de discret, al cenaclului Labiş, condus de echipa de la Luceafărul a lui Eugen Barbu. Cred că puţini tineri aspiranţi l-au freventat de la început pînă la desfiinţare, aşa cum am făcut-o eu. Cine ar răsfoi astăzi colecţiile revistei, s-ar putea îndoi de afirmaţia mea, căci la “cronica cenaclului” numele subsemnatului apare de două trei ori şi încă o dată, spre sfîrşitul celor cinci ani de activitate, în fruntea unui grupaj de poezii. Din toamnă pînă în primăvară participam în fiecare luni seara la şedinţele cenaclului. Şi ce şedinţe palpitante! Iar faptul că prin meseria mea de geolog nu puteam lua parte nici la şedinţa de deschidere, din toamnă, nici la cea de închidere, de la începutul verii, îmi dădea împresia că ele nici nu se întrerupeau vreodată, aşa încît cenaclul Labiş era pentru mine o “sărbătoare continuă”.

E foarte greu de explicat cuiva care nu a fost măcar o dată martorul acelor seri “fierbinţi” în ce consta caracterul extra-ordinar al cenaclului Labiş. Se desfăşura totuşi, din cîte am înţeles, după un tipic îndeobşte acceptat în astfel de ocazii: cei 4-5 redactori în frunte cu E.B. luau loc la prezidiul Sălii Oglinzilor, erau anunţaţi cei doi protagonişti, poezia la început, cum e şi firesc, urmată de proză, (sau de o altă repriză de poezie, căci suntem un neam de poeţi, nu?), mai rar de teatru, se produceau lecturile, continuate fără pauză de discuţii; un cuvînt conclusiv din partea conducătorului cenaclului: cuvîntul de care atîrna soarta protagonistului – gloria sau dizgraţia; şi, în final, anunţarea seacă a protagoniştilor de lunea viitoare. Însă miza cea mare era însăşi noua literatură care îşi făcea loc, împingînd în plan secund penibilele producţii realist socialiste-proletcultiste. Suntem în perioada ‘64-‘68, cînd a avut loc o destindere, cum am înţeles mai tîrziu, şi o preluare de ştafetă; iar în fapt, nu mai mult decît un respiro, după stahanovismul cultural, pînă ce partidul-stat şi-a pus la punct noile unelte, ale naţional-comunismului. (Acele “strîngeri ale şurubului” care alternau cu mici perioade de părelnică destindere – aşa încît, atunci cînd a început să se vorbească din nou despre Brâncuşi şi despre Coloana infinită, exista gluma că ea simbolizează succesivele strangulări şi destinderi la care erau supuşi românii- fie că iniţiativa represivă venea de sus, fie că era provocată de securişti, care se temeau că-şi pierd obiectul muncii…). O destindere, totuşi, de care adevăraţii creatori voiau să beneficieze. Sub semnul bine ales al lui Labiş din ultima lui fază, cea a Confesiunilor. Iar protagoniştii cenaclului…

Era o lume de-o tinereţe extremă, aproape sfidătoare în puritatea ei, de literaţi idealişti, la prima lor întîlnire cu muza: liceeni emancipaţi de lecturi, studenţi la filologie sau la alte facultăţi “artiste”, cu sînge albastru pulsînd sub tenul palid – acei “ah, tineri, voi suavi lungani” din versul lui Nichita, - încălziţi la flacăra abstractă a dragostei pentru cuvînt; intrau în sala cu podelele scîrţîitoare ca de muzeu, se aşezau cuminţi în scaunele pluşate, sub luminile agere, multiplicate în înaltele oglinzi veneţiene, E.B. arunca spre participanţi o privire mefientă, în curînd se auzea glasul celui programat să citească (iar în cîteva cazuri al vreunui înlocuitor, prieten la nevoie, care lua asupră-şi dificultăţile rostirii în faţa unui auditoriu ultra-exigent, în timp ce autorul însuşi, paralizat de emoţii în cascadă, se chircea în scaunul lui, rupîndu-i marginile cu mîinile crispate, murind şi reînviind de o sută de ori pentru fiecare cuvînd, pentru fiecare metaforă în care îşi pusese ultima nădejde…). Şi cum-necum, de la un ascultător la altul se transmitea un fel de înfrigurare fierbinte, o nerăbdare şi o hîţîială pe dinăuntru, un tremur al diafragmei, un clănţănit al dinţilor la limita auzibilului, încît de la un moment dat încolo sala însăşi începea să vibreze aproape perceptibil…Se făceau trimiteri la Salinger, la Hemingway şi Faulkner, la Kafka, Sartre şi Camus, la Kirkegaard şi la behaviorism, era în fine o adevărată furie a citatelor şi filiaţiilor, în pas cu apariţiile din Secolul XX, din rubricile lui A. E. Baconsky, deschizătoare de drumuri şi cu noutăţile din colecţia Meridiane, după o prea lungă perioadă în care se tradusese mai puţin şi unilateral: din ruşi, din sovietici, din scriitorii proletari ai lumii. Mai greu de sesizat în focul argumentaţiilor era însuşi faptul că lipseau îndeobşte referirile organice, cu privire chiar la marii scriitori ai literaturii noastre interbelice, ocultaţi în continuare (dacă nu de-a dreptul răpuşi fiziceşte, în închisori…). Să adăugăm la aceasta faptul agravant că absenţa dureroasă a scriitorilor interzişi sau de-a dreptul dispăruţi era potenţată prin ocultarea Istoriei… lui Călinescu, monumentala lucrare interzisă, ne-republicată, practic intruvabilă pentru cititorul obişnuit. Cercetătorii o consultau la Biblioteca Academiei, cu permis special. Dădeau unele citate… incitante. (De aici poate ideea disperată sau doar abracadabrantă a unui fost coleg de şcoală secundară, acum funcţionar CFR, altfel pătimaş iubitor de literatură, de a reconstitui pe cît posibil Istoria… lui Călinescu prin juxtapunerea de citate pescuite din varii exegeze. A apelat şi la ajutorul subsemnatului, drept pentru care depun mărturie. E poate absurd, e poate doar foarte trist…, este oricum un simptom al acelor ani grei.).

De la prezidiu interveneau să aducă lucrurile pe făgaşul dorit: pentru proză şi reportaj redactorii de la secţia respectivă: Gica Iuteş, privind circumspectă cu ochii ei mici, albaştri, cu pleoape umflate, prin lentilele groase ale ochelarilor, Nicolae Velea, reţinut, abstras, cu o şuviţă rebelă căzîndu-i în ochi, Sînziana Pop, cu pletele ei lungi, blonde, hollywoodiene şi cu siluetă sportivă; pentru poezie: Ion Dodu Bălan, cam neaoş şi foarte brunet („E brunet Brunetière/ Dar nu ca I.D.Bălan”), Niculae Stoian, ins pe care l-am evitat cu tot dinadinsul, considerat un politruc obtuz, care chiar în aceste momente de destindere scria versuri angajate precum: “Eu sunt poetul lucrurilor categorice/ …/ Al orelor care devin istorice / Chiar de la-ntîia ceasului bătaie”. Versuri penibile, vicioase, sfruntate. Însă n-aş spune tot adevărul dacă n-aş veni cu precizarea că s-au găsit nenumăraţi critici literari care să se declare (în scris!) entuziasmaţi de aceste orori, pătrunşi de înaltul mesaj mobilizator etc., etc… Atitudinea criticilor obedienţi mi se părea o ticăloşie chiar mai mare decît a autorilor înregimentaţi.

Acum înţeleg mai bine: într-un sistem totalitar roşu întregul fenomen cultural trebuie să se afle sub cel mai strict control: nu numai creatorul, dar şi editorul, şi tipografia şi receptarea critică – prin care se direcţiona orientarea culturală a momentului, se stabileau liste, se răsplătea ataşamentul unora la cauză, se transmiteau cuvintele de ordine… Tot la prezidiu : Gh. Achiţei, pe post de redactor şef-adjunct, al Luceafărului, fără să fi dat o singură operă, ceva scris şi validat ca atare, deci un fel de eminenţă cenuşie, ieşind foarte rar pe gazonul disputelor, spre deosebire de Violeta Zamfirescu, mizînd totul pe cartea combativităţii; apoi Dragoş Vrînceanu, nimerit între mai tinerii săi colegi de redacţie ca printr-o minune, ceea ce nici nu e departe de adevăr, căci fusese scos de la index prin intervenţia unui mare poet italian, în vizită culturală la noi, care avusese inspiraţia să-i întrebe din prima clipă pe culturnici: “Dar unde este marele poet D.V. care excela în grupul nostru de poeţi progresişti, la Florenţa, înainte de război? Vreau să-l văd!”; Haralambie Grămescu, alt intrus, din cîte îmi dădeam seama, bun traducător într-altfel, însă care nu-şi asuma nici o răspundere în cenaclu. Mihai Negulescu, mimînd cele mai bune intenţii, M. N. Rusu, dintr-o promoţie mai apropiată de a mea, care se menţinea în espectativă, probabil bucuros că-şi are rubrica în revistă; Ion Gheorghe, cu mica lui legendă de poet al ţărănimii, fost cursant al “şcolii de poeţi”, debutînd cu un roman în versuri, de cinci sute de pagini (!), citat mai apoi doar ca o curiozitate, şi unul dintre puţinii care la mijlocul anilor ‘60 mai încerca (din convingere) să tragă spre mit penibila şi indemna realitate socialistă. Devotat din tot sufletul ideii comuniste. În vizite de documentare prin fabrici şi mitizînd arborii cotiţi în “arbori ai vieţii” etc., etc. Un instinct sigur al poeziei şi inflexibilitatea sa funciară îl salvau de la mari gafe.

Totuşi nu el, ci I.D.Bălan, ca om de dincolo de munţi (ardelenii se sprijineau unii pe alţii cu tărie), l-a “girat” pe Gh. Pituţ, care mai publicase cîteva poezii în Tribuna clujeană, după care a venit în Capitală să o cucerească precum o cetate – prima lui carte se va numi chiar Poarta Cetăţii. În cenaclu s-a lansat cu un grupaj foarte consistent, inclus mai apoi în ciclul Singur, din volumul de debut. Succes incontestabil, impresie de mare forţă lăuntrică. Un ardelean bine legat, nu neapărat înalt, cu o coamă de păr negru izbuncit din fruntea lată, un tînăr cu zîmbet deschis şi glas domol, încărcat de înţelepciune ancestrală. Ne întîlneam doar din întîmplare, schimbam cîteva fraze despre starea manuscriselor noastre, iar în rest, îi urmăream evoluţia prin reviste, prin cărţi şi mă bucuram de succesele repurtate. Asta e valabil în cazul lui Gh. Pituţ, ins cu deosebire agreabil, prietenos, căci nu a fost în obiceiul meu să “cultiv relaţii”, eventual să-i acompaniez pe colegi la restaurante, să pierd nopţile. Aveam de pe atunci serioase răspunderi asumate, o familie în întreţinere şi o slujbă grea, mă sculam cu noaptea în cap, la 5:30 dacă nu şi mai devreme, căci trebuia să traversez oraşul şi să prind condica de 6:30!

Cu timpul, unii dintre aceşti amici de drum literar au devenit redactori la reviste. Ilie Constantin, Nicolae Ioana, Pituţ însuşi. Am evitat cu consecvenţă să le duc poezii, ca nu cumva să li se pară că le forţez mîna; ca nu cumva să mi se pară că m-au publicat din amiciţie. Am dorit o judecată nepărtinitoare. Esenţială mi se părea problema talentului (dacă îl am cu adevărat sau nu), iar nu succesul, gloria. În cazul lui Pituţ, după cîţiva ani, cînd lui deja îi apăruse a doua carte Cine mă apără, pentru că meseria de geolog mă purtase în zona Beiuşului, am făcut o vizită părinţilor prietenului meu. Mama lui Gheorghe deja nu mai era (“Acum îmi dau mai bine decît oricine seama / Ce arhetip e tata, ce rîu de lacrimi mama”, ca să-l citez pe autorul în cauză); în aşteptarea tatălui, dus cu treburi la cîmp, am privit cu mare mirare la căsuţa cu adevărat liliputană, răzleţită în afara satului propriu-zis, pe culmea unui deal, întrebîndu-mă unde vor fi încăput Pituţ cu cei 5-6 fraţi şi surori; în fundal, Munţii Bihor, (masivi, întunecaţi spre poale, din cauza pădurilor de conifere şi înseninaţi spre creastă, în zona numită a “golului alpin”), dealul pe culmea căruia urcasem fiind o ultimă treaptă a reliefului, înainte de munţii ca atare. Te simţeai singur cu adevărat, faţă în faţă cu Natura însăşi. Iar în spate, hăt jos, ca într-o altă lume, licărea oraşul Beiuş, în valea rîului Crişul Negru. În prunii strîmbi, o pasăre cîntînd: Tioncul, aveam să aflu, dintr-o poezie a prietenului. În aşteptarea bătrînului, am intrat în vorbă cu o fostă colegă de şcoală primară de-a lui Pituţ. I-am arătat cartea prietenului meu, tînăra femeie a răsfoit volumul, a citit ici şi colo şi s-a foarte mirat: “Gheorghe, poet!?”

Dragoş Vrînceanu l-a girat printre alţii pe Nicolae Ioana, lăudîndu-i “inteligenţa subţire” şi acurateţea stilului. Pe debutantul din acea seară îl mai zărisem de cîteva ori, sosit mai tîrziu şi rămas în dreptul uşii, mai înalt cu un cap decît cei din preajmă. Chip tăiat în bronz, păr negru ondulat, o figură de haiduc cu cinci ibovnice. Achiţei l-a prezentat pe Nicolae Krassovski, tînăr plastician, autor al unor proze năucitoare, frisonante în sensul bun al cuvîntului, care-mi plăcuseră, fără să pot însă explica prea bine în ce anume consta fascinaţia lor. Ni s-a precizat că e vorba despre o metaliteratură… Însă favoriţii amfitrionului în domeniul prozei erau la un moment dat Iulian Neacşu, cu schiţe fluente, scrise pe două registre şi cu epică abia decelabilă – un tinerel abia ieşit din adolescenţă, însă foarte bătăios, iute la vorbă şi decis în clasificări, protagonist redutabil al discuţiilor din fiecare seară de luni, cînd se întîmpla să lipsească titularii. Alt favorit se dovedea a fi junele paj Florin Gabrea cu textele sale poematice, misterioase, pe care mai apoi le-a strîns în volumul Hanimore, titlu el însuşi muzical şi pe placul amfitrionului (care, ca orice om de pe malul Dîmboviţei, se întîmpla să-i răsfeţe pe unii cenaclişti, ca apoi, din nu se ştie ce toană, să căşune pe ei.). Proze a citit şi snagoveanul C-tin Georgescu, ins smead şi mustăcios, cu povestiri despre ţărani, neaoşiste şi moralizatoare, previzibile şi “pe linie”. O bună impresie a lăsat Liviu Hotinceanu, care a obţinut adeziunea entuziastă a Sînzianei Pop, aflată în dubla postură de redactor al revistei Luceafărul şi de cititoare în cenaclu a unor proze în stil hemingwaian; în seara cu pricina şi-a adus un adevărat grup de susţinători, care o considerau “primejdios de talentată”; în fapt era vorba despre nişte scene romantice, bine strunite stilistic, din unele răzbătînd nostalgia, neîmplinirea în dragoste (“el rîdea, cu gura plină de dinţi”; “strada aceea pe care aş fi vrut să rămîn…”).

Şi fiindcă suntem la proză, au citit Maria Luiza Cristescu şi Alexandra Târziu, aceasta din urmă cu texte inspirate din lumea clinicilor; Mircea Popa, tînăr bălăior cu ochi albaştri, livrîndu-ne schiţe salingeriene, cu un personaj Al, un fel de James Dean autohton în dezacord juvenil cu părinţii. Un alt blond suav, acesta dînd impresia că s-ar hrăni doar cu mana cuvintelor alese: Vasile Văduva, care avea să găsească un titlu acroşant volumului său apărut de sub teascuri odată cu ultima suflare a talentatului tînăr, secerat de nemiloasa moarte: Roagă-te pentru mine. Îmi spunea că are în lucru un nou volum: Grăbeşte-te s-ajungi acasă… rămas în pregătire sine die…

A citit cu mare succes redactorul de la Ateneu, George Bălăiţă, după ce debutase atît de promiţător cu Călătoria, proze din viitorul volum: Conversînd despre Ionescu, texte impecabile stilistic şi în care ironia fină îşi avea partea ei. Printre ultimii prozatori sosiţi a fost Ştefan Stoian, o dată cu el s-a cam încheiat colecţia Luceafărul: Pe malul fluviului, departe. Şi Dumitru Dinulescu (metamorfozat mai apoi în Puşi…), aflat într-un fel de amicală înfruntare cu Iulian Neacşu, autor de proze absurde şi de bufonade fanteziste, nu lipsite de interes (Robert Calul). Cu Virgil Mazilescu cei doi mai înainte numiţi alcătuiau un fel de tripletă, măcar în mintea mea: avizaţi, caustici, bucureşteni. Să nu-l uit nici pe arădeanul cu alură de ruibist, l-am numit pe Corneliu Omescu, dar nici pe Maia Belciu, o tînără femeie sofisticată, cu accent bănăţean, ceva între actriţă şi boieroaică de viţă, prezentată cu atenţie specială de amfitrion.

(Fragment din Himera literaturii, Ed. Curtea Veche, 2007)

Va urma 

Poezii de pe vremea cenaclului Labiş...

Sânziene

Coroniţa de sânziene

Livide chiar de-a doua zi

Atârnă în cuiul ei

Pe scândura porţii

De culoarea nimicului.

Încă puţin şi

Cel mai sălciu praf

Se va deşira în drum

Din paiele împletite cu drag.

Un nimb ar putea fi

Pentru sufletu-mi tânăr –

Dar n-am văzut

Să poarte cineva

Boarea galbenă de sânziană.

Un obicei atât de vechi

Că ţi se face teamă.

1968, Pocola-Beiuş

ion lazu, Imagini din Grecia: Drum spre Marea Egee, I

Flori din faţa casei...

Privind înapoi, de pe muntele Penteli. În depărtare, Atena...

Dincolo de muntele Penteli, Marea Egee...Marmora şi Marea...

Am ajuns pe ţărmul Egeei, ferice de noi!

 

Marea, la dispoziţia Dumneavoastră...

Scrutând depărtarea şi Istoria..., spre Maraton, spre Insula Eubeea...

Cei trei (Lazu) şi Marea...