Adio la Casa Monteoru. Amintiri de la cenaclul Labiş, III

(...) Veneau să asiste, să tatoneze atmosfera şi să participe la discuţii membri ai altor cenacluri bucureştene: Dumitran Frunză, din vechea gardă de la “Neculuţă”, dar şi Victoria Dragu şi Ştefan Dimitriu, o pereche de filologi îndrăgostiţi, Dumitru Bălăeţ, activ la discuţii, Florin Costinescu, înalt şi bonom, George Chirilă, un băcăuan care îmi amintea de un desen cu Mateiu Caragiale, vigurosul blond Paul Tutungiu, şi dostoievskianul Dumitru Stancu. Alţi cenaclişti, aceştia itineranţi, reveneau periodic: arhitectul Constantin Abăluţă, filologul vîlcean Doru Moţoc, cunoscut mie de la ansamblul artistic al Universităţii, ploieşteanul Corneliu Şerban, Horia Gane, din echipa de la Ateneu, colegul meu de la recrutare A.I.Zăinescu; dar şi poeţii Ovidiu Genaru, Grişa Gherghei, prietenul de mai tîrziu, enigmaticul Miron Kiropol, liceana blondă Ioana Diaconescu, însoţită de sora ei geamănă şi de bucovineanul Ion Crînguleanu, dar şi seraficul Daniel Turcea; dar şi Dragoş Serafim, iscusitul prozator, apoi Ion Segărceanu şi Bujor Voinea, dar şi poetul nevăzător Grigore Albu-Gral - şi atîţia, atîţia alţii. Dar unde sunt în evocarea mea tinerii de mare succes, despre a căror prestaţie n-am apucat să spun o vorbă: Constanţa Buzea, D. Ţepeneag, Vintilă Ivănceanu, Valeriu Oişteanu, cel care se plasa lîngă mine, pe ultimul rînd? Am ajuns o dată la cenaclul “Neculuţă”, unde jocurile le făcea acelaşi Păunescu, ţinut pe cît se putea la respect de Rodica Iulian, Ioana Orlea, Tudor Octavian, Mihai Elin, C. Abăluţă, Bădiţă Pandele; iar altă dată la cenaclul centrului universitar (Grigore preoteasa), unde tocmai veniseră nişte poeţi ieşeni, printre care Dan Laurenţiu, pe atunci semnînd Laurenţiu Ciobanu şi întînzînd celor din preajmă, cu nonşalanţă pagini cu poezii olografe.

Fapt este că la un moment dat cenaclul Labiş avea o faimă atît de mare încît atrăgea ca un imens magnet de-a lungul liniilor sale de forţă mai toate energiile creatoare din cîmpul literaturii tinere. A trebuit să înţeleg că nici un tînăr nu se considera lansat cu adevărat, fie că debutase între timp în alte reviste, fie că avea deja un volum tipărit, pînă nu citea în cenaclul Labiş, imaginat ca o poartă de intrare în Cetatea Poeziei. Veneau tineri din licee şi facultăţi, veneau plasticieni, actori precum Mircea Diaconu, subtil prozator; veneau cadre universitare: eminescianul Valeriu Filimon, protocolarul Traian Podgoreanu, enigmaticul slătinean Sandu Vasile şi mulţi alţii, ocazional. Îşi făcu apariţia cîndva şi poetul Teodor Pâcă, obţinînd de la amfitrion permisiunea de a ne recita unul dintre faimoasele sale sonete, pe care însă nu l-a putut duce pînă la capăt, din motivul bahic subînţeles, însă lipsindu-i şi manuscrisul. Cu nasul lui teribil, el însuşi o carte de vizită inconfundabilă, l-am dibuit făcînd figuraţie în diferite filme, prieten de pahar cu actorii şi cu cei din lumea cinematografiei, însă în mai veche rîcă (rima rîcă-Pâcă fiind consacrată de impetuosul Ahoe) cu colegii de generaţie, precum însuşi E.B.

Nu mai ştiu în ce împrejurare a venit la cenaclu Zaharia Stancu în persoană, păstrînd însă pe tot parcursul soaerelei o distanţă securizantă faţă de E.B., cei doi “grei” privindu-se alternativ, cu zîmbete într-o dungă. (Şi venind vorba de Zaharia Stancu, pe atunci preşedinte al Uniunii, - fie că sosise în documentare, fie că fusese invitat insistent, ca să se convingă la faţa locului cu privire la excelenţa poeziei promovată în cenaclu -, mă întreb dacă nu cumva “mişcarea de la cenaclul Labiş şi din revista Luceafărul”, această deschidere benefică a literaturii, era folosită de E.B în scopuri personale. Avea conflicte deschise cu Bogza, cu Jebeleanu, cu Stancu, cu Preda, desigur; acum de la prezidiul cenaclului le dădea junilor toată libertatea (admisă de sus!), neezitînd să se prezinte apoi în biroul Uniunii (cum a şi declarat la un moment dat) cu poeziile lui Păunescu, ale lui Ion Gheorghe, poate şi ale altora, ca să-i pună la punct pe adversari (ceva de genul: “Iată poezia adevărată! Nu Minerii din Maramureş - unul dintre caii de bătaie ai lui E.B. în şedinţele cenaclului fiind Dan Deşliu, care nu se arătase niciodată prin preajmă, însă se pare că existau nişte socoteli de încheiat…; în lături cu voi!”

Printre tineri îşi făceau loc cu timiditate, parcă scuzîndu-se, cîteva persoane mai în vîrstă, poate nu atît de vîrstnice în realitate, ci doar prin comparaţie; se aşezau cuminţi în fotolii şi ascultau cu mare atenţie ce se vorbea, fără a îndrăzni să comenteze în vreun fel, nici măcar în particular, necum în plen. Asta ani la rînd, fără a se putea şti cine erau sau mai exact cine fuseseră, pe vremuri. Probabil nişte foşti, care nu cutezau să ia cuvîntul în public. Un domn în vîrstă, cu hainele roase, cu părul cărunt, lung, apărea mereu cu o imensă servietă, doldora de cărţi, poate şi de manuscrise. Îl bănuiam că vinde pe sub mînă cărţi rare, ediţii princeps, posibil chiar lui E.B., sau altora din redacţie. Să fi fost Crevedia? Sau poate Stelaru, sau alt paria care visase vremuri mai bune dar  fusese dat de-o parte de confraţi mai cinici?

Un venerabil din această categorie, de a cărui figură aş vrea să-mi pot aminti cu mai multă precizie, s-a apropiat de mine într-o seară şi mi-a spus că a văzut în numărul recent apărut al revistei Ateneu două poezii semnate de mine. Am plecat în noapte pe străzi, împreună cu prietenul meu Ion Iovan (revelat mai apoi ca poet şi prozator de mare forţă) şi am umblat din chioşc în chioşc pînă am găsit unul deschis, prin nu ştiu ce minune, spre blocul turn din Piaţa Palatului, procurîndu-mi revista care mă debutase. Erau două poezii scurte: Copaci în toamnă şi Amintindu-mi. Bucurie de nedescris. Şi sentimentul indicibil că sunt tot eu, dar altcineva, abia acum cu adevărat eu însumi. (Stranie investiţie. Scrii o poezie astăzi, oprindu-te sub un copac, pe deal. Ai scris-o, ea există, te-ai identificat cu ea. Fără ca nimeni să ştie, să bănuiască măcar. Tu însă ştii că a survenit o schimbare esenţială…, că ai o comoară la purtător. Şi poezia apare abia după doi ani, după trei ani, sau ca în cazul poeziilor mele, după 15 ani. După 20 de ani. Ce simţi? O decroşare. O sfîşiere. Unde eşti tu, cel adevărat? De ce îmi spuneţi abia acum cine eram eu cu două decenii în urmă!? Cu ce nesperate forţe vei reuşi să asiguri continuitatea fiinţei tale?)

Să mai spun că la o săptămînă-două după acel debut, într-o revistă “de al cărei nume nu vreau să-mi amintesc” au apărut cîteva rînduri, o reacţie critică, nu?: eram acuzat de cosmopolitism, mai precis de influenţe din Ungaretti. Şi se întîmpla să trăim într-o vreme cînd a fi cosmopolit echivala cu a fi duşman al orînduirii…Însă, ca de obicei, conştiinţa critică era trează şi de veghe, vigilentă, de sorginte pură: jdanovisto-răutistă. (Iar poezia incriminată suna astfel, pe cît se poate de simplu: “Ultima umbră / sunt frunzele înseşi. / Ultimul soare / e golul din ramuri.”. Să nu-mi spuneţi că nu vedeţi aici pericolul!

(Din Himera literaturii, Ed. Curtea Veche, 2007)

 Va urma, partea finală.

Poezii de pe vremea cenaclului Labiş...

Îmi face bine să ştiu 

Lui Ludovic Antal

Îmi face bine să ştiu

Că mă voi pierde pe-aceste cărări –

Gândul la stânci şi la brazi şi cascade

Îmi face bine.

Îmi face bine să ştiu

Că pământul îşi schimbă culoarea

După sufletul nostru,

că în mers se roteşte cu noi

Larg, până-n volbura apelor;

Îmi face bine să ştiu

Că există un loc

Peste case şi dealuri şi timp

Un loc unde m-aş putea naşte mereu;

Îmi face bine să ştiu

Că există pietre albe de râu

Care-şi fac pe mal în crengi culcuş

Şi-aşteaptă să devină pescăruşi...

1967, Cetăţeni-Lăicăi,Muscel

Ram   

În vara asta merii au rodit

Un an cu mere, altul păduroşi –

O vară mută dealul către verde,

Cealaltă îl întoarce către roş.

Copacul-timp se-ntinde în tăcere

Cu orice ram întretăiat de mere.

Pare nedrept şi greu îţi vine-a crede –

Anul cu rod e cel ce nu se vede.

Ci mult aş vrea de pe abacul-ram

Să-arunc în iarbă anii care-i am

Şi brusc despovărat de-un rod prea plin

Să fiu aproape iar de ramul prim.

1967, Lăicăi, Muscel

Elegie

Calul uitat în pripon a ajuns la ţărână.

Zile şi nopţi s-a-nvârtit retezând împrejur

În şesul cu iarba la greabăn o zare puţină

Sau o râpă cu malurile verzi, cum îi pare acum.

Târziu. Şi copita nici ea nu mai scurmă

Ţărâna, proptită-n poiana albastră de sus.

La cap îi mai flutură alb nechezatul din urmă

Şi firul de iarbă îi creşte în ochi, nesupus...

1968, Pocola-Beiuş

Un altfel de poem pentru mâini 

Mâinile care ne sprijină

Şi ne amănunţesc privirea,

Mâinile care ne ocupă

O treime din cer,

Mâinile prin care ni se duce puterea

Ca o piatră lunecoasă în ocean,

Mâinile – trist cenuşar

Al cuvintelor arse -,

Însele putând să năzară

Cuvinte -

Mâinile vechi slujitori

La pridvoarele cărnii,

Mâinile pe care numărăm

Cinci datorii drepte

Şi cinci dorinţe stângi,

Mâinile pierind şi venind înapoi

Prin neatenţia noastră,

Încă trase din umeri încolo

În uitare şi nerăsplată –

Mâinile care trăiesc

O treime din cer.

1966, Valea Rea-Bacău

Locuri

Nu ştiu ţara din mine.

Uneori soarele porneşte din faţa casei,

Alteori din munţii unei planete străine.

Mă simt de o seamă cu voi.

Doar că am ajuns mai devreme

Într-un peisaj tânjitor

Cu locuri care seara îşi par

Învăluite într-o nouă taină

Unul altuia, din deal în deal.

Moare soarele în nişte munţi

Care de aici sunt nori.

Pentru fiecare plop din lume

Luna vrea alt răsărit anume.

1968, Pocola, Beiuş

Pe matcă în sus             

Morarul îşi ţine viaţa

În şuvoiul de grâu, ca o funie –

Acolo unde ea se toacă de piatră.

Morarul îşi ţine viaţa

Pe muchiile osiei de brad

Acolo unde zbaturile

Sunt copleşite de apă, la nesfârşit.

Morarul îşi ţine viaţa

Acolo unde apa din matcă

Se-ntoarce în unghi către scoc –

Şi pe matcă în sus, la izvoare,

Acolo unde se deschid cu-n singur gest

Vastele pânze pe care plutesc

Întinderi de sate române.

Morarul îşi ţine viaţa

Pe viţele ploii în sus

Acolo unde vântul o-mparte

Între viroage şi grâne –

Morarul îşi ţine viaţa

Într-un abur de pâine.

1966, Valea Rea-Bacău.

Copac

Ciudată e copacului pădurea

Şi la priviri neclară totdeauna.

Are un ochi de mucegai spre nord,

Un ochi lucios şi galben către sud

Iar sufletul copacului e mut

Şi-ncercuit pe câte-ar fi de spus.

Cu ochiul muced vede numai galben

Şi doar de galben este viscolit,

Cu ochiul galben vede numai muced

De muşchi şi de licheni învăluit.

Prin ani tot mai ascuns în miezul lui,

E numai ochi şi scuturi împrejur.

De-un timp şi ramurile-l năpădesc aiurea.

Ciudată e copacului pădurea.

1965. Valea Rea-Bacău

Noi suntem stelele...

De undeva se aud cel mai bine

Oamenii lucrând, de pe deal,

Dintr-alt loc pădurea aşteptând,

Iar de-aici satul în Ardeal.

Împotriva oricărei înţelegeri de sferă,

Pământul desfăşoară numai văi concave

Şi prin focarele străluminate

Simţurile noastre se aţin, suave.

Fie-ne viaţa mai către ecou,

În capătul suflării cerul vibreze.

Pentru păsări, noi suntem stelele

Constelaţiei celei mai treze.

1968, Pocola-Beiuş

Imagini din Grecia...staţiunea Nea Makri, la Marea Egee...