Adio la Casa Scriitorilor, VII
Un răspuns al meu la comentariul scriitorului Nicolae Ciobanu
Prietene Culai, înţeleg amărăciunea Domniei tale când e vorba despre Casa Monteoru, pe ce mâini a ajuns, cum s-a fost pierdut... Aproape la fel de mare-i, de nu cumva o şi depăşeşte amărăciunea din sufletu-mi urgisit. Căci mi-am legat firele activităţii literare de acest lăcaş al scriitorimii, încă de pe vremea studenţiei, aş zice. Pe Sadoveanu nu l-am prins pe catafalc, eram pe teren, Pe valea Crenei - poate a şi fost expus în altă parte, la Academie, la Ateneu, s-ar putea afla şi asta. În primăvara lui 1961 am păşit, cred, prima oară la Casa Scriitorilor, pentru a-i aduce un ultim omagiu scriitorului Cezar Petrescu, pe care şi mai devreme îl văzusem, la o conferinţă SRSC, în Piaţa Amzei, fostele case Brîncoveneşti, de nu mă-nşel. Apoi am mers la şedinţele cenaclului Labiş, aş crede că vreo 5 ani la rând, până ce pe Eugen Barbu îl maziliră, înlocuit de Nicolae Dragoş, care nu promova nimic, în schimb ne-a făcut legitimaţii, să ne ţină sub control... Aveam deja o carte-două apărute, dar ND nu îmi acorda nicio atenţie, precum nici eu nu i-am prezentat vreun manuscris... Şi am continuat să merg la Casa Scriitorilor, nicidecum ca solicitant, acolo fiind staful atotputinte, ci spre seară, la şedinţele cenaclului Povestea vorbii, condus de-acum de MRP, secondat de oniristul Vintilă Ivănceanu, abil sicofant.. Şi la restaurantul scriitorilor, cu amici poeţi precum Pituţ, Matei Gavril, aşa după cum reiese din paginile Scenelor... Nu mulţi combatanţi îmi erau prieteni, însă cunoscusem destui, încă de pe vremea cenaclului. Însă, cum se întâmpla periodic în ceauşism, după principiul Coloanei lui Brâncuşi, veneau perioade de restricţii şi la Restaurant, li s-a spus să-i ţină deoparte pe nemembri... pe cei neînregimentaţi deci, însă combativi întru bachus. Eu nici măcar.... Odată, am parcurs o scenă caraghioasă, eram cu nişte prieteni scriitori-artişti-ziarişi şi pentru că Shapira, cerberul Restaurantului, unde de fapt greul îl ducea dna Candrea, celebră numai pentru astă faptă, la masa noastră s-a prezentat Mircea Dinescu şi am conversat de circumstanţă, ca la un moment dat să ne strecoare: că el a venit la masa noastră ca să nu ne ia la ochi Shapira. Poetul MD, pe-atunci doar cu o carte, dar încă mai demult membru USR, mă gira deci pe mine, cu 10 ani mai mare şi cu 3-4 cărţi apărute, însă tot nemembru, căci nu mă interesa aspectul, pe când el deja salariat USR... Nu se gândeau că la masa mea se afla marele sculptor Constantin Popovici, de exemplu, căruia ei nu i-au ajuns nici la gleznă...
Dar alta voiam să spun... Că pentru mine, într-un fel greu de explicat şi chiar nu uşor de scuzat, această pierdere a casei Monteoru a fost o grea lovitură, deşi cam de multişor se vântură ideea pierderii ei definitive. A durat ani buni/ ani răi până au pierdut-o definitiv în instanţă... Cu alungarea din Casa Monteoru a scriitorimii, deşi UAP, UCR, alte Uniuni de creasţie o păţiseră cu multă vreme înainte, ceva se prăbuşeşte definitiv în sufletul meu. La Atene fiind, nu am posililitatea să postez evocarea mea despre cenaclul labiş, dar caut fotografii, pe acest calculator în greceşte, cu greu reuşesc un simplu copy/past... dacă e de crezut... Şi, trecându-mi prin faţa ochilor atâtea alte fotografii, simt opresiunea, simt că mă despart nu doar de Casa Monteoru, ci de scriitorii cu care mă vedeam acolo, poate doar ca să-i prind într-o poză..., simt că mă despart de casele unde au trăit scriitori, cărora le-am pus sau n-am reuşit să le pun plăci memoriale; simt că mă desparte de cărţi, de lecturi, de momentul atâtor lansări - de partea cea mai importantă a vieţii mele de scrib...
Despre cenaclişti am scris în Himera literaturii; despre lumea scriitoricească de la restaurantul Doamnei candrea, am relatat în Scene din viaţa literară. Completări la ce spusesem am dat în fişele de la rubrica din blog Scriitorul zilei. Ar mai fi de făcut adăugiri, de dat unele explicaţii. Însă parcă mi s-au terminat şi cuvintele. oricum, am înţeles că explicaţiile survin la urmă, când s-au isprăvit toate trăirile...
E un sfârşit pentru toate, acum şi al acestor multor amintiri şi legături cu Casa Monteoru. Adio la Târgovişte!
Un gând de liniştire, Lazu
ion lazu, Poezii de pe vremea cenaclului Labiş
Poarta
Cineva, plecând
A uitat deschisă poarta
Şi privind-o
Mi se face frig în odaie.
Iubito, când pleci
Lasă-mi alăturea gestul, cuvântul,
Căci prin dezbinările lor
Mă pătrunde urâtul.
Şi mă lasă, iubito, când pleci
Cu ochii spre fereastra din vară
Să nu mă răzbească uitarea
Dinspre poarta deschisă afară.
1967
Imagini din Atena
Un răspuns al meu la comentariul scriitorului Nicolae Ciobanu
Prietene Culai, înţeleg amărăciunea Domniei tale când e vorba despre Casa Monteoru, pe ce mâini a ajuns, cum s-a fost pierdut... Aproape la fel de mare-i, de nu cumva o şi depăşeşte amărăciunea din sufletu-mi urgisit. Căci mi-am legat firele activităţii literare de acest lăcaş al scriitorimii, încă de pe vremea studenţiei, aş zice. Pe Sadoveanu nu l-am prins pe catafalc, eram pe teren, Pe valea Crenei - poate a şi fost expus în altă parte, la Academie, la Ateneu, s-ar putea afla şi asta. În primăvara lui 1961 am păşit, cred, prima oară la Casa Scriitorilor, pentru a-i aduce un ultim omagiu scriitorului Cezar Petrescu, pe care şi mai devreme îl văzusem, la o conferinţă SRSC, în Piaţa Amzei, fostele case Brîncoveneşti, de nu mă-nşel. Apoi am mers la şedinţele cenaclului Labiş, aş crede că vreo 5 ani la rând, până ce pe Eugen Barbu îl maziliră, înlocuit de Nicolae Dragoş, care nu promova nimic, în schimb ne-a făcut legitimaţii, să ne ţină sub control... Aveam deja o carte-două apărute, dar ND nu îmi acorda nicio atenţie, precum nici eu nu i-am prezentat vreun manuscris... Şi am continuat să merg la Casa Scriitorilor, nicidecum ca solicitant, acolo fiind staful atotputinte, ci spre seară, la şedinţele cenaclului Povestea vorbii, condus de-acum de MRP, secondat de oniristul Vintilă Ivănceanu, abil sicofant.. Şi la restaurantul scriitorilor, cu amici poeţi precum Pituţ, Matei Gavril, aşa după cum reiese din paginile Scenelor... Nu mulţi combatanţi îmi erau prieteni, însă cunoscusem destui, încă de pe vremea cenaclului. Însă, cum se întâmpla periodic în ceauşism, după principiul Coloanei lui Brâncuşi, veneau perioade de restricţii şi la Restaurant, li s-a spus să-i ţină deoparte pe nemembri... pe cei neînregimentaţi deci, însă combativi întru bachus. Eu nici măcar.... Odată, am parcurs o scenă caraghioasă, eram cu nişte prieteni scriitori-artişti-ziarişi şi pentru că Shapira, cerberul Restaurantului, unde de fapt greul îl ducea dna Candrea, celebră numai pentru astă faptă, la masa noastră s-a prezentat Mircea Dinescu şi am conversat de circumstanţă, ca la un moment dat să ne strecoare: că el a venit la masa noastră ca să nu ne ia la ochi Shapira. Poetul MD, pe-atunci doar cu o carte, dar încă mai demult membru USR, mă gira deci pe mine, cu 10 ani mai mare şi cu 3-4 cărţi apărute, însă tot nemembru, căci nu mă interesa aspectul, pe când el deja salariat USR... Nu se gândeau că la masa mea se afla marele sculptor Constantin Popovici, de exemplu, căruia ei nu i-au ajuns nici la gleznă...
Dar alta voiam să spun... Că pentru mine, într-un fel greu de explicat şi chiar nu uşor de scuzat, această pierdere a casei Monteoru a fost o grea lovitură, deşi cam de multişor se vântură ideea pierderii ei definitive. A durat ani buni/ ani răi până au pierdut-o definitiv în instanţă... Cu alungarea din Casa Monteoru a scriitorimii, deşi UAP, UCR, alte Uniuni de creasţie o păţiseră cu multă vreme înainte, ceva se prăbuşeşte definitiv în sufletul meu. La Atene fiind, nu am posililitatea să postez evocarea mea despre cenaclul labiş, dar caut fotografii, pe acest calculator în greceşte, cu greu reuşesc un simplu copy/past... dacă e de crezut... Şi, trecându-mi prin faţa ochilor atâtea alte fotografii, simt opresiunea, simt că mă despart nu doar de Casa Monteoru, ci de scriitorii cu care mă vedeam acolo, poate doar ca să-i prind într-o poză..., simt că mă despart de casele unde au trăit scriitori, cărora le-am pus sau n-am reuşit să le pun plăci memoriale; simt că mă desparte de cărţi, de lecturi, de momentul atâtor lansări - de partea cea mai importantă a vieţii mele de scrib...
Despre cenaclişti am scris în Himera literaturii; despre lumea scriitoricească de la restaurantul Doamnei candrea, am relatat în Scene din viaţa literară. Completări la ce spusesem am dat în fişele de la rubrica din blog Scriitorul zilei. Ar mai fi de făcut adăugiri, de dat unele explicaţii. Însă parcă mi s-au terminat şi cuvintele. oricum, am înţeles că explicaţiile survin la urmă, când s-au isprăvit toate trăirile...
E un sfârşit pentru toate, acum şi al acestor multor amintiri şi legături cu Casa Monteoru. Adio la Târgovişte!
Un gând de liniştire, Lazu
ion lazu, Poezii de pe vremea cenaclului Labiş
Poarta
Cineva, plecând
A uitat deschisă poarta
Şi privind-o
Mi se face frig în odaie.
Iubito, când pleci
Lasă-mi alăturea gestul, cuvântul,
Căci prin dezbinările lor
Mă pătrunde urâtul.
Şi mă lasă, iubito, când pleci
Cu ochii spre fereastra din vară
Să nu mă răzbească uitarea
Dinspre poarta deschisă afară.
1967
Imagini din Atena
 |
| Melisa Mercouri |
 |
| Acropolis. |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu