consemnări, poezii, eseuri: Adio la Casa Monteoru, V. Poezii de pe vremea Cenaclului Labiş...

ion lazu, Adio la Casa Monteoru...

Casa Scriitorilor (Casa Monteoru)

ion lazu, Poezii de pe vremea cenaclului Labiş...

Basm

El era frumos şi-nalt
Şi-o iubea cu-n fel de milă,
Dar zăluda de copilă
Gându-şi trimitea spre-un alt

Ins, ce strâmb era din fire.
Şi aşa trăiră ei,
Doi în fapt şi totuşi trei,
Ani în şir acea iubire.

Chinuindu-se ei foarte
Cu plâns cald şi-amare glume,
Nimeni n-a fugit în lume
Nimeni n-a scăzut în moarte.

Dar de multa nedreptate
Şi-au ieşit cumva din minţi...
Ci, răbdând ca nişte sfinţi,
Mai trăiesc şi astăzi, poate

1967, Rm. Sărat.

O cronică de Bedros Horasangian la Odiseea plăcilor memoriale

Istoria literaturii române prin plăci memoriale

Nu prea mai avem timp şi stare pentru citit. Ne agităm pentru multe, multe alte nimicuri. Unele necesare, altele vin peste noi. Că vrem, că nu vrem. Bucurii sau necazuri. Viaţa fără literatură. Se poate trăi şi aşa. Călătorii şi cumpărături, copiii, bunicii, job-ul, plus televizorul, plus telefoanele de tot felul, mai nou computerul. Cu mic cu mare, ne jucăm sau socializăm – aşa se spune? – cu te miri cine, căscăm gura la filme-filmuleţe sau urmărim, fel de fel de anunţuri, articole sau luări de poziție. Şi cîte şi mai cîte. Lectura, sau ceea ce nu numeam cîndva a-ţine-o-carte-în-mînă, pare expediată undeva departe, nu se ştie unde. Iar cînd o facem, adică vrem să citim ceva, totuşi, totul, pare pe fugă, superficial, lipsit de bucuria de a parcurge cu adevărat un roman, un volum de povestiri sau un volumel de poezie. Ăsta e adevărul, dincolo de fasoanele culturaliceşti cu care ieșim în public. Sau suntem agresaţi în fel şi chip, Kultur und Kultur, de ţi se străpezesc dinţii. Să ne oprim aici cu această paranteză care nu duce nicăieri.

Cine mai citeşte astăzi, bine, cine nu, nu se poate face nimic. Şi cu asta basta. Punct.

Ne-a picat în mînă o carte extrem de interesantă. Puţin spus. Foarte bună chiar. Cu toate că au trecut cîteva luni de cînd a ajuns la mine, abia acum am reuşit s-o parcurg. Au şi cărţile destinul lor, ca şi oamenii. Şi brusc am avut revelaţia unei cărți deosebite. Nu imediat, ci abia după ce am parcurs-o la pas, fără prea multe opinteli. Despre ce carte este vorba? Un fals jurnal şi un metaroman deopotrivă, în cel mai pur stil mirceahoriasimionesc, un text complex, aparent calat doar pe o idee generoasă, o carte cu multe niveluri de abordare dacă ar fi să o sucim pe multiplele ei faţete. Este vorba de “Odiseea plăcilor memoriale”(Editura Biblioteca Bucureştilor, 2012). Autorul ei, scriitorul Ion Lazu. Spre ruşinea mea nu-i citisem nici o carte pînă la acest volum. Un volum semnat de un scriitor care are o anume vîrstă şi un impresionant parcurs bio-bibliografic. Bine face autorul că însoţeşte cartea cu o utilă fişă din care aflăm cîte ceva despre autor. Dar să lăsăm autorul pe mîna criticilor şi istoricilor literari şi să ne ocupăm de carte.

Un volum masiv, aş putea spune, frumos editat, care se citeşte cu mult interes, mai ales de către cei care, într-un fel sau altul au avut de a face cu literatura română. Am tot amînat să pomenesc de pretextul care a constituit incipitul volumului. Ion Lazu vine cu ideea de a pune plăci memoriale tuturor membrilor decedaţi ai Uniunii Scriitorilor din România. De ieri sau şi şi mai ieri, dar şi celor care pînă mai azi au fost contemporani cu noi. (Alexandru George, prins în insectarul cărţii, îi mărturiseşte lui Ion Lazu că poate să-i facă şi lui o placă. Ironie? Premoniție? Iată că între timp și Alexandru George moare, ca ultim tîrgoviştean şi ar avea îndreptățirea la o placă. Doar că Ion Lazu şi încheiat proiectul și cartea în 2009. Ce va urma ? Nu ştim.) Să revenim la cartea lui Ion Lazu. Şi proiectul lui din 2007. Se poate aşa ceva? Ion Lazu crede că da. Şi se duce peste conducerea operativă a USR (Manolescu, Chifu, Gârbea – din motive care ne scapă Varujan Vosganian nu e prins în aceste demers administrativ şi financiar), obține nu doar un acord de principiu, ci chiar fondurile necesare ducerii pînă la capăt a ideii lui. Zis şi făcut. Ion Lazu – născut în Basarabia, în 1940, geolog de formaţie –se dovedeşte un bărbat destoinic şi tenace. Se apucă de lucru. Dar şi să consemneze toată această aventură a plăcilor memoriale. Un jurnal cum ar veni. Prima intrare în jurnalul pe care-l ţine de acum înainte este din 15 martie 2007.

Citez. ”De dimineaţă telefon de la G. Chifu, îmi spune că a arătat lista şi preşedintele i-a trasat sarcina să mă capaciteze, pentru că uniunea nu are oameni, ar însemna să blocheze un funcţionar cu această problemă - şi că se vor gîndi la o modalitate de plată pentru mine. Ii spun că altele au fost intenţiile mele, crezusem că se vor implica cei de la Muzeu, cei de la Asociaţie, dar dacă aşa stau lucrurile, în cîteva zile mă voi debarasa de nişte probleme urgente, după care mă voi prezenta şi mă voi ocupa personal de proiectul plăci memoriale. “

Aşa începe o aventură – sau cum să-i spunem?- existenţială şi textuală deopotrivă, care se va termina, cel puţin aceasta e ultima notificare din jurnalul/roman care s-a iţit pe parcurs, în data de 18 martie 2009.

Sugestivă şi notificarea finală.

“De dimineaţă citesc intens Diana Adamek. Ies în oraş pentru întîlnirea cu Florin M. În aşteptare, un tînăr îmi vorbeşte despre falsa criză, ca unii finanţişti să cîştige încă mai mult decît pînă acum. La ieşire îl ajungem din urmă pe Eugen Negrici, parcă mai galben la faţă, grăbit să plece la Craiova. Il fac să înţeleagă că suntem consăteni, eu şi Florin. Şi Mincu, zice. Rău supărat că Marin Mincu a scris insultător despre el. Il atenţionează pe Florin că va lovi şi el, fără jenă, dur, nedrept etc. Ii spun că am dat Iluziile sale la vreo 3-4 persoane, lucru chiar adevărat. Da, zice, nu se mai găseşte, el a cumpărat nişte exemplare. Il învăţ cum să ceară exemplare în contul drepturilor băneşti, dar spune că nu are astfel de drepturi, de unde? Nu mai insist. Ne despăţim. Prin ploaia subţire, noi fără umbrele. Discutînd de-ale literaturii, vezi bine…”

Cu acest episod, aparent anodin, se încheie cartea lui Ion Lazu. O carte neobişnuită, dincolo de întîmplările terestre şi pedestre consemnate în ea. Şi care exprimă o stare de fapt a vieţii literare româneşti şi NU a literaturii, ea se găseşte undeva în altă parte, disipată în povestea aventurii plăcilor memoriale. Cu multă răbdare, ironie şi umor pe alocuri Ion Lazu consemnează nu doar odiseea plăcilor memoriale, dar şi iliada lor. Tenacitatea geologului trecut prin asprimile vieţii îl ajută să depăşească nenumărate şi incredibile obstacole. De la jemanfişismul unor cetăţeni la resentimentele unor confraţi de breaslă, de la adversitatea unor rude ale scriitorilor decedaţi la birocraţia şi haosul administrativ care ne caracterizează. Nimic nu-l înfrînge pe Ion Lazu. Străbate oraşul în lung şi lat, caută oameni şi adrese, e amabil cu cine nu merită şi tolerant cu te miri cine, vrea să facă o treabă ca lumea. Şi aşa se derulează proiectul şi se naşte o carte foarte tare. Portrete de toate felurile, ale scriitorilor cu plăci memoriale, dar şi ale unor rubedenii, în marea lor majoritate, în vîrstă, păţanii mai mult enervante decît simpatice, insectar uman variat şi o faună colorată de întîmplări. Nu ştiu dacă e bine sau util ca toţi scriitorii români să beneficieze de plăci memoriale. Dar cine s-ar fi încumetat la o selecţie? Că Radu Petrescu da, şi Mihai Beniuc, nu?Dar şi cu nivelarea asta postumă parcă nu prea e în ordine. Pînă la urmă timpul aşează în matca deşertăciunii toate vanităţile şi orgoliile. Pînă atunci avem cartea lui Ion Lazu. Avem un roman şi nu doar un simplu jurnal. Ion Lazu consemnează lecturi proprii, dar şi păţanii de familie pe lîngă cele datorate plăcilor. Informaţia se diversifică şi textul are forţă epică. Ion Lazu se dovedeşte şi un foarte bun story-teller. Apar şi cîţiva confraţi, prieteni cu autorul, care tot bombănesc în fel şi chip, cum stă bine scriitorului român. In general veşnic nemulţumit. Ion Lazu pare dintr-un alt aliaj. Se pare că nu generozitatea caracterizează scriitorul/artistul român. Sigur că nu intră în judecarea unei opere de artă decît produsul final – cartea, pictura, concertul, spectacolul etc – dar parcă nu e chiar rău să constaţi că artistul e şi un om de treabă.

Am citit cu bucurie şi interes cartea lui Ion Lazu. Care are merita să fie parcursă şi în alt registru decît cel melancolic-amintirist. O bună carte de proză-proză de luat în considerare de azi înainte. Nu doar de către cei care citesc doar de plăcere. Transmit dlui Ion Lazu din acest colţ de pagină, gîndurile mele bune şi salutul meu cordial de prozator-cititor pe apucate. Menţionez că aceasta nu este o cronică literară, ci doar suma unor simple însemnări de lectură.

Bedros Horasangian

(articol publicat în numărul din martie al revistei Contemporanul-Ideea europeană)

Imagini din Atena...